Monica Nistorescu

După episodul de la Vadu sarmale în varză murată, acum facem sarmale din varză dulce!  La Bradu! Aventură cu totul și cu totul inedită pentru mine! Stau cuminte pe un scaun din bucătărie, în timp ce mama opărește varza întreagă și scoate, pe rând, foi translucide, străbătute de nervúri sinuoase, groase înspre cotor și diafane spre capătul elipsoidal al frunzelor... Sarcina mea, să “potrivesc” de sare și condimente umplutura, dar m-am aventurat să și înfășor câteva... Fascinația lucrurilor deloc simple, varza care se transformă în fâșii înguste, cât firul de ață, sub degetele experte ale mamei, ierburile ce foșnesc greu și umplu aerul de arome de câmp copt în soare... Piper proaspăt măcinat, foi victorioase de laur, cimbru iute și mărar indispensabil... cer voie să torn în oală un pahar de vin alb, sec, primesc aprobare. Acum oala uriașa, așezată pe câteva țigle, bolborosește pe plita de fontă, în bucătăria de vară. Avem musafiri.

Mereu am considerat că românii își încălzesc excesiv locuințele, a spus-o Martha Bibescu în Izvor, țara sălciilor, o spun eu de totdeauna, deși, în contextul anotimpului rece care se apropie ar putea părea militant. Eu trăiesc (dacă pot), iarnă-vară, la 20 grade în casă, în spațiile de zi, și la 18 grade în dormitor. Orice grad peste această temperatură îmi dă disconfort fizic și nu numai, dar trebuie să recunosc că ”temperatura de croazieră” a românului e undeva la 25-26 grade. Probabil criza energetică generată de război, prețurile urcate în pod și toate necazurile ce vin cu astea îi vor face pe oameni ”să pună o haină în plus” sau să-și retragă degetul de pe telecomanda aerului condiționat. Ceea ce voiam să zic e, de fapt, că eu, cel puțin, gândesc și funcționez mai bine și mai eficient la 19-20 grade decât altminteri, nu că asta ar interesa pe cineva! Bineînțeles, temperatura la care funcționează optim omul e o chestiune foarte subiectivă!

Azi, pentru că-s vreo 37 grade afară și un vânt de nebunie, ne-am ascuns în casă și am decis o după-amiază administrativă. La prânz am făcut paste mare e monti, vă povestesc altă dată, după care am purces la igienizarea țevilor de scurgere de la băi și bucătărie. Cumpărasem, din prevedere, niște pliculețe pe care era desenată o țeavă îndoită grațios, ca un gât de lebădă, unele portocalii, altele albastre, și, pe baza desenului și a locului în care le-am găsit pe raftul supermarketului, printre detergenți și produse de curățat, am dedus că-s verișoare primare cu Mr Muscolo.  Nu prea pot cumpăra altfel decât pe baza desenelor și a deducțiilor, pentru că nu există nici un cuvințel în altă limbă decât cea greacă, pe care, din păcate, nu numai că nu o stăpânesc, dar mă tem că nu voi ajunge să o vorbesc vreodată. Știam de la mama că unele din prafurile astea de desfundat țevi trebuie înecate cu apă rece, altele cu apă caldă, și tot printr-un proces de deducție logică cromatică, am zis că cel

Ieri am reușit să depun carnetul de conducere în mâinile vigilentei Poliții Române! Am ajuns la sediul de pe Fabrica de glucoză în jurul prânzului...o intrare sordidă prin spatele unor clădiri de beton, cu trotuarul spart și invadat de buruieni vesele...afară, în jurul unui tomberon, polițaii funcționari, cu cafele în pahare de carton în mâini și țigări între degete râdeau cu niște fete obosite, niște roșcate vopsite prost și cu dinți lipsă. Înăuntru, pe culoarul îngust acoperit cu linoleum slinos, câteva gemulețe vopsite aiurea, năclăit, în crem, închise toate. Pe unul din ele, o notiță fugară care ne informa că-i pauză de masă între 12-12:30.  Am așteptat. Colac peste pupăză, eram toată îmbrăcată în alb, cu o pălărie uriașă, că veneam de la o întâlnire cu ambasadorii la reședința Ambasadorului Italiei. Cei de afară și-au strivit țigările de capacul tomberonului, au frânt în pumni paharele fragile de carton din care-și băuseră cafeaua și s-au întors la datorie, au mai stat vreo 10 min

Eu vreau să mi-l amintesc pe Dorin râzând cu gura până la urechi! Când l-am cunoscut eram studenți toți la Cluj, băieții frumoși ai orașului în ultimul an, eu începătoare, prin anul doi, cred… Mergeam la mare cu gașca, vara, la Olimp, într-unul din hotelurile înalte, rotunde, Dorin zicea hai să bem o bere, Ioana se supăra dar pe urmă-i trecea, eram tineri și nepăsători de lumea asta, râdeam mai tot timpul, mergeam iarna la schi în Poiană, seara în restaurant, la Alpin, cu mese încheiate invariabil cu papanași cu dulceață, la Mărișelu la gura șemineului, un pic sfioși în prezența părinților lui, și-n câte alte locuri, eram tot timpul împreună, la chefuri până târziu în noapte, de Revelion, de Crăciun și de Paște, la Casa Albă, unde ne strângeam pe terasa linsă de lună și împrejmuită de brazi vechi și înțelepți, la nunțile noastre, pe rând, și credeam că viața va curge mereu așa și nimic nu ne va despărți vreodată! Viața ne-a demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu-i așa, și

Aerul căpătase o consistență și o densitate aparte și trupurile se mișcau ritmic, lunecând unul într-altul, fără să caute vreun capăt, ca un perpetuum mobile de găsire miraculoasă și uimită. Limbile încleștate în încercuirea buzelor pecetluite unele peste altele se împungeau cu nesaț, mâinile se căutau și se împreunau pe pielea umedă a spinărilor arcuite ale unui animal fantast cu două capete, respirând sacadat, ca o toacă. Afară începuse ziua, pe ecranul albăstrui al televizorului, un Alain Delon indecent de frumos și de tânăr evolua în Plein Soleil, învăluit în franceza iubirilor și trădărilor, melodioasă și insidioasă ca o cantilenă. Filă de carte

Câteva cuvinte despre fericire pe care nu le-am putut spune aseară pentru că era prea năvalnic zgomotul râului ce curge sub balcon. Nu-l crede pe Harari, face și zice și el ce poate, ca noi toți pe lumea asta, faptul că te obișnuiești cu fericirea nu înseamnă că ea nu mai există, ci doar că face parte din viața ta! Cel mai greu e, de fapt, acest proces, obișnuirea și familiarizarea cu fericirea, dacă ai șansa să dea peste tine, ceea ce nu prea li se întâmplă multor oameni. Dacă câștigi la loto, ești fericit când ai câștigat dar ești mult mai fericit în timp, pentru că poți să te gândești pe îndelete ce să faci cu câștigul tău, banii sunt tot acolo, în cont, și poți reitera la nesfârșit, în fiecare zi, fericirea că i-ai câștigat! Asta nu prea înțeleg oamenii, de aceea nu se mai bucură, pentru că nu-și spun în fiecare zi o litanie simplă, ca o rugăciune de dimineață sau de seară, în care să enumere toate lucrurile care îi fac fericiți! Se spune că doar proștii sunt fericiți, pentru că nu

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră a venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu și client fidel al restaurantului, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva minunății din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, probabil habar n-aveau că aceste locuri există, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să

Mă întorc acasă din peregrinări prelungi, găsesc pe fotoliul din baie gjalabaua mea favorită și papucii pufoși de casă, flori din grădină răspândite prin dormitoare, așternuturi și prosoape proaspete și înmiresmate, casa curată și caldă și pe doamna Nuți în prag, bine ați venit, doamnă! E rumenă și rotundă ca o piersică, măruntă, timidă, tăcută dar sigură de rolul ei în casa mea, loială cum n-am întâlnit alt om pe pământ, destoinică, atentă la tot ce-i explic și arăt, prezentă fără să o simt, discretă, cu un simț al umorului special, molcom, blândă… M-a slujit cu credință nedezmințită timp de aproape 20 ani, mi-a fost, uneori, adeseori, cea mai apropiată ființă, mi-a cerut și mi-a dat sfaturi, m-a descântat de deochi și s-a bucurat de bucuriile mele, la fel cum s-a întristat de necazurile mele. A învățat să facă boeuf bourguignon, coq au vin, osso bucco, era faimoasă printre musafirii mei pentru clătitele dantelate, subțiri să le rupi cu vârful limbii, și pentru chiftelele marinate pen

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, după ce

Dormi pe spate, cu capul într-o parte, cu un surâs ușor înflorit pe buze, cu pleoapele tresărind când și când, visezi de bunăseamă, aș vrea să știu ce și parcă nu, dacă nu sunt eu în visele tale cu zâmbete? În casă e liniște, umblu cu pași moi pe podeaua de lemn, evitând scândurile care știu că trosnesc, baletez printre paharele și farfuriile nopții, încercând să aduc un pic de ordine și rigoare în începutul de zi, afară bate un vânt nebun, șuierând șerpește printre brazii înalți ai grădinii, mai vreau să-mi fac o cafea dar ezit, cu gândul la zgomot, scopul e să nu te tulbur, poate mă apuc într-o bună zi să-mi fac cafea turcească la ibric, mai știi? Nu mai e noapte de mult, dar transperantele opace ale ferestrelor împiedică lumina crudă să intre în casă, mă gândesc la filmele de epocă în care majordomul sau camerista dau la o parte draperiile grele de catifea, bună dimineața, domnule, afară e vânt, soare cu nori, temperatura aerului 7-8 grade și se anunță o zi frumoasă. Somnul tău mi-e

Motanul roșcat, uriaș, miorlăie că vrea în casă, îi deschid ușa, trece imperial și nepăsător pe lângă picioarele mele înfiorate de vântul răzleț și se repede la bolul cu mâncare.  Ronțăie neconvins dar temeinic, și-ar dori o felie de șuncă din cele adăpostite special pentru el în frigider, dar decid să amân acest răsfăț. Mașina de cafea îmi trage cu unicul ochi, roșu intermitent și apoi verde continuu, apăs pe buton și încăperea se umple de parfum fierbinte, n-am nimic în program, poate puțină lectură din cartea lui Harari, o plimbare pe drumul desfundat la ultimul dezgheț, încolăcind neglijent dealurile îmblănite cu pădure tânără, spre seară un film sau două de-ale lui Kim Ki Duk, am înțeles că a murit când cu pandemia și l-am plâns acum, mai tărziu, când am aflat, de parcă ar fi plecat ieri. Motanul se încolăcește pe scaunul roșu din bucătărie, privește cu jind spre scaunul meu, care e preferatul lui, după care, resemnat, își culcă capul grațios și mult mai mic decât restul trupului

Autoare Victorita Mărginean, aka mama Mi-aduc aminte ca eram copil mic, de vreo 4-5 anișori, și muma ne scula cu noaptea in cap, ca să putem ajunge pana se făcea ziuă la grădina cu pruni, care era la vreo 10 km de casa. Ne îmbrăcăm gros,  pentru ca afara era destul de frig și chiar brumă căzută, pentru că toată aceasta tărășenie se petrecea pe la sfârșitul lui brumărel.  După un drum lung, în căruță, hurducănați prin ogășii, gropile apărute in urma ploilor și urmelor lăsate de copitele animalelor in glodu vârtos și lipicios, într-un un final ajungem la livada cu pruni încărcați cu prune brumarii și zbarcite de coapte ce erau, care așteptau sa fie scuturate. Ne apucam de treaba.  Frații noștri mai mari se urcau in pruni, ii scuturau și-i bateau cu lețe lungi  pana nu mai rămânea urma de pruna, iar noi fetițele, patru la număr, le adunam de pe jos, ca furnicuțele și le goleam intr-un butoi care era pus in căruță! După ce era gata tot și căruță pregătită de plecare, trebuia musai să mânca

Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună și-mi spun că au terminat și costă 45 de lei. Cobor. Patru băieți jigăriți, cu

De mult mă țin să scriu despre această duduie Bilic, care amestecă mere cu pere și cu prune când vine vorba de nutriție, recomandă călduros franzela albă și salata de cartofi, junk food și parizerul. Doamna în cauză e un produs tipic al rețelelor de socializare, vinde cărți, e invitată pe la tot felul de televiziuni mai mult sau mai puțin online, dă sfaturi și împarte povești. Și câștigă bani buni din toate astea! Doamna Bilic e un remarcabil comunicator, e frumușică, subțirică, are carismă și lipici la audiență, dar cam aici se oprește povestea! După ce-și îndeamnă prozeliții să mănânce cartofi prăjiți, shaorma cu de toate și mezeluri, se duce acasă și mănâncă o foaie de salată cu o bucată mică de pui la grătar, bea un pahar mare de apă și concoctează ce miraje să mai vândă a doua zi. Eu sunt filolog, nu nutriționist, dar n-aș pune nici doi bani ruginiți pe sfaturile cucoanei! E extrem de periculos să dai sfaturi de nutriție online și pe televizoare, cu consecințe uneori devastatoare

Șoseaua încolăcea muntele, cădea din când în când înspre mare doar ca să se cațere din nou, sinuoasă, prin grohotișul fragmentat de piatră roșcată, într-o logică doar de ea înțeleasă, și poate de constructorii ei.  Nikos îmi spusese că piatra aia brună se numește în grecește lithos, pronunțat cu vârful limbii proptit între dinții din față, încercam să pronunț corect, nu reușisem după cinci ani de bântuit prin Grecia să învăț limba, mă înciuda lucrul ăsta, trebuie să-ți iei un iubit grec, așa vei învăța limba, mi-a zis Mariana, deocamdată nu aveam chef de un iubit grec, mi se păreau prea bruni și uneori repeziți, misogini în cea mai mare parte a timpului. Conduceam atent, ferindu-mă de soarele ce-mi intra în ochi, în dreapta mea Radu clipea des din ochii care-i deveniseră verzi de la munții îmblăniți dimprejur, își rătăcise, ca de obicei, ochelarii de soare prin vreunul din rucsacuri. Pornisem spre cel mai sudic loc al peninsulei, Porto Kagio, voiam neapărat să-i arăt casele-fortărețe p

Mergem până la cazemată? Mergem! Niciodată nu ne-am putut pune de acord câți kilometri sunt până acolo! După unii, ar fi 3,5, după alții 1,7, oricum aici timpul și spațiul se dilată sau se contractă după bunul lui plac, fără să țină seama de debilele noastre măsurători de pământeni nevolnici căzuți în scorbura altei lumi. Valurile au purtat la mal un televizor, o ușă de placaj presat și mai multe resturi cărora nu li se mai poate desluși întrebuințarea inițială. Cerul e mărunțit de elitrele elicopterelor, libelule uriașe care se duc și vin doar ele știu unde, Tunde trudește harnică, ne-a promis un gulaș la ceaun, cade seara, ne strângem la masa noastră, Sandu poartă un tricou portocaliu stins, care-i scoate în evidență bronzul, Jana e mereu îmbrăcată în alb sau negru, e atâta culoare în sufletele noastre, Zoli expiră și inspiră adânc, cum i-a zis o cucoană ce a încercat să-l hipnotizeze fără să reușească, Ionuț trece din când în când, cu zâmbetul larg cât un cer, secondat de Lulu, câin

Ieri a trecut sfânta Mărie pe la Vadu Pescarilor, s-a uitat la oamenii strânși la cherhana, stăteau veseli într-un fel senin pe scaunele înalte de lemn și lăudau pastrama de oaie făcută din carne marmorată, ținută în baiț preț de mai multe zile, Ioana a zis să vezi ce bună era de dimineață, crudă, tăiată subțire și pusă pe o felie de pâine neagră, eu eram înciudată că n-am gustat, pe urmă au venit midiile, impudic despicate dar mândre de carnea lor portocalie, erau și vinuri și romuri și licori ținute în baric de stejar, afumate și catifelate, Maria Raducanu susura, în surdină, despre părul frumos al unei fete, Daniela a adus un vin rosé, făcut în casă, Victor a făcut cafea la ibric, fără zahăr, eram toți ai noștri împreună, i-am spus lui Ionut, ce mult mi-a plăcut anul ăsta de Sfânta Mărie, a surâs un pic trist și a zis da, probabil îmbătrânim și petrecem mai potolit… A mai trecut o vară peste noi

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

M-ați făcut, cu comentariile voastre, să mă uit la băiețelul ăla tras pe ață care zbiera din toți bojocii că să nu ne vindem țara și că a vorbit el cu Dumnezeu într-o după-amiază ploioasă despre cum stau lucrurile pe pământ! O prostioară naționalisto-patriotardă patetică și penibilă aplaudată la scenă deschisă și votată de boborul buget! În felul ăsta se va duce de râpă, repejor, toată bruma de cultură, bun simț, calitate a unui presupus act artistic, că despre calitatea emisiunii în care a evoluat nu am nici un chef să vorbesc! Ne americanizăm vioi cu subcultură propagată de televiziuni, în care singurele repere rămân o credință blegoasă și umedă, o lipsă totală de grijă reală pentru sufletele și mințile fragede și o vulgară goană după audiență! Spectacol deplorabil, eu aș fi sunat la protecția copilului dacă l-aș fi urmărit în direct! Oricum, acest gen de emisiuni foarte prizate de public sunt extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a creierului uman, cu alte cuvinte contr

Despre psihologia butonului "like" sau ce spune utilizarea lui despre personalitatea fiecăruia și felul în care oamenii interacționează între ei, despre socializare, caracter, frustrare, mărinimie, generozitate, critică pe FB. Unii nu-l folosesc NICIODATĂ! Și când zic niciodată, se cheamă că au apăsat de două sau trei ori butonul, în situații cu totul și cu totul excepționale. Acest tip de oameni folosesc FB cumva contre-coeur, li se pare stupid, futil, sunt critici cu toți și cu toate, dezabuzați, cinici, iar opțiunea cu pricina le pare o slăbiciune, o concesie inadmisibilă față de semeni. Alții economisesc likurile ca pe un capital prețios. Le oferă rar, cu parcimonie, atunci când, cu adevărat, un cuvânt, o imagine sau un gând mișcă ceva în ei. Există o categorie care dă like unor anume persoane, indiferent de ceea ce slobozesc pe pagină. E o aprobare necondiționată a persoanei respective, nu a conținutului postării sale. Aceeași categorie, din aceleași motive, dar exact pe

Depresia la români e chestiune simplă tare, și anume nu există! Un domn de pe Facebook, pre numele lui de scenă Savastie Bastovoi, care cochetează cu religia, pictează, scrie cărți, moderează show-uri TV dar și vinde, la prețuri faruminoase, diverse farfelușuri de piele cucoanelor slabe de înger, definește depresia drept pură lene! Alții îndeamnă voios la învingerea ei prin ieșiri la iarbă verde, beuturi alcoolice și chermeze populare, spre înveselire și alungarea “gândurilor negre” Sunt și unii, mai spăimoși, care trec pe partea cealaltă a drumului, de teamă să nu fie molipsiți de virusul ăsta ticălos, import capitalist menit să submineze sănătoasă concepție despre lume și viață a românului verde! Luați în tărbacă sunt și psihologii, psihiatrii și alții ca ei, ce meserie o fi și asta să te ocupi de ceva ce nu vezi și pe care nu poți pune mâna? În țara asta, boală e piciorul rupt, racul, deochiul, oftica și gălbinarea, pentru care există tot felul de leacuri băbești, mult mai eficiente

CE AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN S-au creat tabere, ca de obicei, unii buni samariteni, că omul e supus greșelii, că de-aia-i om, că și-a pus cenușă în cap public și greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, că cine sunteți voi să ridicați piatra șamd, alții vindicativi și revoltați, aruncând acuze, insulte sau doar pilde moralizatoare, pe care cum îl duce vorba, mintea și condeiul. CE N-AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN, DAR MI-AȘ FI DORIT SĂ VĂD O analiză profundă, serioasă, pertinentă, a acestei noi ocupații de influencer, nu vorbesc aici despre oamenii cu notorietate dobândită din alte părți, notorietate pe care și-o folosesc uneori pentru a recomanda sau critica, ci despre cei ce n-au și n-au avut în viața lor altă ocupație decât asta de influencer. Ana Morodan declara la un moment dat la nu știu ce post de televiziune că are câștiguri de 17 000€ lunar din endorsing products, pe românește promovare de produse, și că-și completează această sumă

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră au venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva locuri minunate din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să vorbim și așa am aflat eu mai multe despre această nouă ocupație, influence

Cât de ridicole pot fi aceste povești cu închirieri de avioane de către Administrația Prezidențială pentru deplasări în străinătate pentru vizite oficiale! În primul rând, în România nu există un avion Air Force One, pentru uzul președintelui în funcție, așa cum ar fi normal să fie!  Un astfel de avion, cu dotările necesare, costă undeva la 100 milioane dolari, plus costurile de operare, întreținere etc, nu spun eu ci cei care se pricep la asta și se ocupă cu așa ceva! Tot din presa pe care m-am și plictisit să o numesc presă, pentru că nu-i decât o babă știrbă ce colportează bârfe la colț de stradă, am aflat că, în actualul mandat, președintele Iohannis a avut 24 deplasări, de fiecare dată folosind avioane închiriate. Presa ne mai informează că deplasarea în Japonia a costat 350 000€.  Dacă folosim această cifră ca unitate de măsură pentru toate zborurile prezidențiale (deși multe au fost mult mai scurte, deci mai ieftine), rezultă că Administrația Prezidențială a cheltuit un pic pest

La mulți ani suratelor mele! Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului! În primul rând citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp. E curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare, pe urmă are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime, cel mai adesea nu gătește, deși uneori o face, iar când o face, o face bine. De multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (ocupații exclusiv masculine), nu prea vrea copii, din varii motive, ba chiar îndrăznește uneori să spună că nu-i plac copiii. Detestă nunțile, botezurile și înmormântările, e adeseori agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor, e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic, e îndeobște atentă și exigentă în pat și în viață. Vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă. Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că altfel rămân singure

Oamenii, când n-au de lucru, își fac! Acum au necaz pe casele automate din supermarketuri, politicienii s-au bulucit, care pro, care contra, cum le dictează linia partidului, facebooku fierbe, televizuinele defulează (unii zic refulează) și lumea, LUMEA merge mai departe. Că românul e rezistent la nou, schimbare și drăcie electronică e deja lucru știut! El vrea să rămână totul așa cum a fost, după care se repede să-și cumpere ultimul model de Apple Watch pe care nu-l știe folosi dar îl poartă fălos la încheietura mâinii! Vai, săracii casieri demobilizați, vai, ticăloasă Ikea cu inițiativele ei putred capitaliste, vai țărișoara noastră ajunsă pe mâna hulpavului Occident! Un alt mult zgomot pentru nimic, pentru că la friptura de miel nu se pune ulei de măsline, maică, că-i strică gustul! Se pune ulei “normal”, orice o fi însemnând ulei normal pentru românul verde!

Un sătuc fabricat peste noapte de un billionaire arab, devenit Mecca mitocănimii aurite a planetei. False căsuțe de pescari, false podețe din ostrețe, false ulicioare, totul împănat cu magazine ce comercializează brandurile de lux ale planetei. O piațetă cu cafenele, restaurante, fast-food, în port, iahturi făloase, petreceri scăldate în șampanie, fete cu picioare lungi, aurii, coborând în echilibru precar punțile vaselor, când se crapă de ziuă, și urcând în micile lor mașini modeste, parcate în apropiere, fete mai bogate cu câteva mii de euro în urma producției nocturne. Nici o plajă, nici un pescăruș, nici o urmă de firesc. Un loc trist...eu mi-am cumpărat de acolo niște halate dintr-un in gofrat, splendide! Dacă aș fi ținut banii, îmi cumpăram o garsonieră în Berceni cu ei!🙂

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături, zacuscă și h

O poveste de acum 7 ani, de pe vremea când găseai zăpadă pe toate drumurile Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit, ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună ș

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită gros cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei mel

August 1989 Venisem în București de puțin timp, și nu cunoșteam orașul deloc. Reperele mele de provincială se opreau la ceasul de la Universitate, Calea Victoriei, Bulevardul Magheru și Intercontinental. Locuiam în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, într-un apartament de două camere, la etajul 7 dintr-un bloc interminabil, și schimbam trei mijloace de transport până dincolo de Udriște, eram profesoară de cenaclu literar la Casa Pionierilor Sector 3, pe strada Maximilian Popper. N-am ținut niciodată nici o oră de cenaclu literar, nimeni, de fapt, nu ținea nici o oră de nimic! Ne adunam în încăparea destinată cercului de croitorie și madam Burbon, da, chiar așa o chema, directoarea Casei Pionierilor, nevastă de securist și securistă la rândul ei, prezida un fel de paranghelie zilnică, în care se bea, mânca, fuma și purtau vorbe. Fiecare aducea de acasă ba cârnați, ba palincă sau vișinată, salate de boeuf, merdenele, prăjituri, se întindea o masă printre șabloanele de croitorie și întăritur

18 Decembrie 1989 În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista o deschidere luminoasă în perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe spătarul canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibru fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el. Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei. Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos

Am avut șansa unei profesoare legendare de limba română. Eram la liceu, la Goga, boboci de clasa a noua, urma ora de română, în clasă a intrat o femeie scundă și destul de corpolentă, cu părul acaju, îmbrăcată ca o toamnă. Mai târziu, când aveam să o cunosc mai bine, să o îndrăgesc și să o admir peste poate, aveam să știu că toate hainele ei aveau culori  de vară mocnită, pe sfârșit, dar mai ales de toamnă ruginită, verde stins, ocru, cărămiziu, uneori oranj sau galben portocaliu, de apus. Se farda cu grijă și minuție, mereu cu un ruj roșu copt pe buze care-i colora, când vorbea, un dinte din față care nu era al ei, era învăluită într-un parfum de mirodenii, purta în poșetă mici flacoane de cristal misterioase, cilindrice, cu miresme grele, orientale, de culoarea și consistența mierii, cu care își umezea din când în când încheietura mâinilor și tâmplele. Știam că acasă e un soț, un copil care nu mai era chiar copil și un șoricar iubit, cu blană lucioasă de culoarea scorțișoarei. Uneori

Campionatul ăsta mondial de fotbal din Qatar pare a fi expresia cea mai elocventă a degringoladei și deranjului planetar în care a intrat omenirea! Nu mă pricep la fotbal, dar mă pricep un pic să judec ce se petrece în jurul lui.  Până acum mă resemnasem, două cete de câte 11 pitecantropi alergau de nebuni pe o pajiște verde cu dungi și cercuri, urmărind o chestie rotundă de piele (sau cauciuc), foarte furioși pe ea, lovind-o cu piciorul, pieptul, capul și orice altă extremitate cu excepția mâinilor (până și eu știu că asta-i henț!) și încercând să o aresteze într-un cadru de lemn sau materiale mai sofisticate, numit poartă. În timpul ăsta, zeci, sute de milioane sau mai mulți se uitau la ei, zbierând, roșii la față de emoție și bere, unii în pragul apoplexiei sau al AVC-ului. Deci stăteam liniștită, asta era situația. Campionatul ăsta din Qatar a schimbat complet regulile jocului și nu mai înțeleg nimic, de unde nu înțelegeam prea mare lucru. 🙃

Am vrut de mult să scriu despre acest subiect, dar, nefiind o militantă feministă, nici măcar o feministă oarecare, m-am tot sucit și învârtit de unde să-l apuc și cum să-l tratez ca să nu-l ratez și să mă fac înțeleasă. Recentele transformări din fizicul Loredanei Groza precum și declarațiile Deliei (cu care sunt perfect de acord), intens dezbătute prin toate locurile, au acționat ca o hârtie de turnesol, ajutându-mă să cristalizez câteva gânduri. Între femei nu există solidaritate de gen, așa cum există între bărbați! Dacă un bărbat se exprimă ireverențios la adresa unei femei (mă refer acum la rețelele de socializare), se găsesc 10 femei care să-l aprobe, aplaude, să-i cânte în strună sau chiar să adauge paie pe foc... grija mea nu e musai la ele, ci la celelalte, mii, care nu reacționează în nici un fel, care citesc, tac și trec mai departe, lăsând ca o surată de-a lor să fie bălăcărită în fel și chip. Eu iubesc femeile, începând cu mama, bunica și surorile mele, continuând cu puți

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare.  Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea. O fa

Alaltăieri am comandat la cherhana un chefal pe plită, cu legume, era mărișor, vreo 400g, n-am putut mânca decât jumătate din el, pe restul i-am rugat pe băieți să-l pună la pachet (aka doggie bag) Am comandat o sticlă de vin alb sec, am băut două pahare, l-am rugat pe barman să-i pună dopul, să scrie numele meu pe ea și s-o pună bine. A doua zi am mâncat restul de chefal cu legume și am băut vin din cel etichetat. Ce voiam să zic, nu vă mai luați după toate pestrițele, bahmuțencele și budenele, că-s fete amărâte, urcate-n copac numai ele știu cu ce preț, needucate și cu pretenții de neam prost! E absolut firesc să rogi, la restaurant, să ți se pună la pachet ceea ce nu ai reușit să mănânci, restaurantele sunt pregătite pentru astfel de cereri, nu e deloc lipsit de ștaif sau de eleganță, astea-s prostii și fumuri de țațe mediatizate de o presă la fel de țață! #vedețivădetreabă

Această postare nu e despre salam, nici despre Salam, ci despre situația deplorabilă în care a ajuns presa din România! Aseară încă îi mai acordam (presei) un grăunte de credibilitate și, mai ales, profesionalism, spulberate repede de comunicatul PRO TV! Într-o țară manelistă și manelizată, să anunți moartea regelui lor fără să verifici informația e sinucidere profesională!  Până în ultimul minut am fost convinsă că cei de la Pro tv dețin informația corectă, că un asfel de post de televiziune nu-și poate permite chifle de așa amploare, și totuși… un băiat (că nu-i pot spune jurnalist) a venit și a spus că a murit salam, nimeni n-a verificat, știrea a fost lansată în eter, a fost preluată de tot restul mediei, a fost dezmințită de familie, scăldată de avocat, pe urmă a apărut chiar regele subculturii să zică că-i viu, circ în toată regula! Până ieri seară am avut încă o firavă speranță că presa (cel puțin o parte a ei) din România, chiar dacă nu-i de bună credință, e măcar profesionistă

Doi tăuni grași și pufoși se lovesc de plasa hubloului rulotei... Simt miros de om, precum căpcăunul din poveste, și ar vrea să se înfrupte! De jur împrejur, în noaptea umedă de catifea, aerul e gros de țânțari famelici, supți la față, flămânzi... Cerul e cumva transparent, indigo, țintuit deasupra capului cu piuneze de stele. Foarte aproape, un șacal scâncește neconvins, dar insistent, ca un copil care știe că, până la urmă, mama nu va rezista și-l va ridica în brațe din pătuț. Verific a suta oară închiderile geamurilor și ale ușii, elasticitatea plasei pe care joacă șotron tăunii, aprind un bețișor parfumat Nag Champa, îmi torn un pahar de vin roșu și mă întorc la Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu. Marea face gălăgie ritmică, simțind că poate, pentru moment, nu mai deține rolul principal.

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se umflă și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se așt

De undeva, de departe, se aude chemarea muezinului la rugăciune, mă frec intrigată la ochi, oi fi în Marrakesh și nu mi-am dat seama, nu, sunt tot în Peloponezul Greciei ortodoxe, caut pe internet, sunt trei moschei în Kalamata, una la aeroport, muezinul plasmodiază nazal și incongruent în context, golden retrieverul vecinilor, Mako, urmărește atent un câine vagabond roșcat ce urcă nonșalant scările de piatră, la vila de mai jos proprietarii au uitat luminile din piscină aprinse, or fi băut mai mult, ca de sâmbătă seara, marea e calmă și măslinul nu mișcă defel, încremenit în încrengătura lui argintie, am decis să nu mișcăm nici noi azi, pe la prânz vom sorbi, visătoare, o supă-cremă de castraveți cu gheață, eu poate (doar poate) scriu un pic, dacă nu continui să recitesc (oare a câta oară?) jurnalul lui Mihail Sebastian, l-au asasinat pe Duca, m-am dus cu mama la ferma de capre de deasupra casei noastre, nici copită de capră, lanțul greu închis cu lacăt încolăcit pe poarta de fier, le

Urmăresc pe Netflix un documentar despre muntele Athos.  La debarcaderul micuț acostează bacul, și din el se preling pe țărm Mercedesuri G și alte mașini pricopsite.  Acum, ori sunt ale călugărilor, cărora le merge bine (de tot), ori a devenit trendy să mergi la muntele Athos, și mulți (bărbați, că femei nu-i voie) înlesniți fac acest pelerinaj, cu G-urile din dotare cu tot! Am mai văzut puzderie de bodyguarzi cu pulane, umbrele-baldachin pentru ca să nu-i bată soarele în cap pe preasfinți și tot felul de alte lucruri interesante, dacă știi la ce să te uiți. Odoarele bisericești sunt din argint masiv și argint aurit, veștmintele preoților ce slujesc sunt țintuite de briliante și alte pietre prețioase.  Unul din călugării care bat toaca are un ceas care pare a fi Apple Watch… Documentarul nu precizează, dar e un aer de bunăstare (lumească) pe muntele ăla, departe de spiritualitate și de desculțul și modestul Christ!

N-am scris niciodată despre rolul și poziția femeii în societatea actuală, dar acum simt nevoia să o fac. Până nu de mult, frecventam un cerc de oameni care se strângeau laolaltă la sindrofii, petreceri felurite, aniversări, sărbători.  Oameni înlesniți financiar, sau chiar mai mult de-atât, îmbrăcați cu haine “de firmă”, case și mașini scumpe, vacanțe mai mult sau mai puțin exotice și tot tacâmul. Pe mulți îi cunosc din adolescență, pe alții, mai de curând, pe măsură ce au parcurs trepte sociale care i-au adus acolo. Dar postarea mea nu este despre “reușita” unor oameni, ci despre mentalitate și mentalități. Am observat la aceste sindrofii, altfel cu ștaif, că femeile se strâng ciotcă într-o parte a mesei, lăsând bărbaților cealaltă latură. “Fetele” au povești despre copii, vacanțe, femeile de menaj, bijuteriile primite sau cumpărate, cea mai bună manichiuristă din oraș sau ultimele bârfe ale urbei. Bărbații discută lucruri “serioase”, pun la cale afaceri, gesticulând larg, între două

Eu văd în continuare FB ca pe o imensă agora în care tot omul de pe stradă vine să-și spună oful, părerea, bucuria sau tristețea, împlinirile, dezamăgirile, experiențele de viață, trăirile în fața morții, a bolii, a obstacolelor de tot soiul, a cumpenelor, a deciziilor. Se spun destule prostii și blestemății, dar important e faptul că, analizat și citit în cheie corectă, fenomenul Facebook e o frescă a societății la un moment dat în evoluția ei, gradul de cultură, educație, informare, mentalitățile, gusturile, tendințele, fricile, eresurile, poziționarea față de politică și politici, război, religie, molimi, actul medical, industria divertismentului și multe alte subiecte de interes general. Mai e și un bun revelator al naturii umane, cu frumusețea și mizeriile ei, pentru că omul din spatele tastaturii reacționează mai prompt și mai sincer decât în viața reală, uneori își “ia vorbele înapoi” pentru că, tehnic, poate să o facă, aproape întotdeauna are o părere despre un subiect, pe care

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toate o

Am zis că să nu zic nimic despre ulei, mălai, făină și iod și pe urmă tot eu am zis că totuși să zic, în urma aventurării mele matinale în cartierul Militari. Scopul principal era să duc o sacoșă cu portocale și lămâi,  culese direct din pom, mamei Gabrielei, cea care gătește fabulos la taverna mea de suflet, Petralona, în Kalamata. Mi-am mai zis să merg duminica dimineața, că nu-i trafic, și așa a și fost, adică n-a fost! Am ajuns, am predat coletul parfumat și am decis să mă opresc alături, la Lidl, ca să-mi cumpăr niște legume și una-alta, am lipsit o lună jumate de-acasă și nu aveam de niciunele. Înăuntru vânzoleală mare, lume peste lume, cărucioarele (ălea mari) vârfuite cu de toate, la loc de cinste ulei, un mălai pe care scria că-i nobil, făină, crenvurști, cârnați de tot soiul. Pe la raionul de legume era mai mult ca la muzeu, oamenii treceau, se uitau, comentau revoltați, dragă, s-a făcut kilu’ de praz 6 lei, după care înhățau o caserolă cu ceafă de porc (cu 29 lei) de alături

Văd o grămadă de postări despre faptul că a dispărut covid odată cu declanșarea războiului în Ucraina. Bine, oamenii pot fi exact atât de proști și de obtuzi pe cât sunt, și nimeni și nimic nu-i poate deștepta, prostia e boală fără leac! Ieri l-au dus la groapă pe un om din sat de la mama, soț și tată de copii, sănătos și verde ca bradul, avea 48 ani, un om bun și blând, gospodar, priceput la toate, îi plăcea tare cafeaua și plăcinta cu brânză făcută de mama. O ajuta cu toate, îi ascuțea cuțitele mașinii de tuns iarba, i-a asamblat mobila de bucătărie de la Ikea și Jysk (știți voi despre ce vorbesc) și candelabrul violet din sticlă de Murano, îi “gâdilea” mașina dacă nu mai pornea de prea mult stat pe loc, desfunda scurgerile misterios înfundate, primăvara toaletá arbuștii decorativi din grădină, mereu cu o vorbă mucalită și zâmbetul pe buze. N-a vrut să se vaccineze, vorbeam astă-vară cu el sub nuc, zicea, doamna Monica, nu mă vaccinez, nu există covid, dumneavoastră îi mai credeți pe

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe. Unii se t