Monica Nistorescu

De mult mă țin să scriu despre această duduie Bilic, care amestecă mere cu pere și cu prune când vine vorba de nutriție, recomandă călduros franzela albă și salata de cartofi, junk food și parizerul. Doamna în cauză e un produs tipic al rețelelor de socializare, vinde cărți, e invitată pe la tot felul de televiziuni mai mult sau mai puțin online, dă sfaturi și împarte povești. Și câștigă bani buni din toate astea! Doamna Bilic e un remarcabil comunicator, e frumușică, subțirică, are carismă și lipici la audiență, dar cam aici se oprește povestea! După ce-și îndeamnă prozeliții să mănânce cartofi prăjiți, shaorma cu de toate și mezeluri, se duce acasă și mănâncă o foaie de salată cu o bucată mică de pui la grătar, bea un pahar mare de apă și concoctează ce miraje să mai vândă a doua zi. Eu sunt filolog, nu nutriționist, dar n-aș pune nici doi bani ruginiți pe sfaturile cucoanei! E extrem de periculos să dai sfaturi de nutriție online și pe televizoare, cu consecințe uneori devastatoare

Șoseaua încolăcea muntele, cădea din când în când înspre mare doar ca să se cațere din nou, sinuoasă, prin grohotișul fragmentat de piatră roșcată, într-o logică doar de ea înțeleasă, și poate de constructorii ei.  Nikos îmi spusese că piatra aia brună se numește în grecește lithos, pronunțat cu vârful limbii proptit între dinții din față, încercam să pronunț corect, nu reușisem după cinci ani de bântuit prin Grecia să învăț limba, mă înciuda lucrul ăsta, trebuie să-ți iei un iubit grec, așa vei învăța limba, mi-a zis Mariana, deocamdată nu aveam chef de un iubit grec, mi se păreau prea bruni și uneori repeziți, misogini în cea mai mare parte a timpului. Conduceam atent, ferindu-mă de soarele ce-mi intra în ochi, în dreapta mea Radu clipea des din ochii care-i deveniseră verzi de la munții îmblăniți dimprejur, își rătăcise, ca de obicei, ochelarii de soare prin vreunul din rucsacuri. Pornisem spre cel mai sudic loc al peninsulei, Porto Kagio, voiam neapărat să-i arăt casele-fortărețe p

Mergem până la cazemată? Mergem! Niciodată nu ne-am putut pune de acord câți kilometri sunt până acolo! După unii, ar fi 3,5, după alții 1,7, oricum aici timpul și spațiul se dilată sau se contractă după bunul lui plac, fără să țină seama de debilele noastre măsurători de pământeni nevolnici căzuți în scorbura altei lumi. Valurile au purtat la mal un televizor, o ușă de placaj presat și mai multe resturi cărora nu li se mai poate desluși întrebuințarea inițială. Cerul e mărunțit de elitrele elicopterelor, libelule uriașe care se duc și vin doar ele știu unde, Tunde trudește harnică, ne-a promis un gulaș la ceaun, cade seara, ne strângem la masa noastră, Sandu poartă un tricou portocaliu stins, care-i scoate în evidență bronzul, Jana e mereu îmbrăcată în alb sau negru, e atâta culoare în sufletele noastre, Zoli expiră și inspiră adânc, cum i-a zis o cucoană ce a încercat să-l hipnotizeze fără să reușească, Ionuț trece din când în când, cu zâmbetul larg cât un cer, secondat de Lulu, câin

Ieri a trecut sfânta Mărie pe la Vadu Pescarilor, s-a uitat la oamenii strânși la cherhana, stăteau veseli într-un fel senin pe scaunele înalte de lemn și lăudau pastrama de oaie făcută din carne marmorată, ținută în baiț preț de mai multe zile, Ioana a zis să vezi ce bună era de dimineață, crudă, tăiată subțire și pusă pe o felie de pâine neagră, eu eram înciudată că n-am gustat, pe urmă au venit midiile, impudic despicate dar mândre de carnea lor portocalie, erau și vinuri și romuri și licori ținute în baric de stejar, afumate și catifelate, Maria Raducanu susura, în surdină, despre părul frumos al unei fete, Daniela a adus un vin rosé, făcut în casă, Victor a făcut cafea la ibric, fără zahăr, eram toți ai noștri împreună, i-am spus lui Ionut, ce mult mi-a plăcut anul ăsta de Sfânta Mărie, a surâs un pic trist și a zis da, probabil îmbătrânim și petrecem mai potolit… A mai trecut o vară peste noi

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

M-ați făcut, cu comentariile voastre, să mă uit la băiețelul ăla tras pe ață care zbiera din toți bojocii că să nu ne vindem țara și că a vorbit el cu Dumnezeu într-o după-amiază ploioasă despre cum stau lucrurile pe pământ! O prostioară naționalisto-patriotardă patetică și penibilă aplaudată la scenă deschisă și votată de boborul buget! În felul ăsta se va duce de râpă, repejor, toată bruma de cultură, bun simț, calitate a unui presupus act artistic, că despre calitatea emisiunii în care a evoluat nu am nici un chef să vorbesc! Ne americanizăm vioi cu subcultură propagată de televiziuni, în care singurele repere rămân o credință blegoasă și umedă, o lipsă totală de grijă reală pentru sufletele și mințile fragede și o vulgară goană după audiență! Spectacol deplorabil, eu aș fi sunat la protecția copilului dacă l-aș fi urmărit în direct! Oricum, acest gen de emisiuni foarte prizate de public sunt extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a creierului uman, cu alte cuvinte contr

Despre psihologia butonului "like" sau ce spune utilizarea lui despre personalitatea fiecăruia și felul în care oamenii interacționează între ei, despre socializare, caracter, frustrare, mărinimie, generozitate, critică pe FB. Unii nu-l folosesc NICIODATĂ! Și când zic niciodată, se cheamă că au apăsat de două sau trei ori butonul, în situații cu totul și cu totul excepționale. Acest tip de oameni folosesc FB cumva contre-coeur, li se pare stupid, futil, sunt critici cu toți și cu toate, dezabuzați, cinici, iar opțiunea cu pricina le pare o slăbiciune, o concesie inadmisibilă față de semeni. Alții economisesc likurile ca pe un capital prețios. Le oferă rar, cu parcimonie, atunci când, cu adevărat, un cuvânt, o imagine sau un gând mișcă ceva în ei. Există o categorie care dă like unor anume persoane, indiferent de ceea ce slobozesc pe pagină. E o aprobare necondiționată a persoanei respective, nu a conținutului postării sale. Aceeași categorie, din aceleași motive, dar exact pe

Depresia la români e chestiune simplă tare, și anume nu există! Un domn de pe Facebook, pre numele lui de scenă Savastie Bastovoi, care cochetează cu religia, pictează, scrie cărți, moderează show-uri TV dar și vinde, la prețuri faruminoase, diverse farfelușuri de piele cucoanelor slabe de înger, definește depresia drept pură lene! Alții îndeamnă voios la învingerea ei prin ieșiri la iarbă verde, beuturi alcoolice și chermeze populare, spre înveselire și alungarea “gândurilor negre” Sunt și unii, mai spăimoși, care trec pe partea cealaltă a drumului, de teamă să nu fie molipsiți de virusul ăsta ticălos, import capitalist menit să submineze sănătoasă concepție despre lume și viață a românului verde! Luați în tărbacă sunt și psihologii, psihiatrii și alții ca ei, ce meserie o fi și asta să te ocupi de ceva ce nu vezi și pe care nu poți pune mâna? În țara asta, boală e piciorul rupt, racul, deochiul, oftica și gălbinarea, pentru care există tot felul de leacuri băbești, mult mai eficiente

CE AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN S-au creat tabere, ca de obicei, unii buni samariteni, că omul e supus greșelii, că de-aia-i om, că și-a pus cenușă în cap public și greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, că cine sunteți voi să ridicați piatra șamd, alții vindicativi și revoltați, aruncând acuze, insulte sau doar pilde moralizatoare, pe care cum îl duce vorba, mintea și condeiul. CE N-AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN, DAR MI-AȘ FI DORIT SĂ VĂD O analiză profundă, serioasă, pertinentă, a acestei noi ocupații de influencer, nu vorbesc aici despre oamenii cu notorietate dobândită din alte părți, notorietate pe care și-o folosesc uneori pentru a recomanda sau critica, ci despre cei ce n-au și n-au avut în viața lor altă ocupație decât asta de influencer. Ana Morodan declara la un moment dat la nu știu ce post de televiziune că are câștiguri de 17 000€ lunar din endorsing products, pe românește promovare de produse, și că-și completează această sumă

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră au venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva locuri minunate din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să vorbim și așa am aflat eu mai multe despre această nouă ocupație, influence

Cât de ridicole pot fi aceste povești cu închirieri de avioane de către Administrația Prezidențială pentru deplasări în străinătate pentru vizite oficiale! În primul rând, în România nu există un avion Air Force One, pentru uzul președintelui în funcție, așa cum ar fi normal să fie!  Un astfel de avion, cu dotările necesare, costă undeva la 100 milioane dolari, plus costurile de operare, întreținere etc, nu spun eu ci cei care se pricep la asta și se ocupă cu așa ceva! Tot din presa pe care m-am și plictisit să o numesc presă, pentru că nu-i decât o babă știrbă ce colportează bârfe la colț de stradă, am aflat că, în actualul mandat, președintele Iohannis a avut 24 deplasări, de fiecare dată folosind avioane închiriate. Presa ne mai informează că deplasarea în Japonia a costat 350 000€.  Dacă folosim această cifră ca unitate de măsură pentru toate zborurile prezidențiale (deși multe au fost mult mai scurte, deci mai ieftine), rezultă că Administrația Prezidențială a cheltuit un pic pest

La mulți ani suratelor mele! Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului! În primul rând citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp. E curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare, pe urmă are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime, cel mai adesea nu gătește, deși uneori o face, iar când o face, o face bine. De multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (ocupații exclusiv masculine), nu prea vrea copii, din varii motive, ba chiar îndrăznește uneori să spună că nu-i plac copiii. Detestă nunțile, botezurile și înmormântările, e adeseori agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor, e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic, e îndeobște atentă și exigentă în pat și în viață. Vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă. Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că altfel rămân singure

Oamenii, când n-au de lucru, își fac! Acum au necaz pe casele automate din supermarketuri, politicienii s-au bulucit, care pro, care contra, cum le dictează linia partidului, facebooku fierbe, televizuinele defulează (unii zic refulează) și lumea, LUMEA merge mai departe. Că românul e rezistent la nou, schimbare și drăcie electronică e deja lucru știut! El vrea să rămână totul așa cum a fost, după care se repede să-și cumpere ultimul model de Apple Watch pe care nu-l știe folosi dar îl poartă fălos la încheietura mâinii! Vai, săracii casieri demobilizați, vai, ticăloasă Ikea cu inițiativele ei putred capitaliste, vai țărișoara noastră ajunsă pe mâna hulpavului Occident! Un alt mult zgomot pentru nimic, pentru că la friptura de miel nu se pune ulei de măsline, maică, că-i strică gustul! Se pune ulei “normal”, orice o fi însemnând ulei normal pentru românul verde!

Un sătuc fabricat peste noapte de un billionaire arab, devenit Mecca mitocănimii aurite a planetei. False căsuțe de pescari, false podețe din ostrețe, false ulicioare, totul împănat cu magazine ce comercializează brandurile de lux ale planetei. O piațetă cu cafenele, restaurante, fast-food, în port, iahturi făloase, petreceri scăldate în șampanie, fete cu picioare lungi, aurii, coborând în echilibru precar punțile vaselor, când se crapă de ziuă, și urcând în micile lor mașini modeste, parcate în apropiere, fete mai bogate cu câteva mii de euro în urma producției nocturne. Nici o plajă, nici un pescăruș, nici o urmă de firesc. Un loc trist...eu mi-am cumpărat de acolo niște halate dintr-un in gofrat, splendide! Dacă aș fi ținut banii, îmi cumpăram o garsonieră în Berceni cu ei!🙂

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături, zacuscă și h

O poveste de acum 7 ani, de pe vremea când găseai zăpadă pe toate drumurile Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit, ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună ș