Monica Nistorescu

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe. Unii se t

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare și dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.