Faceți căutări pe acest blog

joi, 18 octombrie 2018

Montmartre Blues




Am visat azi noapte că mă plimbam prin piața Tertre...eram singură, nimeni în jur, doar șevaletele lăsate în grabă de proprietarii lor, cu pânze neterminate, în culori de miere udă...
Catedrala Sacre Coeur era goală, un tort din beton la capătul trenei de scări, cu funicularul atârnat pe o latură a colinei, pandantiv ciudat, mișcător...în Marché Saint Pierre, valurile de pânzeturi ieșiseră la soare, ca niște fete gureșe, și Lapin Agile era încă Lapin à Gill, înfipt în coasta străzii înclinate, cu toate picturile la loc pe pereți și un acordeonist bătrân ce ștergea, fără grabă, cu o cârpă moale, clapele...
Pe o masă de lemn, negeluită, o muscă se plimba leneșă pe buza paharului de absinth, uitat de Utrillo la soare...
Orașul ăsta îți înmoaie oasele și-ți aprinde visele...ca visul meu de astă noapte...

marți, 16 octombrie 2018

Așchia nu sare departe de trunchi



Citesc zilele astea pe fb dispute încinse despre carosabil ocupat, manifestații, strangularea democrației, întoarcerea în timp.
Taberele sunt tot mai radicalizate, hăul neînțelegerii se sapă, tot mai adânc...
Ceea ce am constatat este că “orbii” sunt de mai multe feluri.
Categoria despre care vreau să vă vorbesc acum este cea a “foștilor”, de fapt, a urmașilor lor. O grămadă de odrasle ale fostei nomenclaturi comuniste, copii de securiști, sau doar copiii celor ce au beneficiat, într-un fel sau altul, de epoca Ceaușescu, aflați acum într-o plajă de vârstă cuprinsă între 40 și 60 de ani, se situează categoric de partea celor ce-și doresc trafic fluid, treceri de pietoni neblocate și, în general, nu înțeleg și nu aprobă manifestațiile de stradă.
Pe unii îi cunosc personal, sunt beizadele de miniștri sau de înalți funcționari din perioada ceaușistă, mulți dintre ei deveniți oameni de afaceri prosperi, cărora li s-a inoculat, odată cu laptele supt de la mamă, microbul ideologiei socialismului științific, sunt oameni care au trăit, în familiile lor, în primii ani de viață, realitatea paralelă a burgheziei roșii.
Sunt oameni care călătoreau la Paris pe vremea lui Ceaușescu, când nici vrabia nu îndrăznea să zboare până în Ungaria, locuiau în palate splendide de pe fosta stradă Ana Ipătescu, bulevardul Dacia, cartierul Primăverii sau Cotroceni, furate după ‘47 de la proprietarii lor de drept. Sunt cei ce n-au suferit niciodată umilințe și n-au îndurat lipsuri înainte de ‘89, arpentau Bucureștiul, valea Prahovei și litoralul Mării Negre la volanul unor Dacii “cu număr mic”, se îmbătau și făceau scandal în localuri, luau cu japca fete din cabaretele puține, dar faimoase, ale vremii, Aro, Melody, Athenee Palace, sub ochii îngrijorați și protectori ai “organelor de ordine”, trimise de papa și maman să-i supravegheze și să-i aducă, în siguranță, la sfârșitul chiolhanelor, beți mangă, acasă.
Acum își petrec vacanțele la Monte Carlo sau Marbella, cu banii inginerește furați după 1989, când un biet popor buimac, înfometat și îndobitocit încerca să învețe să respire liber...sunt urmașii celor ce au devalizat Bancorex, au cumpărat pe sume de mizerie, hoteluri, terenuri, fabrici, și ce s-a mai putut fura. 
Sunt cei ce-l numeau pe Regele Mihai “Mișu bâl-bâl”, și știau de la părinți că acesta fugise din țară cu 47 de vagoane încărcate cu odoare de preț, aur și tablouri.
Acești oameni există! Au conturi de fb! Mulți au averi de milioane de euro!
S-au adaptat perfect timpurilor noi, au răsucit și contorsionat democrația după chipul și nevoile lor!
Dar vor rămâne, până în ultima clipă a vieții, nostalgicii epocii Ceaușescu, în care ei erau ALEȘII!

Acești oameni vor dori întotdeauna treceri de pietoni libere, trafic fluid, legi cu botniță, vor face bășcălie de “idioții ăia care îngheață în Piață și nici nu știu de ce au venit”, vor fi structural homofobi și intoleranți, vor continua să aibă nostalgia sarmalelor și a cefei de porc în restaurantele cele mai rafinate ale Europei, vor face șpriț dintr-un Sancerre din 2013.

Pentru că, pur și simplu, nu înțeleg!
Și sunt, încă, mulți!

vineri, 12 octombrie 2018

Gió


Niște muncitori francezi pe care-i suspectam că-s români lucrează la un șantier de alături...construiesc un imobil, probabil P+5, că mai mult nu-i lasă regimul de înălțime al clădirilor dimprejur.
I-am urmărit cu atenție, mai mult ca să știu când să părăsesc strategic zona și când să mă întorc acasă.
La 7:59, invariabil, unul din ei urcă scara zigurată a macaralei, după care se instalează în cabina ovaloidă, transparentă, de unde începe să plimbe brațul macaralei peste acoperișurile clădirilor...între 12 și 13, liniște mormântală, pauza de masă, sfântă mai ales la acest neam care și-a făcut din mâncare catedrală!
La 16:59, macaragiul coboară tacticos scările macaralei, și liniștea se instalează peste clădirile dantelate...
Într-o zi, eram în micul Franprix de peste drum, să-mi cumpăr lămâi...la casă, doi băieți în salopete, vorbeau românește...puseseră pe bandă o conservă de cassoulet, o pâine albă feliată și două beri...te-a sunat Grigore? Când vine?
Nu m-a sunat încă, dar vine săptămâna viitoare, am vorbit cu nevastă-sa! Doarme la noi, stă numa’ două luni, se întoarce că are de pus termopane la casa lui tac-su...
Mă uit la fețele lor...fata de la casierie, o negresă subțire ca un pai, cu ochi enormi înotând într-un alb albăstrui, nefiresc, le dă restul până la centimă...
Aș fi vrut să merg în urma lor, să le ascult poveștile cu Grigore care mai are de pus termopane la casă și nevastă-sa care își dorea un parfum, Gió...
#imigrație

luni, 8 octombrie 2018

Dumnezeul din noi

Mă întreb de mult timp...
Oare de ce nu-și pot trăi oamenii credința în intimitatea sufletelor? 
De ce au nevoie de toate aceste presupuse manifestări exterioare ale dumnezeirii, inventate de oameni, nu lăsate de Dumnezeu?
De ce biserici și odoare scumpe, odăjdii și patrafire muiate în aur, împărtășanii și pupat de moaște, vinuri bisericești și ospețe pantagruelice ale slujitorilor Domnului, ascunse de ochii dreptcredincioșilor sau etalate cu nerușinare din jilțurile moi, îmbrăcate în piele, ale caleștilor moderne cu mulți cai putere?
De ce e nevoie de intermediari între om și Dumnezeu? 
Bunica mea mergea la biserică de două ori pe an, de Paști și de Crăciun...zicea, nu-i nevoie să merg la biserică să-l găsesc pe Dumnezeu drăguțul (așa-i spunea ea), stau în fiecare seară, aici, pe laviță, și vorbesc cu el, mă spovedesc, îi spun ce-am făcut peste zi, îi cer să mă lumineze să fac bine ce fac. 
A trăit 87 de ani, a făcut 6 copii, a îngrijit, spălat, hrănit, vreo 13 nepoți, și a murit în patul ei, cu un surâs senin aninat în colțul gurii. Pentru mine, asta înseamnă om care sfințește locul.
Poate, dacă oamenii ar regăsi Dumnezeul din ei și nu l-ar mai căuta în biserici, preoții ar îmbrăca din nou haina simplă, neagră, a smereniei, ar înlocui potirele din metale scumpe cu căni de lut, opulența cu cumpătarea, desfrâul și lăcomia de arginți cu asceza, trufia cu umilința, poate, doar atunci, biserica și-ar recăpăta rolul inițial, acela de alinare, îndrumare și răspândire de lumină...
Până atunci, Sodoma și Gomora de care vorbesc cu gura plină preoții în biserici e chiar în ograda lor!
Și nu-mi vine deloc să spun, iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, pentru că știu!

duminică, 30 septembrie 2018

Paris, mon amour



Am ajuns după prânz...la Porte Maillot, autocarele se înșiră unele după altele, ca agatele pe șnur...Hyatt Regency, pe care, în continuare, din obișnuință, îl numesc încă Concorde Lafayette, se înfige în cerul albastru de toamnă...aștept autobuzul 43, cap de linie Bagatelle...lângă mine, două cucoane parfumate, cu părul blond, spelb, retezat brusc sub lobul urechii, povestesc de cina la care au participat cu o seară înainte...calcanul era trop cuit, n’est pas?
Lângă trotuar trage un microbuz alb, inscripționat Fleurs Monceau, și niște băieți în salopete de culoare incertă descarcă mănunchiuri uriașe de crizanteme ruginii...peste drum, la Le Ballon de Ternes, chelnerii agili pregătesc mesele pentru seară...
Mă opresc în drum să cumpăr dim sum cu creveți și coriandru de la Le Lotus Imperial...casa scării mă întâmpină cu mocheta vișinie fixată de barele aurii de alamă. 
Da...mi-a fost un dor nespus de acest Paris care mi s-a insinuat în sânge ca o otravă fără antidot...

joi, 20 septembrie 2018

Rătăciți



Cobor cu mașina hula Bradului, înspre Fântânița Haiducului...pe marginea drumului, o tonetă albă, uzată, ce anunță vesel, cu litere portocalii, Hot Dogs&Ice Cream!
Pe tejgheaua îngustă, câteva calupuri de brânză de burduf, și mai în spate, atârnate pe-o sfoară, șiraguri de cârnați subțiri, roșcați, toropiți de căldură.
În spatele tejghelei, o femeie de vârstă incertă, în haine cenușii, cu ochi palizi înfundați în obrazul bătut de soare...mi-o cumpărat-o băiatu’, din Anglia...acum aștept să treacă microbuzu’, să-i trimit pachet! Niște varză murată, niște slănină, scăricică, telemea...și ulei, doi litri de ulei, că nu-i place uleiu ăla de la engleji! Nu-i ca al nostru...îi ia 20 de lire de-alea de-ale lor, da’ batăr are ce mânca...i-am mai trimis...
În Dedeman, foială mare...lumea cumpără var, gresie, ciment, căzi cu hidromasaj, parchet, șuruburi, flori de plastic, farfurii...le cară la casă, după care se opintesc cu ele spre mașini, care gem sub greutate...există și posibilitatea să alegi ce-ți trebuie, asistat de un angajat al magazinului, după care să ți se livreze totul acasă...dar parcă-i mai bine să le ai sub ochi, odată ce le-ai plătit, nu?
Și, pe urmă, transportul costă...

luni, 17 septembrie 2018

A venit toamna...

Câinele Tobi a venit de dimineață.
Șchioapătă de picioarele din spate, de la o degerătură din iarna trecută. Pe blana neagră-albăstrie se desenează harta incendiului de acum trei ani, ce a mistuit cherhanaua și inima oamenilor ei.
Acum știu că a venit toamna, pentru că Tobi caută tovărășia celor rămași pe grindul spulberat de vânt să privească marea ce le pare, puțin, a lor...
Cerul are un miez de albastru adânc, feliat.
Tobi miroase cârnații uitați pe masă, întoarce capul, își sapă un culcuș în nisip, la picioarele mele, și se încolăcește cu un oftat, ca într-un leagăn...mă privește cu ochi de om...
Delfinii, mereu câte doi, își saltă spinările lucioase deasupra valului...am încetat demult să mă minunez, pentru că aici miracole se întâmplă în fiece zi
A venit toamna...