Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 13 februarie 2019

Cum mi-am pierdut Medelenii



De ceva vreme, scena politică românească e poluată de o cucoană vadimistă, “olteancă aprigă”, vorba unui site rusesc, motociclistă, mițabiciclistă, care bagă bărbații sub masă la beție... fostă ministreasă la munci, viitoare mireasă de cicisbeu securistoid, băiat de casă, proaspătă apropitară de conac, chirițoaică sudistă cu jacă de piele, cu gură spurcată de chivuță, ten palid, măsliniu, tăiat scurt de coama roșie a hetairelor romane...

Numai un neamț domol și așezat ca Iohannis a reușit să rămână surd la farmecele sulfuroase ale duduii, pipăind-o indecent și repețit la CV și (in)competențe, până i s-a văzut tivul descusut...

O cheamă, după unii, Vulguța, după alții, Vulgăruța, unele surse mai deocheate o numesc, sugestiv, Vodcuța...
Am aflat, cu tristețe, că, de fapt, o cheamă Olguța, și, uite-așa, mi-a mânjit personajul iconic al copilăriei Medelenilor și a oțetit dulceața gavanoaselor ascunse în sobă...
Semnează Monica.

marți, 12 februarie 2019

Vanda

Vanda mea, ajutorul meu în casă, pleacă în Spania...să muncească, să trimită bani acasă pentru copii...
Am întrebat-o, Vanda, ai nevoie de ceva, haine, încălțăminte, orice...spune-mi, deschid dulapurile și găsim ce-ți face trebuință!
Nu, doamnă, mulțumesc, am de toate!... totuși, dacă ați întrebat, îndrăznesc, nu știu dacă se poate...
Sigur, Vanda, orice, zi!
Am văzut la dumneavoastră o carte...
Da...oamenii nu încetează să mă surprindă...
Asta-i cartea, o primisem în dar de ziua mea, i-am dat-o, i-am scris câteva cuvinte de încurajare...
Ce să mai zic...nu mai zic nimic...dar am rămas mult timp după plecarea ei, tăcută, pe scaunul din bucătărie...



luni, 11 februarie 2019

Ilustrate din Maldive

Un text mai vechi, recuperat miraculos...🙂
Așaa...de valentini...

V-aţi întrebat vreodată de ce poveştile se termină invariabil, lapidar şi expeditiv cu "...şi au făcut o nuntă mare, la care au poftit pe toţi curtenii, şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi, iar dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi..."? 

De ce, după ce prinţul a străbătut nouă mări şi nouă ţări, s-a luptat cu balaurul, a înfruntat viscolul, gerul şi răutatea oamenilor pentru a obţine mâna alesei inimii lui şi, în cazuri fericite, jumătate din împărăţie, nu mai ştim nimic despre viaţa de zi cu zi a cuplului nou format? De ce, după ce prinţesa a rupt nouă perechi de conduri dansând până în zori, i-a furnizat poţiuni fermecate care să-l ferească de pericole şi a sărutat drept în bot broscoiul râios, rupând vraja neagră, povestitorul anonim nu ne mai spune nimic despre bucuriile şi dezamăgirile ei de prinţesă măritată? 

Păi, probabil pentru ca să nu ia pâinea de la gura unor scriitori precum Huxley sau D.H. Lawrence, a consilierilor matrimoniali şi a psihologilor. Ce sfaturi ar mai da "revistele pentru femei" despre băi parfumate, lenjerie sexy, cine romantice şi alte asemenea pentru prezervarea cuplului în parametri optimi? Cu alte cuvinte, o grămadă de categorii profesionale ar rămâne muritoare de foame. 

Mi s-a cerut să scriu pentru numărul din februarie al revistei The ONE nici mai mult nici mai puţin decât o poveste de dragoste, ba chiar un love story cu ocazia zilei Valentinilor (sau voi cum traduceţi?) Nu am de gând să mă lansez aici într-o critică acerbă a importului de sărbători de acest gen de peste ocean, în principal deoarece sărbătoarea în sine e un lucru bun. E o zi în care încercăm să fim mai frumoşi şi mai buni, ne îmbrăcăm îngrijit, scoatem de la naftalina lenjeria de corp La Perla care a produs efectul scontat şi la Crăciunul şi Revelionului trecut, oferim şi primim flori şi cadouri, nu ardem friptura sau, şi mai şi, e una dintre acele zile în care hotărâm să facem friptură şi ne abţinem de la comentarii acide la adresa soacrelor. Comerţul deşănţat şi abuzul de inimioare pe care le regăseşti pe unde vrei şi nu vrei, de la oala de noapte la lumânările parfumate, trecând prin forma tortului aniversar, nu fac subiectul acestui articol. 

Pe de altă parte, nici nu as îndrăzni să scriu o poveste de dragoste, deoarece, pentru cei care sunt îndrăgostiţi, povestea lor e unică şi irepetabilă, şi nu aș dori să-i deziluzionez spunându-le că tot ceea ce trăiesc, fac şi rostesc în interiorul ei s-a mai trăit, făcut şi spus cam în acelaşi fel de nenumărate ori. Dar o poveste tot trebuie să vă istorisesc, iar ea sună cam aşa: 

În timp ce scriu aceste rânduri, mă aflu pe una dintre cele mai frumoase plaje din lume, într-o insuliţă de nici doi kilometri pătraţi, pierdută în Oceanul Indian, cu nisip alb şi fin precum făina şi ape chiar mai incredibil de albastre decât în reclamele agenţiilor de turism. În mod evident, destinaţia ideală pentru petrecerea lunii de miere. În căutare de subiect pentru povestea mea, am aflat că seara, pentru proaspeţii căsătoriți, pentru cei îndrăgostiţi sau pur şi simplu pentru romanticii incurabili, se organizează cine în doi, la lumina lumânărilor, direct pe plajă. M-am instalat din timp pe un şezlong, cu un cocktail în mână, pentru a urmări preparativele şi venirea inspiraţiei. Mulţi maldivieni mici, cu pielea întunecată, au început să care mese, scaune, lampioane, tacamuri, farfurii, boluri uriaşe pline de flori exotice şi să le aranjeze pe limba de nisip fin ce se prelinge in ocean. În faţa meselor, patru la număr, situate la o oarecare distanţă una de cealaltă (cam apropiate, dacă mă întrebaţi pe mine) s-au adus vreascuri şi legături mari de lemne care urmau să se transforme într-un minunat foc. Totul era pregătit. Mesele frumos aranjate, presărate cu orhidee şi discret luminate de candele îşi aşteptau romanticii ocupanti flancate de câte doi localnici înfăşuraţi în fustanele dungate, gata să toarne in pahare şi să aducă minunate feluri exotice de bucate parfumate pe platouri uriaşe de lemn de tek.

La un moment dat, am sesizat ceva care strica toată poezia ansamblului şi pentru care, pe moment, nu am găsit explicaţie. Scaunele (câte două la fiecare masă), în loc să fie orientate spre lagună, erau îndreptate spre interiorul cu peisaj mai puţin atrăgător al insulei. Rând pe rând, perechile şi-au ocupat cuminţi locurile la mese. Nu erau neapărat frumoşi, dar erau îmbrăcaţi cu veşminte în culori vii, fetele aveau buzele umede şi flori in păr, iar băieţii un aer visător şi protector. Nici unii nu au încercat să schimbe pozitia scaunelor şi explicaţia a venit imediat sub forma unui fotograf care a început să-și instaleze, pe rând, trepiedul şi lămpile in faţa fiecărei mese, în aşa fel încât să imortalizeze fericitul cuplu pe fundalul lagunei albastre şi a apusului neverosimil. Nici după ce fotograful şi-a terminat treaba, perechile de îndrăgostiţi din povestea noastră nu şi-au răsucit scaunele spre ocean. Banuiesc că se vor intoarce la casele lor, vor înrăma frumos fotografia şi o vor instala strategic în camera de zi, spre veşnica aducere aminte a romanticei vacante in Maldive şi, nu în ultimul rând, spre a fi arătată prietenilor, cunoscuţilor şi, mai târziu, copiilor şi nepotilor. Cât despre mine, pot să vă spun că, de pe şezlongul meu orientat cu fața spre mare am văzut unul dintre cele mai romantice apusuri de soare din câte țin minte, dar nu am cum să vă demonstrez aceasta pentru că îmi lipseşte dovada. FOTOGRAFIA!

miercuri, 30 ianuarie 2019

Neputință

Am rămas fără cafea...mă îmbrac, cam fără tragere de inimă, să merg până la Mega Image...aleg, pentru variațiune, magazinul de la colțul Moșilor cu Dacia...Nu găsesc cafeaua pe care o căutam, se pare că nu-i în targhetul clienților acestui magazin...la casă, doi muncitori, probabil de la șantierul de peste drum, pun pe bandă două franzele și un pachet cu mezeluri...afară, un milițian fotografiază mașinile parcate alandala, că n-au unde parca, nu de alta...
Întoarsă acasă, constat că nu se mai închide ușa de la șofer...rămân prostită lângă mașină, nu pot s-o mut din loc că rup ușa, nu o pot închide, darămite încuia...puțin mai încolo, un om înarmat cu o drujbă feliază în  bucăți egale o creangă groasă de copac căzută în stradă...îmi vâr, fără succes,  degetele în mecanismul de închidere, uns cu o chestie vâscoasă, neagră...îmi dă prin cap să-l sun pe nea Ilie, de la vulcanizarea de pe strada vecină...omului i se face milă de mine și trimite un băiat care apare, agale, cu o cafea aburindă în mână, apasă pe un resort din ușă, fără să lase paharul de carton din cealaltă...gata, doamnă!
Trebuie că mi-am construit o solidă faimă de handicapată tehnic printre mecanicii de acolo...
Pentru mine, e doar o altă imagine a felului în care arată neputința...și totala mea inabilitate de a rezolva cele mai banale chestiuni de soiul ăsta...

marți, 22 ianuarie 2019

Telenovela prim-ministresei Vasilica

Niciodată nu am înțeles pe deplin pasiunea românului pentru telenovele...dar acum, în lumina “dezvăluirilor” din familia Vasilicăi, demne de orice soap-opera, și a reacției populare, încep să înțeleg un pic mai bine...
Deci mama naturală, pe care bărbatu’ n-a dus-o niciodată la Sfatul Popular, odrăslește pe bandă rulantă pentru tatăl bețiv și afemeiat. 
La copilul numărul 8 apare Vasilica, care, din motive pe care telespectatorul ar vrea să le cunoască, propune și obține adopția. 
Tatăl natural moare la trei luni după nașterea copilului și habar n-are că fii-su a ajuns să stea în lojă la Ateneu cu Președintele țării și cu primul ministru (adică mă-sa adoptivă)
Odrasla își informează, pe facebook, prietenii, că “nare cravată”, ceea ce arată că mama adoptivă s-a ocupat îndeaproape de educația copilului, care se poartă, vorbește și scrie de parcă l-ar fi născut chiar ea! 
Din motive de mater semper certa est, telespectatorii nu au cum s-o suspecteze pe Vasilica că ar fi mama biologică!
La finalul primei serii, apare adevărata mamă, care vrea să-și vadă încă o dată odorul, și anunță că nu are pretenții să i se spună mamă!
Poporul se prăbușește în lacrimi, Vasilica, triumfătoare, trece prin mulțime frământând în mâini o batistuță albă...
În episoadele următoare așteptăm reacția soțului Vasilicăi, dezvăluiri CUTREMURĂTOARE despre eventuale infertilități, impotențe și alte năcazuri la casa omului, precum și, ceea ce analiștii prezic, reînvierea tatălui biologic și lupta inițiatică a acestuia pentru recuperarea rejetonului înstrăinat!

Stați pe fază, că nici nu știți ce pierdeți!

joi, 17 ianuarie 2019

Soupe a l’onion

M-am trezit cu o totală lipsă de chef de nimic, deși afară e soare și marea plină de fețe și șoapte, cum m-a obișnuit...
Am plecat la depozitul de lemne, să reînnoiesc rezervele, am vorbit prin semne cu proprietara depozitului, o femeie zdravănă, cu păr de o culoare indefinită, cizme de piele cu carâmbi și un hanorac de culoarea vântului turbat...l-a strigat pe unul din băieții de acolo, unu mic, slab, negricios, care o rupea un pic pe engleză, și astfel m-am întors victorioasă cu un sac de lemne de măslin, mai subțirele, și unul de un soi de fag.
Când n-am chef de viață, ca azi, mă apuc să fac supă de ceapă, după rețeta unui chef francez iscusit...de îndată ce efluviile cepei pierdute în untul topit se răspândesc în aer, simt că nu-i chiar așa de negru dracu, îmi torn un pahar din vinul alb sec destinat supei, pescuiesc din bol o măslină violet, uriașă, pe care o ronțăi gânditoare, privind la mare prin peretele de sticlă...
Dieta asta mediteraneană, cu vin roșu și ulei de măsline, chiar funcționează, Zsolt!😊

miercuri, 16 ianuarie 2019

Războiul troian



El a fost provocat, în fapt, de nutriționiști, care au recomandat consumul unui măr pe zi, pentru a ține boala departe.

Paris avea doar un măr și trei vedete olimpiene, Afrodita, Atena și Artemis, care-și doreau să mănânce sănătos!
Ca în multe alte situații similare, bărbatul a ales femeia greșită, și de aici a pornit toată beleaua! 

Elena, o muritoare frumoasă coz, plictisită de soțul ei un pic mai în etate și lipsit de simțul umorului, ca toți regii, s-a înhăitat cu Paris și a călătorit clandestin, într-un cufăr, pe corveta acestuia, până în Troia.

Soțul Menelau, fratele lui, Agamemnon, Ulyse și alți viteji greci , sastisiți de corvoadele casnice zilnice, bătutul covoarelor, dusul gunoiului și cumpărăturile săptămânale la supermarket, s-au hotărât să o recupereze pe Elena, nu neapărat pentru că o plăceau, ci, mai degrabă, din orgoliu și onoare masculină care trebuia reparată!

După ce au ucis-o pe fiica lui Agamemnon, Ifigenia, ca să-și atraga grația zeilor, mare lină și victorie în război, au ajuns în Troia.

Acolo lucrurile nu au decurs după cum s-ar fi așteptat, pentru că troienii n-au vrut să înapoieze regina bagaboantă, de moravuri flue, ba, mai mult, au abătut smoală, șerpi și săgeți otrăvite peste greci.

De aici încolo, cam toată lumea știe povestea cu calul de lemn în burta căruia s-au ascuns războinicii greci, troienii au pus botu’, cetatea a fost trecută prin foc și sabie și a rămas în felul ăsta până a descoperit-o Schliemann.

La sfârșit, mor aproape toți... 
Rămâne Ulyse, care bântuie pe mare și prin insule, preacurvind și rătăcind timp de 30 de ani. Ajuns acasă, după o călătorie ce, în mod normal, cu navele din dotare ale epocii nu i-ar fi luat mai mult de vreo săptămână, două, o minte pe Penelopa cum că s-a întors la ea de dor...nu suflă o vorbă despre Circe, Calypso, sirene și alte prestatoare de servicii sexuale. 
Penelopa, fată de comitet, îl iartă pentru că a plecat după țigări și a întârziat 30 de ani.

O poveste misogină, cu hazard, sânge, fratricid, adulter și, dacă mă întrebați pe mine, oameni care se plictiseau pe acasă, din care nu stim dacă Afroditei i-a plăcut mărul sau, măcar, dacă l-a mâncat!
O binevenită și foarte actuală pată de culoare: Zeus e negru!