Faceți căutări pe acest blog

luni, 6 mai 2019

Like

Despre psihologia butonului "like" sau ce spune utilizarea lui despre personalitatea fiecăruia și felul în care oamenii interacționează între ei...despre socializare, caracter, frustrare, mărinimie, generozitate, critică pe FB.

Unii nu-l folosesc NICIODATĂ...și, când zic niciodată, se cheamă că au apăsat de două sau trei ori butonul, în situații cu totul și cu totul excepționale...acest tip de oameni folosesc FB cumva contre-coeur...li se pare stupid, futil, sunt critici cu toți și cu toate, dezabuzați, cinici, iar opțiunea cu pricina le pare o slăbiciune, o concesiune inadmisibilă față de semeni.

Alții economisesc likurile ca pe un capital prețios...le oferă rar, cu parcimonie, atunci când, cu adevărat, un cuvânt, o imagine sau un gând mișcă ceva în ei...

Există o categorie care dă like unor anume persoane, indiferent de ceea ce slobozesc pe pagină...e o aprobare necondiționată a persoanei respective, nu a conținutului postării sale...aceeași categorie, din aceleași motive, dar exact pe dos, nu apasă butonul nici picată cu ceară, indiferent cât de mult achiesează la spusele respectivului/respectivei...pentru că, din varii motive, nu le place respectiva ființă...

Mai sunt unii, mai slabi de înger, care dau like din compasiune, milă, empatie cu subiectul...precum și unii ce dau like unor persoane publice sau cunoscute în vreun fel, pentru că, astfel, devin și ei o micuță parte din acel om, participă virtual la viața glamoroasă a respectivei persoane. De obicei, acest gen de aprobări sunt însoțite de comentarii adânci, gen "ce frumoasă/deșteaptă/elegantă/minunată sunteți", "țineți-o tot așa", "da' bine le mai zici", "wow" etc.

Sunt unii care împrăștie cu likeuri în toată populația, precum mănâncă semințe sau se spală pe dinți...nediferențiat, neimportant...le pare parte din această încă nouă aventură numită FB...

Un like plasat la momentul și către persoana nepotrivită poate genera certuri în cuplu, reproșuri, scandal, păruială, după cum absența lui acolo unde ar fi trebuit să fie duce la același gen de manifestări în viața reală...

Un lucru e sigur!
Toți, dar absolut toți cei ce se dedau acestui fel de socializare își contabilizează likurile primite...e barometrul evoluției, prezenței și prestației lor, ține loc de oglindă, recenzie, apreciere...e mijlocul de a-și măsura umorul, popularitatea, prezența de spirit, adâncimea gândului, sensibilitatea...

Acuma nu zic că veți fi de acord cu mine...nu vânez laicuri...:))))
Dar pot să spun, cu destulă precizie, care sunt sentimentele și aprecierea fiecăruia dintre voi, despre mine și între voi, doar analizând folosirea acestui mic buton...LIKE

Un fel de update...am uitat să-i menționez pe cei ce-și dau like singuri, la propriile postări...mi-a atras atenția un prieten, deci adaug...categorie absconsă, greu sau imposibil de descifrat...:))))

sâmbătă, 27 aprilie 2019

Cu Elefterios la spălătoria de mașini

Peste Grecia s-a abătut, zilele trecute, un nor de praf roșu, venit din Africa. 
A învelit case, mașini, terase și vegetație într-o peliculă fină, cărămizie, ridicată în fuioare de pale de vânt sau transformată de ploaie în noroi lipicios, de aramă mată...
Toți grecii s-au repezit, în ajun de Paști, la spălătoriile auto, și eu deopotrivă cu ei, că nu-i mai știai nici culoarea nici marca mașinii mele de murdară ce era!
Cozi interminabile peste tot...Elefterios, patronul benzinăriei din colț, zice, kiria, durează cel puțin trei ore, mai sunt 6 înaintea dumneavoastră! 
Dar există o soluție! Veniți mâine dimineață la 6 și o spălăm! 
Mi-am pus ceasul să sune și m-am înființat, la ora indicată, cu o cafea în mână și ochii încă hoinărind pe pajiștile somnului... înaintea mea, deja două mașini, în diverse faze de spălare, și trei băieți ce se învârteau în jurul lor, înarmați cu cârpe albastre și piei de căprioară ude.
M-am așezat pe un scaun adus în grabă de Elefterios din interiorul cafenelei de alături și am povestit, pe îndelete, el în engleza lui aproximativă, eu poticnindu-mă în cele câteva cuvinte grecești cunoscute, despre copii, Paști, mariaje, experiența lui constănțeană de acum 15 ani, ca lucrător pe un vapor ce a adăstat în portul Tomis vreo două săptămâni, și câte altele...
Aveți fete frumoase în România, și cluburi de noapte...dar am văzut în port oameni răscolind în tomberoanele de gunoi...
Mașina mea era gata, probabil mai curată decât atunci când a ieșit din fabrică...
Și mi-am făcut un prieten, benzinarul din colț cu povești de marinar temporar... 😊
Sărbători cu bine și vouă!

vineri, 5 aprilie 2019

Când politica ne desparte



În ultima vreme, am rărit întâlnirile și relațiile cu amicii, cunoștințele sau chiar prietenii care susțin/votează  PSD-ALDE. 
De ce?

Pentru că noi nu trăim într-o țară cu exercițiu democratic de lungă dată, în care intelectualitatea e, firesc, de stânga, fie ea și stângă caviar, o țară în care polemicile se duc, cordial, duminica dimineața, în cafenele, însoțite de un cappuccino italian și o brioșă cu stafide.

Pentru că am ieșit, sau ni se pare că am ieșit, doar de 30 de ani, dintr-un univers concentraționar, dintr-o dictatură umilitoare și castrantă, în care, dacă nu suntem cu băgare de seamă, ne putem întoarce oricând, prin eforturile neprecupețite ale actualei puteri.

Pentru că am descoperit o grămadă de dinozauri comunistoizi nostalgici în lumea în care mă învârt, oameni ce disprețuiesc, de la volanul bolizilor de lux, sorbind vinuri scumpe în restaurantele lumii sau devalizând buticurile de pe Avenue Montaigne, democrația și principiile statului de drept, despre care vorbesc cu ironie groasă ca o flegmă scuipată în obrazul proștilor care “pun botu’” la astfel de naivități!

Pentru că am ajuns la concluzia că cei ce susțin PSD-ALDE sunt fie săraci cu duhul, neinformați și dezinformați, fie rău-voitori, fie direct interesați, și nu mică mi-a fost uimirea să regăsesc, printre aceștia din urmă, pe mulți din cei pe care-i apreciam pentru isprăvi de biografie personală...

Pentru că așa rușine și samavolnicie ca acest guvern Vasilica, manipulat de Dragnea, Toader & comp n-a mai trăit România nici pe vremea domniilor fanariote!

Pentru că sunt cetățean european, bucuroasă că am fost primită în această familie, în care vreau și înțeleg să rămân!

Pentru că înțeleg miza enormă a anului electoral 2019!

Pentru că gândesc!

duminică, 24 februarie 2019

Parastas Gao Tang





Pe strada Eminescu colț cu Toamnei, în casa în care, altădată, picurau clapele pianului din degetele Cellei Delavrancea, s- deschis de ceva vreme un restaurant chinezesc, Templul Soarelui. Nici rău, nici bun, livrează și acasă, s-a adaptat la nevoile românului de șnițele și cartofi prăjiți, așa că a pus în meniu felurile astea, lipindu-le în coadă cuvântul “chinezesc”, are o grădină de vară ce îmbrățișează clădirea pe două laturi și încearcă să amortizeze zgomotul și praful străzii cu o perdea de gard viu de frunze de plastic.
Uneori sun la ei și comand o supă Gao Tang, pe care mă duc să o iau după vreo 20 de minute, pusă frumos în caserolă, fierbinte și iute.

Pe colțul de vis-à-vis e biserica Precupeții Vechi, ale cărei trei turle albe îmi împodobesc geamul livingului. Clopotul mă înștiințează când a murit cineva în cartier, când începe slujba de duminică și multe altele, după cum îi e bătaia, în dungă, tărăgănată, sprințară sau gravă.

Zilele trecute am sunat la restaurant și am comandat o supă, mă uitam pe Netflix la Homeland și n-aveam chef să-mi fac nici măcar o salată. 
Mi-am tras un pantalon de trening și un pulover pe mine și am trecut strada să merg să o iau. 
Încă de la intrare mi s-a părut că ceva nu-i ca de obicei...pe tejgheaua lată de lemn erau aliniate câteva coșuri cu pâine albă, feliată, platouri cu salam, brânză și măsline și un teanc de tacâmuri. Chelnerii îmbrăcati în tunici de mătase de culoarea vinului, prinse peste piept cu brandemburguri de șnur gros, negru, răsucit în două, se învârteau aferați între bucătărie și saloane, ducând mezeluri, scobitori, carafe cu vin alb și sticle cu apă minerală și Fanta.
Până să apuc să întreb ce se întâmplă, pe ușa încăperii din dreptul barului a apărut un preot cu odăjdii de fir, bălăngănind o cădelniță ce răspândea efluvii și fum de tămâie și plasmodiind nazal “veșnica pomenire, veșnica pomenire, veeeșnica luuuui pomeniiiire”. Era urmat de țârcovnic și de o adunare tăcută, în veșminte cernite, care s-a strâns în holul întunecos, în timp ce popa cădelnițá uriașul Buddha auriu de la intrare. Buddha îl privea impasibil prin tăietura îngustă a ochilor oblici, și, cumva intimidat, preotul s-a întors spre dragonul încolăcit pe peretele alăturat și l-a tămâiat și pe el, ca într-un basm greșit și improbabil.
Dumnezeu să-l odihnească! a rostit adunarea, după care s-au așezat, vocali, la mese, și-au început să-și toarne țuici în paharele mici, de sticlă groasă...să fie de sufletul răposatului.
Amin și Namaste, 
în Bucureștiul halucinant al începutului de 2019

miercuri, 13 februarie 2019

Cum mi-am pierdut Medelenii



De ceva vreme, scena politică românească e poluată de o cucoană vadimistă, “olteancă aprigă”, vorba unui site rusesc, motociclistă, mițabiciclistă, care bagă bărbații sub masă la beție... fostă ministreasă la munci, viitoare mireasă de cicisbeu securistoid, băiat de casă, proaspătă apropitară de conac, chirițoaică sudistă cu jacă de piele, cu gură spurcată de chivuță, ten palid, măsliniu, tăiat scurt de coama roșie a hetairelor romane...

Numai un neamț domol și așezat ca Iohannis a reușit să rămână surd la farmecele sulfuroase ale duduii, pipăind-o indecent și repețit la CV și (in)competențe, până i s-a văzut tivul descusut...

O cheamă, după unii, Vulguța, după alții, Vulgăruța, unele surse mai deocheate o numesc, sugestiv, Vodcuța...
Am aflat, cu tristețe, că, de fapt, o cheamă Olguța, și, uite-așa, mi-a mânjit personajul iconic al copilăriei Medelenilor și a oțetit dulceața gavanoaselor ascunse în sobă...
Semnează Monica.

marți, 12 februarie 2019

Vanda

Vanda mea, ajutorul meu în casă, pleacă în Spania...să muncească, să trimită bani acasă pentru copii...
Am întrebat-o, Vanda, ai nevoie de ceva, haine, încălțăminte, orice...spune-mi, deschid dulapurile și găsim ce-ți face trebuință!
Nu, doamnă, mulțumesc, am de toate!... totuși, dacă ați întrebat, îndrăznesc, nu știu dacă se poate...
Sigur, Vanda, orice, zi!
Am văzut la dumneavoastră o carte...
Da...oamenii nu încetează să mă surprindă...
Asta-i cartea, o primisem în dar de ziua mea, i-am dat-o, i-am scris câteva cuvinte de încurajare...
Ce să mai zic...nu mai zic nimic...dar am rămas mult timp după plecarea ei, tăcută, pe scaunul din bucătărie...



luni, 11 februarie 2019

Ilustrate din Maldive

Un text mai vechi, recuperat miraculos...🙂
Așaa...de valentini...

V-aţi întrebat vreodată de ce poveştile se termină invariabil, lapidar şi expeditiv cu "...şi au făcut o nuntă mare, la care au poftit pe toţi curtenii, şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi, iar dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi..."? 

De ce, după ce prinţul a străbătut nouă mări şi nouă ţări, s-a luptat cu balaurul, a înfruntat viscolul, gerul şi răutatea oamenilor pentru a obţine mâna alesei inimii lui şi, în cazuri fericite, jumătate din împărăţie, nu mai ştim nimic despre viaţa de zi cu zi a cuplului nou format? De ce, după ce prinţesa a rupt nouă perechi de conduri dansând până în zori, i-a furnizat poţiuni fermecate care să-l ferească de pericole şi a sărutat drept în bot broscoiul râios, rupând vraja neagră, povestitorul anonim nu ne mai spune nimic despre bucuriile şi dezamăgirile ei de prinţesă măritată? 

Păi, probabil pentru ca să nu ia pâinea de la gura unor scriitori precum Huxley sau D.H. Lawrence, a consilierilor matrimoniali şi a psihologilor. Ce sfaturi ar mai da "revistele pentru femei" despre băi parfumate, lenjerie sexy, cine romantice şi alte asemenea pentru prezervarea cuplului în parametri optimi? Cu alte cuvinte, o grămadă de categorii profesionale ar rămâne muritoare de foame. 

Mi s-a cerut să scriu pentru numărul din februarie al revistei The ONE nici mai mult nici mai puţin decât o poveste de dragoste, ba chiar un love story cu ocazia zilei Valentinilor (sau voi cum traduceţi?) Nu am de gând să mă lansez aici într-o critică acerbă a importului de sărbători de acest gen de peste ocean, în principal deoarece sărbătoarea în sine e un lucru bun. E o zi în care încercăm să fim mai frumoşi şi mai buni, ne îmbrăcăm îngrijit, scoatem de la naftalina lenjeria de corp La Perla care a produs efectul scontat şi la Crăciunul şi Revelionului trecut, oferim şi primim flori şi cadouri, nu ardem friptura sau, şi mai şi, e una dintre acele zile în care hotărâm să facem friptură şi ne abţinem de la comentarii acide la adresa soacrelor. Comerţul deşănţat şi abuzul de inimioare pe care le regăseşti pe unde vrei şi nu vrei, de la oala de noapte la lumânările parfumate, trecând prin forma tortului aniversar, nu fac subiectul acestui articol. 

Pe de altă parte, nici nu as îndrăzni să scriu o poveste de dragoste, deoarece, pentru cei care sunt îndrăgostiţi, povestea lor e unică şi irepetabilă, şi nu aș dori să-i deziluzionez spunându-le că tot ceea ce trăiesc, fac şi rostesc în interiorul ei s-a mai trăit, făcut şi spus cam în acelaşi fel de nenumărate ori. Dar o poveste tot trebuie să vă istorisesc, iar ea sună cam aşa: 

În timp ce scriu aceste rânduri, mă aflu pe una dintre cele mai frumoase plaje din lume, într-o insuliţă de nici doi kilometri pătraţi, pierdută în Oceanul Indian, cu nisip alb şi fin precum făina şi ape chiar mai incredibil de albastre decât în reclamele agenţiilor de turism. În mod evident, destinaţia ideală pentru petrecerea lunii de miere. În căutare de subiect pentru povestea mea, am aflat că seara, pentru proaspeţii căsătoriți, pentru cei îndrăgostiţi sau pur şi simplu pentru romanticii incurabili, se organizează cine în doi, la lumina lumânărilor, direct pe plajă. M-am instalat din timp pe un şezlong, cu un cocktail în mână, pentru a urmări preparativele şi venirea inspiraţiei. Mulţi maldivieni mici, cu pielea întunecată, au început să care mese, scaune, lampioane, tacamuri, farfurii, boluri uriaşe pline de flori exotice şi să le aranjeze pe limba de nisip fin ce se prelinge in ocean. În faţa meselor, patru la număr, situate la o oarecare distanţă una de cealaltă (cam apropiate, dacă mă întrebaţi pe mine) s-au adus vreascuri şi legături mari de lemne care urmau să se transforme într-un minunat foc. Totul era pregătit. Mesele frumos aranjate, presărate cu orhidee şi discret luminate de candele îşi aşteptau romanticii ocupanti flancate de câte doi localnici înfăşuraţi în fustanele dungate, gata să toarne in pahare şi să aducă minunate feluri exotice de bucate parfumate pe platouri uriaşe de lemn de tek.

La un moment dat, am sesizat ceva care strica toată poezia ansamblului şi pentru care, pe moment, nu am găsit explicaţie. Scaunele (câte două la fiecare masă), în loc să fie orientate spre lagună, erau îndreptate spre interiorul cu peisaj mai puţin atrăgător al insulei. Rând pe rând, perechile şi-au ocupat cuminţi locurile la mese. Nu erau neapărat frumoşi, dar erau îmbrăcaţi cu veşminte în culori vii, fetele aveau buzele umede şi flori in păr, iar băieţii un aer visător şi protector. Nici unii nu au încercat să schimbe pozitia scaunelor şi explicaţia a venit imediat sub forma unui fotograf care a început să-și instaleze, pe rând, trepiedul şi lămpile in faţa fiecărei mese, în aşa fel încât să imortalizeze fericitul cuplu pe fundalul lagunei albastre şi a apusului neverosimil. Nici după ce fotograful şi-a terminat treaba, perechile de îndrăgostiţi din povestea noastră nu şi-au răsucit scaunele spre ocean. Banuiesc că se vor intoarce la casele lor, vor înrăma frumos fotografia şi o vor instala strategic în camera de zi, spre veşnica aducere aminte a romanticei vacante in Maldive şi, nu în ultimul rând, spre a fi arătată prietenilor, cunoscuţilor şi, mai târziu, copiilor şi nepotilor. Cât despre mine, pot să vă spun că, de pe şezlongul meu orientat cu fața spre mare am văzut unul dintre cele mai romantice apusuri de soare din câte țin minte, dar nu am cum să vă demonstrez aceasta pentru că îmi lipseşte dovada. FOTOGRAFIA!