Povești dintr-o schimbare de regim

18 Decembrie 1989

În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista o deschidere luminoasă în perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată ca un vis neîmplinit.

Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe spătarul canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibru fragil, restabileam unda...

La Timișoara se murea.

Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el.

Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie.

Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei.

Nu mi-era frică.

M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos din vraf Out of Africa, cutia dreptunghiulară a fost înghițită în aparat cu un foșnet scurt, pe ecranul televizorului au apărut pinii umbrelă ai unei Africi pe care nu-mi imaginam s-o văd vreodată...

În doar trei zile, înregistram peste casetele cu Amarcord și La Dolce Vita Revoluția de la televizor... așa, ca să fie, ca să-i explic lui când se întoarce, ca să rămână, ca să revăd, ca să știu, ca să înțeleg.

Ficusul uriaș din colțul camerei respira neauzit lângă mine, și dincolo de geam, seara devenea albastră.