Monica Nistorescu

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită gros cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei mel

August 1989 Venisem în București de puțin timp, și nu cunoșteam orașul deloc. Reperele mele de provincială se opreau la ceasul de la Universitate, Calea Victoriei, Bulevardul Magheru și Intercontinental. Locuiam în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, într-un apartament de două camere, la etajul 7 dintr-un bloc interminabil, și schimbam trei mijloace de transport până dincolo de Udriște, eram profesoară de cenaclu literar la Casa Pionierilor Sector 3, pe strada Maximilian Popper. N-am ținut niciodată nici o oră de cenaclu literar, nimeni, de fapt, nu ținea nici o oră de nimic! Ne adunam în încăparea destinată cercului de croitorie și madam Burbon, da, chiar așa o chema, directoarea Casei Pionierilor, nevastă de securist și securistă la rândul ei, prezida un fel de paranghelie zilnică, în care se bea, mânca, fuma și purtau vorbe. Fiecare aducea de acasă ba cârnați, ba palincă sau vișinată, salate de boeuf, merdenele, prăjituri, se întindea o masă printre șabloanele de croitorie și întăritur

18 Decembrie 1989 În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista o deschidere luminoasă în perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe spătarul canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibru fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el. Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei. Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos