Monica Nistorescu

  Am avut un vis azinoapte...de fapt, un coșmar! Se făcea că Soros era în bucătărie și mânca telemea de capră cu roșii și pâine de secară... Când l-am întrebat ce caută la mine în casă în puterea nopții și, mai ales, cum a dezactivat alarma, mi-a spus că are servicii speciale care se ocupă de asta și m-a rugat să-l adăpostesc câteva zile, că se ascunde de poporul român, furios că le-a furat țara. Când m-am trezit, am sunat-o pe mama care mi-a povestit că a visat că Soros era cățărat în nucul din curte, la furat de nuci...curios, Ursu, ciobănescul de Bucovina mare cât un vițel, nu l-a lătrat deloc, ceea ce ne-a condus la concluzia dureroasă că cerberul maică-mii e ori agent american sub acoperire, ori ungur! Pe finalul visului, mamei i s-a părut ca o vede pe Alina Mungiu încercând să sară gardul din fundul grădinii, în timp ce Nicușor Dan făcea scara și Clothilde Armand ținea de 6! Cum vă ziceam, o noapte de coșmar!

  Vă amintiți, probabil, de sulfuroasa membră a Parlamentului italian, ce-și înființase partid și venea la slujbă cu umerii goi și cunună de flori în părul despletit...a invitat-o, pe vremuri, la o emisiune TV, chiar și, pe atunci faimosul, naș cu pălărie... Zilele trecute, din curiozitate electorală, m-am uitat puțin pe listele cu propuneri pentru forul legislativ ce va să fie ales cam în același timp cu tăierea porcului de Crăciun, și am văzut o pleiadă de tinere promițătoare, care Lolite, care Desdemone, câteva Dame cu camelii, puține, ce-i drept, toate aspirante la un scaun de deputat sau senator în Parlamentul României. Cu ochii încondeiați, gene din păr de nurcă puse fir cu fir, decolteu generos imposibil de potolit de șiragul de perle împrumutat de la o mătușă bolnavă de artrită, cămășuțe albe office, cu două numere mai mici, plesnind din nasturii sidefați peste busturile voluptoase, aceste minunate Ciccioline așteaptă cu încredere și nestrămutat ambâț să legifereze pentru popor

  Patru tăceri, patru rânduri de gânduri paralele, patru colțuri de lume, patru îngrijorări independente una de alta, patru vieți împletite și despletite de drumuri, sărbători și întâlniri, patru seturi de vorbe tampon...patru preferințe culinare, patru digestii, patru pahare cu forme și licori diferite, patru feluri de a vedea cerul și culorile...patru tristeți bine camuflate sub fard și râs... Ne naștem și murim singuri, asta o știm deja, dar trecem la fel de singuri prin viață, răniți sau rănind, uneori voluntar, alteori din nebăgare de seamă...la capăt de drum, rămâne dulceața unei după amiezi de miere și gustul unui bob de strugure strivit între dinți... Stai jos, 4!

  Hai, zi-ne-o pe aia cu chinezu! Ne înghesuiam vreo 15-20, în bucătăria mică de bloc...Gyuri își îngusta ochii, își umfla obrajii, își țuguia buzele și începea să vorbească pițigăiat, legănându-se de pe un picior pe altul ca un mandarin mic...ne tăvăleam pe jos de râs și îl rugam, mai zi-ne-o o dată, Gyuri...se scărpina în cap, cu o figură serioasă, lungă, iar pe noi ne bufnea râsul instantaneu...întindea mâna după chitară și îl ascultam cântând, melancolici și cuminți, așezați care pe unde apucam, pe un colț de masă, pe taburete, pe dușumeaua învelită în linoleum, sorbind câte o gură din Cabernetul Sauvignon de Murfatlar, foarte în vogă pe atunci...în clipa următoare, începea să declame Mama lui Ștefan cel Mare, cu patos și privirea rostogolită în tavan, și iar ne scutura, molipsitor, un râs întretăiat de lacrimi...oprește-te, Gyuri, că ne omori!!! Eram studenți... Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!

  Nu știu ce mi-a venit azi să las mașina în poartă și să plec pe jos să-mi rezolv treburile...m-am echipat cu cizme de cauciuc, o pelerină de ploaie lungă până-n pământ și umbrelă...într-o latură a bulevardului Dacia, o baltă uriașă se lățește pe carosabil...șoferii besmetici, porniți ca din pușcă de la stop, intră în trombă în ea, stropind de sus până jos deopotrivă pietoni și calcane de case...apuc să mă pun în fața unei bătrânici înainte să fie inundată de jerba de apă murdară...mă privește cu ochi ofiliți, de myosotis, și-mi șoptește, aproape imperceptibil pentru ureche, mulțumesc... Pe trotuarele înguste, umbrelele se ridică și se coboară, grațios, ca într-un balet, când oamenii trec unii pe lângă ceilalți...lovesc crengile joase ale unui arțar care se scutură peste mine râzând din mii de stropi...un cățel ud, cenușiu, se aciuiește într-un gang...are ochi de om... Mă întorc victorioasă, purtând, ca pe un trofeu, puiul rumenit cumpărat de la Gallo... Podul mă întâmpină bucuros, îm

  Femeia intră dezinvoltă în restaurant...umerii goi lucesc, singurii tineri, la gâtul veșted briliantele dau raze, rujul roșu fixat cu pudră mai are până să se răspândească în ridurile buzei de sus...rochia fluidă, de culoarea untului, îmbracă trupul subțire, lipsit de sveltețe, cocoțat pe tocuri cui... În urma ei, purtând cu grijă un bichon maltez împodobit cu o fundă albastră în moțul din creștet, vine un bărbat tânăr, brun, cu ochi deopotrivă hăituiți și cinici, mișcându-se ca un animal sălbatic prins în croiala costumului gris-fer cu revere înguste, tighelite la vedere... Patronul restaurantului o întâmpină cu temenele și o conduce spre masa rotundă, drapată în alb... Șampanie, te rog...se apleacă peste masă, spre companionul docil, cu o țigară proptită între buzele țuguiate...degetele descărnate, împodobite cu inele masive, piruetează în jurul paharului fragil, alungit, plin de hohote și bule...nu-l atinge...noaptea nu-i încă stăpână... La mulți ani, dragul meu! În cutiuța de mar

  Veverițo, îmi faci o salată de roșii? Vă fac, dar o aduc acoperită cu o farfurioară, să nu vadă ceilalți, că nu e în meniu... E măruntă, negricioasă, își poartă părul strâns la spate într-un coc mic, se strecoară printre mese ca o zvârlugă, mereu cu zâmbetul pe față...are dinți frumoși...pare să nu obosească niciodată, deși cred că face kilometri pe zi între plita încinsă, bucătăria din capătul opus și mesele răspândite cam pe peste tot... Aduce, cui poftește, lapte și brânză de capră de la ea de-acasă, din sat, ouă de țară, roșii, smochine zemoase... Rămâne uneori, pentru câteva clipe, cu ochii pierduți pe întinderea de apă, gândindu-se la ceva doar de ea știut, după care repornește alergătura, cu viteză îndoită. Se desprinde din făptura ei o melancolie, ca o cunoaștere prea devreme a vieții, sau, poate, e doar reflexul acestei bucăți de pământ alungite în mare, cu ierburi zgârcite și aspre, tărâm ce-și lasă semnele în oamenii puțini ce îl locuiesc.

  Are trupul noduros, parcă împletit din odgoane de vapor, mușchii lungi, fără pic de grăsime, întinși sub pielea arămită de straturi sucesive de soare...umblă de colo-colo cu o roabă, denumită tot de el taxiul, pentru că-i ajută pe oameni să-și care cortul și bagajele dinspre mașini înspre plajă și invers...strânge năvoadele, împinge bărcile la apă, spune poezii scrise de el, cui vrea să-l asculte, și mulțumește frumos când primește o țigară. Se îndeamnă la vorbă...stă tot timpul anului pe grind, iarnă-vară...îl întreb...ce faci tu, Zaieț, cât e ziua de lungă, când totul îngheață și vântul taie cu mii de lame obrazul imprudent al vreunui rătăcit...am o sobiță...un radio...împletesc năvoade, le repar pe cele rupte și destrămate...mă gândesc la ale mele...scriu câte o poezie... În colțul buzelor atârnă un chiștoc stins...surâde ciudat, pe urmă râde brusc, cu toată gura, și întreabă ghiduș...cine-i de vină? Își răspunde singur...Iepurele!

  Ce mâncăm azi? Nu știu încă...ce prind...probabil lufar... Mă uit în ochii aurii, tiviți cu verde crud, ferestre deschise în obrazul ars de mare și vânt...vezi că am adus roșii de grădină, din sat! Viața se simplifică, brusc. E doar marea, caldă, dar, paradoxal, limpede, cerul caleidoscop de culori, nisipul nesfârșit și o mână de oameni fericiți, senini. Tobiță, Pamela și Flocea, cei trei cerberi negri, se împletesc cu ochi cerșetori în picioarele noastre...desprind cu degete flămânde carnea albă și dulce a peștilor proaspăt scoși de pe plită...pescarii se uită cu admirație, ei, care admiră rar și cu greutate, la dexteritatea cu care despic peștele, îi separ coloana vertebrală, capul și coada, care zboară apoi spre boturile flămânde ale câinilor așezați roată... Soarele se culcă roșu de oboseală între ierburile deltei...încep să urle, departe, șacalii,  un iepure de câmp zvâcnește scurt dintre roțile tractorului, în păhăruțele mici cât un degetar se scurge, chihlimbariu, rom...

  Cred că, atunci când nu poți să scrii, singura soluție e să scrii despre cum nu poți scrie... M-am trezit cu o imensă lipsă de chef de orice, Mihail Sebastian se lamentează și el, în Jurnal, că nu poate scrie, deci nu deschid cartea acum, mașina mea de cafea scrâșnește din boabele lucioase, la televizor curg neștiri inepte intercalate de știri demente, medici bătuți în plină stradă și în cimitire, șoferi fără carnet, morți de beți, dau peste copii pe trotuar, reclame la pamperși pentru adulți ce suferă de incontinență urinară, o albină se sinucide, a mia oară, în direct, lăsându-și acul în carnea omului, un polițist s-a împușcat în cap în fața colegilor, Micuțu o confundă pe mă-sa cu Cătălina lui Eminescu, semănând și mai multă ceață în capetele auditoriului... Îmi scrie unu că sunt rea...oi fi...când îl întreb pe ce se bazează, n-are explicație... Un septembrie dulce se prelinge peste case și oameni, pescărușii mei tropăie în pas de gâscă pe acoperiș...feisbuc mă întreabă ce-i în ca

  Era micuță ca o vrabie, mereu cocoțată pe tocuri, cu părul lung, brun, strâns în creștet, cu vestminte vaporoase, țesute din mătăsuri galbene și roze...ceva ce se întâlnește mai rar acum...o femeie femeie, până în ultima fibră a ființei sale...își petrecea dimineața împreună cu bărbatul ei, în baia largă, luminoasă, de pe Hristo Botev, mobilată cu o canapea Louis XV...povesteau, citeau presa, comentau, bârfeau, ea îi făcea manichiura și două ouă ochiuri, moi, el râdea larg, răsfățat... Am petrecut minunat la mare...singure...în casa uriașă suspendată pe faleză...cu neliniștile, bucuriile și vorbele noastre puține...dulci... Povești de București pe care nu vreau să le uit, așa că le prind cu acul aici, în insectarul meu provizoriu și, oricum, virtual... La Paris, locuiam lângă faimosul Le Lapin A. Gill, în apartamentul altor prieteni dispăruți prea devreme, Nottara...am trăit invazia din Golf în direct, la televizorul lat, colorat dar necruțător...și băteam Montmartre, la vânătoare de

  În fiecare noapte, de la fereastra dormitorului meu, peste acoperișuri și coame de frunze, văd o lumină caldă, difuză, mereu la același geam, într-o clădire cu vreo trei etaje...cum nu mai dorm de mult, m-am întrebat, adeseori, cine veghează alături de mine...uneori închipui o fostă soprană, uitată de lume, ce-și derulează iar și iar, pe ecranul televizorului și pe ecranul interior al minții, spectacolele și gloria, încolăcită în jurul trupului cald al unei pisici de fum... Alteori îmi imaginez un bărbat tânăr, suplu ca o mangustă, neliniștit, fragil, trudind asupra unei coli de desen, înaripând construcții îndrăzneț înfipte în cer...destul de rar  mă gândesc la o fată cu obrajii aprinși de oftică, ascunzând sub pat bolul de porțelan lăptos brăzdat de fire subțiri de viață scurse din plămâni...tuberculoza nu mai e la modă în secolul 21... Cred că, într-o bună zi, voi străbate distanța de două străzi din cartierul cu povești și voi suna la ușa ferestrei luminate...asta, dacă, nu cumva

  Era o după amiază dulce, de primăvară...în bar era liniște, o pereche într-un colț și un bărbat singur, la o altă masă. Deodată aerul s-a însuflețit, a intrat un amic însoțit de un bărbat înalt, brun, cu mișcări de felină...ți-l prezint pe prietenul meu...i-am spus că-l aduc în cel mai minunat loc din oraș, la Carioca... Tăcea frumos...a fost mirat că i-am oferit cafea Illy...la vremea aia, cred că nu mai exista pe nicăieri prin București...a rămas până seara, bând cafea după cafea...a doua zi a venit din nou... Pot să te invit la cină? Și am rămas să cinăm împreună...vreo 17 ani...

  După o scurtă perioadă de forțată acalmie indusă de edilii capitalei, cu evacuările din clădirile cu risc mare de prăbușire la cutremur, Centrul vechi al Bucureștilor s-a reînsuflețit și reumplut, parcă mai abitir decât înainte. Lipite una în coasta celeilalte, se înnădesc cârciumi, terase, baruri, lounge, bistrouri, fast-food, saloane de masaj cu mesaj explicit, buticuri cu haine ieftine, colorate, și pantofi de mușama, dughene cu dulciuri lipicioase și băuturi răcoritoare, magazine cu rochii de mireasă îmbrăcând țepene domnișoare Aurica și palizi Dagoberți, restaurante cu oarece pretenții, toate viermuind de lume. Pe turiștii străini îi identifici de la distanță...îmbrăcați lejer, cu sandale romane sau sneakers în picioare, un rucsac în spate, coafuri rasta sau părul în dezordine, călători universali pe care îi găsești în orice capitală a lumii...cu autohtonii se schimbă complet povestea...fetele sunt îmbrăcate "de seară", cu pantofi cu toc cui, cu care n-am să înțeleg ni

  Aseară am fost cu niște prieteni la un restaurant chinezesc, plasat convenabil,  chiar în colțul străzii mele. Îmi plăcea să merg acolo...e foarte aproape, fac supa Gao Tang, vită pe plită încinsă și calamari cu legume, foarte buni...decorul e o chintesență a kitsch-ului, atât înăuntru, cât și pe terasă, cu vegetație artificială de un verde deloc firesc și statuete Buddha uriașe de ipsos, vopsite grosolan cu un fel de maglavais auriu, dar nu mă deranja deloc, ăsta fiind un fel de loc comun în decorația restaurantelor chinezești. Clienții, destul de amestecați și, îndeobște,  rezistenți la combinații de gusturi și arome inedite, cer adeseori cartofi prăjiți și șnițel, așa că restaurantul s-a adaptat și în meniu există un fel de cartofi pai turtiți ca o plăcintă și "șnițel chinezesc", care-i exact ca cel românesc, foarte departe de cel vienez. Aseară terasa era plină...sâmbătă seara... Am așteptat multișor până să ne întrebe cineva ce vrem să bem, măcar...erau doi ospătari pe

  Paradisul parizian al reveriilor mele, frivolități și escapade împărțite cu Marie Antoinette, parter și cer de roze roz, roșii, albe, smântânii, galbene, palide, aprinse, închise, misterioase, catifelate...sfincși încremeniți lângă grădina de ierburi aromate...păuni țanțoși, ireali...rațe ludice și gâște indecente...pisici famelice prelinse pe lângă trunchiuri de copaci...cascade peste covoare de mușchi, ochiuri de apă, copaci în hohote de floare triumfătoare...în depărtare, La Defense, un fel de americă înfiptă în coasta orașului meu iubit...

  Ne-au adus, fiecăruia de la masă, câte o ulcică de pământ ars, sigilată la gură, proptită într-un suport metalic, ca un trepied...aveți grijă, e fierbinte, tocmai ce am scos-o din cărbunii încinși! Cu o lovitură scurtă și precisă de cuțit, aducând foarte mult cu faimoasa sabrare a șampaniei, chelnerul a decapitat vasele de lut, din care s-au revărsat aromele cărnurilor topite în mirodenii și legume...tanjia, specialitatea Marrakeshului, cu o rețetă veche de când lumea...se pun laolaltă carnurile, de vită, oaie sau pui, se adaugă legume și condimente, ierburi parfumate, se lipește o foaie de lut moale peste vas și se vâră în jar preț de 12 ore... N-am mâncat nicicând ceva mai bun...de pe terasa restaurantului, urmăream înserarea violacee pogorâtă peste piața Djemaa el-Fna, cu îmblânzitorii de șerpi, femeile ghemuite ce pictau cu henna mâinile și picioarele europencelor vrăjite, povestitorii fantaști, în jurul cărora se strângea lumea ca la urs, vânzătorii de portocale și curmale... Pr

  În curtea dreptunghiulară de piatră, străjuită de piramida lui Caio Cestio, pisicile se preumblă în voie sub soarele torid...câteva dintre ele se lăfăie, întinse pe lespezile fierbinți, altele se plimbă țanțoșe, cu coada ridicată...toate așteaptă ceva, iar eu aștept odată cu ele...la un moment dat, se deschide o portiță de fier săpată în zid, și intră o bătrână cu două găleți pline...de la distanță, nu pot să-mi dau seama de conținut, dar freamătul electric ce străbate toată pisicimea mă face să cred că e vorba de mâncare...femeia începe să umple, pe rând, vasele mici de metal aliniate de-a lungul zidului, iar pisicile, tot pe rând, se îndreaptă, fiecare, spre blidul ei...bătrâna ridică capul și mă privește...are ochi albaștri, decolorați de vreme, încadrați de șuvițe de păr cărunt scăpate din conciul clădit în creștet...se uită la mine fără să mă vadă, după care își continuă treaba, ca și cum n-ar exista pe lume decât acea curte de piatră, pisicile și târșâitul papucilor gri...alătu

  Coadă la casă la supermarket Mă lăsați și pe mine în față, am doar două produse... Vă grăbiți undeva? Nu, dar văd că aveți coșul plin...Așa, și? Bine, am crezut că suntem oameni...păi suntem, stăm la rând, respectăm timpul celorlalți...dacă aveați vreun tren de prins, întârziați la serviciu sau altceva, era de înțeles, dar așa... Casiera rămâne suspendată, așteptând să rezolvăm dilema...eu îi fac semn să purceadă la inventarierea cumpărăturilor mele... Cei din coadă se uită urât la mine...lăsați-l să treacă, oameni suntem...nu-l las...nu sunt om...unul strigă după mine...ce rea ești! Undeva în România anului 2016...

Era târziu în noapte...sau devreme, în dimineață... Fetele ieșeau de la Moulin Rouge, cu părul strâns simplu, într-o coadă la spate, fără pic de fard pe obraz, în jeans, cizme cu carâmbul înalt, haine uriașe căptușite cu blană peste tricourile lărguțe...intrau în cafeneaua de alături...au privit o secundă spre masa de lângă geam, după care s-au salutat jovial cu barmanul și s-au cocoțat pe scaunele înalte din dreptul tejghelei. Femeia și bărbatul din colț nu le-au băgat în seamă...vorbeau aprins, după care tăceau minute în șir, doar ca să reînceapă...vino acasă...știu că am greșit, nu am avut destulă grijă de noi...dar eram atât de fascinat de felul cum s-a răsturnat lumea veche, de libertate, de munca nouă...nu mi-am imaginat niciodată să ajung să fiu propriul meu stăpân...m-am gândit că înțelegi...mai acordă-mi un an de răgaz, ca să fiu sigur că nu visez, că-i adevărat... Femeia îl privea tăcută, mestecând alene în paharul evazat, cu picior înalt...era prima oară când bea Dirty Marti

  Memoria parfumurilor Voi ați observat că în fiecare bocal de parfum stă închisă o părticică din viețile noastre, o tristețe, o bucurie, o călătorie, o regăsire, o despărțire, o împlinire, o iubire, o carte? Eu nu sunt femeia unui singur parfum, ci suma parfumurilor mele...am multe, le-am pierdut șirul, și fiecare mă duce într-o poveste...dimineața le privesc, gânditoare, și mă întreb...astăzi unde vreau să fiu? Întind mâna și aleg... Tom Ford, Neroli Portofino...aeroport, Malta, prietenie, orașul mut Cacharel, Anaïs Anaïs...studenție, Ioana, Olimp, schi, hotel Alpin Cacharel, Loulou...Paris, Călin, studio, arcuri de triumf   Rochas, Madame Rochas...liceu, Radu Tudoran, Doru...fetele Chanel, Coco...București, revoluție Guerlain, Vetiver...bărbați puternici, bogați, egoiști și triști Hèrmes, Eau des Merveilles...Do Agent Provocateur...Viena, Marbella, apă, Maroc Marc Jacobs... Londra, Mandarin Oriental, orhidee, Camelia Aqua di Parma, Iris Nobile...St Martin, languste, dolce farniente,

  Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului!...în primul rând, citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp...e curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare...pe urmă, are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime...cel mai adesea, nu gătește, deși, uneori, o face, iar când o face, o face bine...de multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (meserie exclusiv masculină)...nu prea vrea copii, din varii motive, ba, chiar, îndrăznește uneori, să spună că nu-i plac copiii...detestă nunțile, botezurile și înmormântările...e, adeseori, agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor...e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic...e, îndeobște, atentă, exigentă și egoistă în pat și în viață...vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă... Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că, altfel, rămân

https://youtu.be/O2gDFJWhXp8 Nu știu alții cum sunt, dar mie, la concerte, în pauzele dintre bucăți, îmi vine să tușesc fără să-mi vină...adică e așa, ca un fel de obligație...mai e și o chestie profilactică, de prevenție...mai bine tușesc acum, când e permis și chiar indicat...dacă mă apucă pe la jumatea Andante-ului? S-ar uita lumea urât la mine, ar trebui să ies pe hol, cu batista apăsată pe buze, ca o târzie damă cu camelii, deranjând un întreg rând de melomani... Așa că tușesc între bucățile muzicale! Și-mi sunt simpatici, chiar dragi cei ce aplaudă tot atunci, între bucăți, când nu-i voie...au o vulnerabilitate și o dulceață aparte...

  Eram mică...mergeam cu ai mei și cu surorile mele la mare, an de an...pe plajă se preumblau, ușor jigăriți, cu figuri famelice, salvamari și alți mangalioți...erau tineri, cu mușchi lungi, pântecele supt, bronzați deja... După o zi două, îl vedeam pe câte unul metamorfozat de să nu-l mai recunosc! Cu slip Speedo, îndeobște roșu, nou-nouț, cumpărat de la shopul hotelului, cu o sacoșă de plajă iscusit împletită din care se revărsau creme de soare cu parfum de cocos, uleiuri onctuoase, chihlimbarii, cu inscripții misterioase, în limbi străine, prosoape de baie uriașe, cu plușul gros...alături pășea, cu ochi radioși, blondă sau brună, câte o suedeză, daneză, poloneză sau altă nație, uneori cu un copil de mână... A doua zi, iubitul de-o vară arbora la gât un lănțișor de aur, uneori un ceas, semn clar al minunatei virilități a nației române și a generoasei recunoștințe a semințiilor nordice...băiatu aducea bere de la terasă, înghețată copilului, o atingea, cu degete fugare, pe umăr, pe blo

  Da, domnule Andrei Pleșu, am înțeles că vă uitați la Las Fierbinți! Dar vă uitați cu ochii lui Andrei Pleșu...ceea ce, pentru dumneavoastă, și, cutez să spun, și pentru alții, puțini, e prilej de cronică de film, șarjă spumoasă, în maniera inconfundabilă cu care ne-ați obișnuit sau motiv de studiu comparat, livresc sau cinematografic, pentru cei, foarte mulți, e model de viață...ei nu l-au citit pe Caragiale, nici pe Sofocle sau Shakespeare, pentru a decela și desprinde răul, urâtul, kitsch-ul...  De fapt, domnia voastră nu faceți altceva decât să vă situați deasupra "snobilor" kantieni care nu se uită la "mizeria aia"! Nu, dumneavoastră, dimpotrivă, vă uitați, pentru că aveți toate cheile pentru a o citi! Prin contrast, majoritatea acestui popor a pierdut, sau n-a avut niciodată acest mănunchi de chei, și-și caută cheia și soluția de viață în astfel de producții... Am tot respectul pentru actorii și restul celor ce contribuie la realizarea acestui serial, pe unii

  Stătea în cadrul ușii, cu părul și hainele în dezordine...lacrimile dizolvaseră rimelul și lunecau în pârâiașe negre, dizgrațioase, de-a lungul obrajilor, poposind, temporar, în colțurile gurii, doar pentru a se înnoda, în final, în bărbie...dacă mă părăsești, mă omor! Nu pot trăi fără tine! Bărbatul o privea neputincios, când speriat, când furios, când amândouă deodată... A tras-o în cameră, a așezat-o ușor pe divan, ca pe un bolnav în fază terminală, i-a adus un pahar de apă și cutia cu șervețele... A început să-i vorbească șoptit, să-i explice că viața e frumoasă, ea e tânără, va întâlni un bărbat care să o merite, să o ia de nevastă, să-i facă un copil, să-i cumpere o casă, haina de blană pe care o văzuse astă toamnă în vitrina unui magazin din centru...o va duce la mare, la munte, în Grecia și, poate, dacă lucrurile merg bine, în Caraibe...pentru că eu, draga mea, nu te mai iubesc..și cred că-i mai bine să fiu sincer cu tine...o să doară un pic, dar pe urmă trece...femeia a zvâc

  Țigăncile tinere, cu pielea smeadă, cu brațele brune, râdeau cu gura până la urechi, fluturându-și fustele crețe și pestrițe...hai, domnișorule, dă 10 lei să-ți arăt televizoru'...câțiva studenți se urcaseră pe acoperișul căminului, înarmați cu pungi de plastic umplute cu apă și legate la gură...ținteau cu atenție, dădeau drumul bombelor lichide, ce bufneau scurt lângă picioarele goale și explodau, învolburând fustele țigăncilor...ude leoarcă, muierile îi ocărau ca la ușa cortului...băieții le răspundeau pe potrivă, după care dădeau fuga la Grădina Bănățeană, unde se băgase bere la sticlă...:)

  Plecasem înspre mare cu gândul să uit...trebuia să găsesc un sat pierdut în câmpia sărată de lângă malul mării, unde închiriasem o casă...pe bancheta din dreapta, o vagă prietenă, mai degrabă cunoștință, care încerca să se recompună după o proaspătă și dureroasă ruptură...două suflete ce vagabondau împreună, închise în cristalul mașinii ca într-un sipet...am ajuns...zidul lung, de piatră roșcată, ascundea o mare de verdeață și casa joasă, albă, prelungită de terasa largă...pe un mănunchi de perne răspândite în evantai pe pardoseala răcoroasă, două pisici pătate se zbenguiau, nu știu dacă de joacă sau de ceartă...nu mă pricep la pisici...gazdele, două fete, una înaltă, sveltă, cu piele albă ca porțelanul, neatinsă de soare, cu păr greu de păcură, cealaltă băiețoasă, cu păr scurt, ras pe ceafă, pantaloni de doc și mișcări bruște, au pus pe masă o farfurie cu plăcinte cu dovleac...marea nu se simțea, dar știam că-i aproape, la nici un kilometru... Am despachetat hainele, am atârnat șalu

  Mercedesul alb sălta prin gropile desfundate ale drumului de țară...de pe capota mașinii, Iulia s-a întors înspre mine și mi-a zâmbit...paharul de șampanie sclipea ca un chihlimbar în lumina asfințitului...eram vreo opt, 6 în mașină, doi pe capotă, în față...conduceam atentă, concentrată, perfect conștientă că facem o nebunie dar doritoare să nu se termine rău...am ajuns la petrecere...lume amestecată, puțină mâncare, băutură în valuri...de ce se uită ăla la tine?...băuse, ochii i se rostogoleau nefiresc, începusem să identific simptomele...nu știu de ce se uită la mine, eu nu mă uit la el, nu știu cine e, nu mă interesează...m-a luat de mână și m-a tras înspre mașină...hai acasă! Vila pe care ne-o puseseră la dispoziție gazdele ne aștepta, tăcută, cu ochii ferestrelor obloniți, curată...am intrat și mi-am azvârlit pantofii cu tocuri cui din picioare...mi-era somn...am început să vorbesc încet, calm, să încerc să fac o radiografie a serii, să râdem, să bârfim, să comentăm ce ne-a plă

  Nu mai pot să mă uit la reclame...faptul că doar marile concerne farmaceutice mai au bani de marketing și publicitate ne transformă într-un neam bolnav...între artritele tratate cu unguente stoarse din fundul albinelor, pastilele contra constipației, a gazelor și balonărilor, soluții de vis pentru scurgerile urât mirositoare, pilule miraculoase care-ți fac ficatul ca nou și buline care "combat menopauza", mă gândesc serios să-mi iau un aparat contra rozătoarelor și insectelor, care nu le omoară, ci doar le alungă, sau, de ce nu, o saltea Dormeo...

  Nația română are, de ceva vreme, un subiect fierbinte la ordinea zilei, achiziționarea de către statul român a Cumințeniei lui Brâncuși. Fiecare cetățean are o părere precisă despre speța în cauză, pe care o exprimă fornăitor, zgomotos, șuierat, vocal, șoptit, patetic, care cum...da ce, domle, de ce să nu se facă spitale din banii ăștia, sau să se acopere gropile din asfalt, sau să-i dăm la azilele de bătrâni sau la orfelinate sau în învățământ sau, sau...clișee ieftine, ce dezvăluie tot atâtea probleme ale societății bolnave în care trăim... Ce ne trebuie nouă cumințenie? Cheta publică lansată de guvern e prilej de bășcălie virtuală, de manifestări de individualism feroce, de ignoranță groasă și meschinării împachetate în cuvinte sforăitoare... Un fel de "pentru ce să dăm cu var" în varianta 2016... Acest popor vrea biserici și sânge pe șosele și în cluburi...sunt singurele lucruri care mai impresionează... În tot acest timp, despre Brâncuși nu mai vorbește nimeni, ba chia

  Și Alice s-a aplecat să vadă ce-i în scorbură și a căzut în Țara Minunilor...acum câteva minute, mi-a scris pe mesageria FB profesorul cu care am povestit, înainte de admiterea la facultate, despre Alice și peripețiile ei, despre Lewis Carroll și despre limba engleză...nu mai știam nimic de el de 35 de ani...îi spusese tatei, domnule profesor, fiica dumneavoastră nu are nevoie de meditații...se va descurca de minune la examen... A venit examenul...am primit subiectul Alice în Țara Minunilor...m-am descurcat de minune! Am fost admisă la facultate...:) I love FB!

  Vii diseară? Suntem toți aici și te așteptăm! Am sărit în taxi...la masă toți râdeau...ne-am sărutat și ne-am strâns în brațe, de parcă nu ne văzuserăm chiar ieri...din cupele înalte, grisinele afolate se răsfirau în evantai, Patrizzia le copsese de dimineață, în bucătărie, era mândră de ele...toți rupeam câte o bucățică și o întindeam în pateul de sturion...paharele svelte, umplute pe sfert, clinchetau, vesele și ele de veselia noastră...am trecut în revistă ziua ce tocmai apunea...am decis că nu s-a întâmplat nimic interesant...și am continuat să râdem și să ne împrietenim, dacă mai era loc...

  Mă mângâia pe păr...mă ocrotea cu mâinile, ca pe un ou Fabergé...ce bine că te-am regăsit...a stat și a așteptat...și a câștigat! Se instalase senin în fericirea veche și nouă, sigur pe el și pe mine...iar eu torceam, pisică recuperată de pe străzi, spălată, hrănită și învelită în șalul de cașmir...

  Marea nu era deloc prietenoasă...se uita la ei cu spume reci...nu prea conta...ei erau bine împreună, se iubeau...ce facem în seara asta? Nimic și tot...mâncăm, probabil, calcan, deși eu vreau șnițel cu cartofi prăjiți, și, pe urmă, ne întindem în așternuturile gris, răcoroase, îmi iei capul în mâini și îmi veghezi somnul până spre dimineață...mai apoi, mai vedem...

  Egon Schiele, Autoportret with lowered head, 1912 Avea fața palidă, aproape verzuie, cu o consistență păstoasă, tăiată oblic de ochii negri, înguști...o meșă de păr cărunt îi cădea moale pe frunte...venea în fiecare zi, cam la aceeași oră, când barul era gol și putea să-și aleagă masa din colț, dinspre pian...fetele îi învățaseră tabieturile, îi puneau în față paharul de Four Roses, cu gheață alături și un expresso în ceașca minusculă, de porțelan gros...avea mișcări puține, parcă le drămuia să-i ajungă pentru restul zilei...fuma țigară după țigară, sugea cu voluptate tutunul parfumat și-l elibera din plămâni treptat, urmărindu-i disiparea în aerul după amiezii... Mă privea prin fantele înguste ale ochilor, îi simțeam uitătura ca o arsură pe piele în timp ce-mi întâmpinam oaspeții, schimbam politețuri cu ei și îi instalam la mese... Mi-a vorbit o singură dată, în timp ce-i înlocuiam scrumiera vârfuită de mucuri de țigară stinse la jumătate...aș vrea să te iau de aici și să plec cu ti

  Ce mâncăm? Ficat de vițel tras la tigaie, cu oțet de fragi? Haloumi cu ulei de măsline și salată de roșii? Magret de canard pe pat de mere caramelizate, cu sos de vin, miere și scorțișoară? St Jacques la cuptor? Hei, nu suntem pe FB! Hai să comandăm o pizza cu jambon crud, ruccola și roșii...:)

  Te-am văzut deunăzi cu ipochimenu', zice un amic... Cum dracu poți să frecventezi un astfel de personaj? Imund...absolut nepotabil! Privirea e severă, tonul ridicat spre ascuțit, dojana adâncă, blajină dar neiertătoare... După câteva zile, îl văd la masă cu nefrecventabilul...imundul...ipochimenul... Aflu că și-au petrecut un sfârșit de săptămână în tovărășie, cu alți amici comuni...mă sună...vocea e mică...s-a nimerit acolo...ce era să fac? Sfântă ipocrizie, adusă la perfecțiune în București!

  Ce face vulpea mea? Vulpea ta e tristă...i-a murit un om drag...încă unul...și pe șosele oamenii umblă ca nebunii...și prietenia e tot mai rară...și nu mi-e foame și n-am chef de nimic... Bine măcar că am reușit, prin telefon, să repar mașina de cafea a mamei...adică să o decalcarizăm, cu alte cuvinte...strașnică echipă facem noi două, eu și mama! Stăm lipite una de alta, ca două boabe într-o păstaie...:) Buddha Bar lll en boucle...

  1990 Pe scena teatrului Odeon, regizorul canadian Alexander Hausvater monta Au pus cătușe florilor, de Fernando Arrabal, urmată de La țigănci, a lui Mircea Eliade... Îl convinsesem pe Cornel să susținem financiar aceste două producții, ba chiar plătisem drepturile pentru La țigănci din bani proprii, așa că Trustul Expres a fost sponsorul principal...muzica, Adrian Enescu. Vine seara premierei...emoționată și bucuroasă, îmi așternusem pe patul din dormitor bluza albă, brodată, și fusta foșnitoare de tafta violet...căutam cu înfrigurare să potrivesc o pereche de sandale pentru această sărbătoare...fusesem informată că va trebui să urcăm pe niște scări înguste, de lemn, în întuneric...parte din spectacol...așa că am dat deoparte tocurile și m-am oprit asupra unor balerini aurii...mi-am încheiat bluza cu cameea veche, din aur fin, florentin, și am plecat la teatru...la intrare am primit caietul spectacolului...cu povestea, fotografii de la repetiții, prezentarea regizorului, sponsorii pe

  Erau în cantonament la Pârâul Rece...noaptea săreau pe geam și veneau la Predeal...pe terasa de piatră a vilei stăteam până la zi, beam vodka cu Pepsi, mâncam creier măcelăresc gătit de amfitrioană și ascultam cum picură pianul...am primit un costum de baie cu animal print, adus de prin Italia...viața curgea prin noi, niciodată pe lângă...

  Stătea în ușă, îmbrăcat în frac, mantie neagră de mătase grea, lucioasă, căptușită cu alb, ghetre și joben...cu un buchet uriaș de trandafiri roșii în mână...profilul palid, safirele limpezi din degete, silueta șuie, toate-i evocau pe craii de curtea veche... A întrebat-o pe femeia de menaj, unde-i stăpâna? Face baie, nu vă poate primi...a dat-o la o parte, a străbătut livingul, a intrat în baie și așa, îmbrăcat, direct în cadă...vrei să te măriți cu mine? Răspunsul a căzut scurt și sincer...nu! Trandafirii s-au răspândit în apa parfumată... Șoferul l-a dus acasă mai apoi...

  Tata gesticulează viu...celălalt îl ascultă, atent...de la fereastra camerei mele, nu văd expresia fețelor...cu inima cât un purice, învăț ceea ce, mai târziu, aveam să aflu că se numește body language...venise să-i ceară tatălui meu permisiunea să mă lase la Poiana Neamțului, la o petrecere de trei zile, de Sfântu' Ion...eu aveam bagajul făcut...un pulover Shetland, brun-ciocolatiu, o fustă de jeans și un deodorant pe care-l investisem cu valențe superioare, de parfum...NARTA... Negocierile se prelungeau...în stație, autobuzele soseau și plecau, oftând din burdufurile lor arcuite de mijloc, golite și umplute la loc cu oameni...negocierea continua, acerbă... Până la urmă s-au despărțit, și-au dat mâna, doi bărbați, un tată și un îndrăgostit de vârstă nepotrivită, aduși laolaltă de același gând comun... Eu am fost la petrecere, era iarnă, miraculos, cu noapte înnodată de zi, cu muzică, dans și povești... Toți trei ne-am ținut de cuvânt...:)

  Sună telefonul...răspunde tata...la celălalt capăt al liniei, diriginta mea din clasa a zecea, profesoară de franceză, o femeie înaltă, distinsă, ce-și pieptăna părul grizonant împărțit în două bucle invoalte, aduse savant înspre spate și prinse cu agrafe invizibile...domnule profesor, aș vrea să vă fac o vizită la domiciliu...e vorba de Monica...tata nu avea nici un dubiu că nu poate fi vorba decât de mine, sora mea mijlocie, elevă la același liceu, era un model de cumințenie, conștiinciozitate și performanță școlară. Vă așteptăm, doamna profesoară! Eu, de după ușa camerei mele, cu urechile ciulite și obrajii în flăcări, inventariam ultima săptămână, încercând să identific motivul vizitei...ar fi fost multe, unul mai periculos decât celălalt... Sosește doamna dirigintă, o întâmpină în prag domnul inspector de limba română, acum pe post de tată spășit și îngrijorat...mama, fâstâcită și temătoare, aduce cafele și dulcețuri pe masa din sufragerie...diriginta mea, învelită într-un chand

  Într-o după amiază, tata se întoarce acasă bucuros, cu ochii sclipitori, și ne anunță din prag, am luat bilete la Aida și Rigoletto, vine Opera din Cluj în turneu! Aveam vreo 8 ani...nu fusesem niciodată la operă...nici nu prea știam ce e aia, deși ascultasem câteva arii la pickupul cumpărat de tata dintr-o deplasare la București...cel mai mult îmi plăcea Corul Sclavilor, pe care îl ascultam în buclă...ceva din tristețea colectivă a liniei melodice atinsese o coardă a sufletului meu... Reprezentațiile urmau să se țină la Casa Sindicatelor, o clădire urâtă înfiptă în obrazul orașului, dar care, la vremea aia, îmi părea impozantă și misterioasă, cu trepte largi de marmură și uși de sticlă groasă. Până una, alta, preocuparea mea era cum să mă îmbrac...aveam o rochie beige, ca un fel de rubașcă, din tergal, încheiată rusește la gât cu o panglică brodată cu flori vișinii, reluate pe cordonul lat...de la Mimi, o prietenă de-a mamei plecată sus (adică în Germania), aveam o pereche de ciorap

  Luciano mă aștepta...întârziasem, erau lucrări la drum la intrarea în oraș...în interiorul coaforului, băieții în tricouri negre, mulate, baletau grațios în jurul capetelor, uscau, ondulau, întindeau, încrețeau, vopseau, pieptănau...în tăcere! Reconfortantă schimbare, după ciripitul gureș ce însoțește, îndeobște, universul saloanelor de coafură. Din plafon, de undeva dintre candelabrele negre cu reflexe viorii, sidefate, Delia își punea în cântec, pentru a mia oară, aripi de vis, dar nimeni nu părea să bage prea mult în seamă această operațiune complicată. Luciano mă privește serios, își trece degetele prin părul meu lung, ud...trebuie să vă usuc întâi rădăcinile, altfel nu va curge frumos, lin, potolit....mă las în mâinile lui, închid ochii, urmez conștiincioasă instrucțiunile, capul în piept, pe spate, aplecați-vă, vă rog, într-o parte...nu mă întreabă când am venit, când plec, unde am fost sau unde plec în vacanță, ce am primit în dar de ziua mea...tace, concentrat...prin bucle al

  Malé...ieșim din clădirea aeroportului, amețiți de zborul de 12 ore...aerul e dens, umed, fierbinte...îmi aprind o țigară și o sting imediat. Nu are gust. Maldive...ne așezăm pe o terasă în așteptarea hidroavionului care ne va duce pe insulă...în stânga noastră, niște clădiri urâte și dana portului...sosește hidroavionul, un fel de RATA de pe vremea lui Ceaușescu, ca un autobuz vetust cocoțat pe trenul de aterizare acvatică...mă agăț de mâna ciocolatie a unuia din cărătorii de bagaje și urc...înăuntru, ne punem lucrurile în niște plase suspendate deasupra capetelor noastre...toate hublourile avionului sunt deschise, pilotul și copilotul, în pantaloni scurți, cămăși de in descheiate la piept și picioarele goale întorc spre noi fețe lucioase, decupate orizontal, sclipitor, de șiragul de dinți neverosimil de albi și ne urează bun venit la bord...ne desprindem de tarmacul lichid  și ne aruncăm în apa cerului...vântul îmi desface părul, nicicând n-am gândit să zbor cu geamul deschis, poat

  Pisica aNume Să chemi o Pisică e treabă serioasă Nu doar o distracție de seară ploioasă Probabil sunt Pălărierul nebun Dacă vă spun Că o pisică, musai, are, Trei nume în dotare Unul, ce-l folosim toată ziua Poate fi Kitty, Kate, Musi sau Kia Sunt și altele, mai dulci și mai catifelate Carina, Bella, Marina, Hecate Dar nume, totuși, destul de neinspirate Vă spun precis, o pisică are nevoie mare De un nume special, cu culoare Altfel cum ar putea ține coada sus Cum m-ar putea privi de parcă nu-s? Nume de tot felul, vă dau o grămadă, Bomboana, Banana, Codana, Cotmeana Și e o singură pisică, atenție mare Ce răspunde la fiecare Dar, dincolo de tot și de toate, E un nume de Pisică ce le umple pe toate E un nume doar de ele știut... Când le vezi gânditoare, cu ochii de soare, Cu ochii galbeni ca aluna Privind nepăsătoare luna, Când te uiți la ele intrigat Și te întrebi ce le trece prin capul delicat Nu-i nimic complicat! De fapt, ele gândesc, funambulesc La numele lor de fum, de cerneală și

  Mama vine din stradă cu o roșie verde (sic!) la spate...i-a dat-o vecinul...noi ne minunăm de ea ca de lucru mare, eu mă apuc să o fotografiez, Corina m-a molipsit de Instagram...:))) Franceza mea s-a îmbunătățit simțitor de când bântui cu Corina și Laurent...mama ne-a așteptat cu varză à la Cluj, miel cu rozmarin, plăcintă cu caise și multă iubire...o atmosferă de Medeleni teleportat în Ardeal ne-a copleșit pe toți...din filigorie, munții violacei ne privesc cum îi privim, arcuindu-se când grațios, când colțuros și abrupt pe cerul spălat de ploaia de dimineață...facem planuri să nu facem nici un plan, pe piticu l-a mușcat o viespe la Vadu, și-a lăsat acul în carnea lui...mâine mergem la piață, coafor Luciano, socată la Brukenthal, poate păstrăvi înveliți în frunze de lipan, prieteni de văzut oricum...un om intră cu căruța încărcată de lemne în curte, lemne de iarnă apropiată, de Crăciun, cozonaci și încă o dată de la capăt...viața e dată pe repeat, atâta timp cât e așa nici nu-i rău

  De pe terasa suspendată în cer, aud departe, ca prin vată, zvârcolirea orașului...un țipăt de sirenă sfâșie net mătasea norilor...încerc, fără succes, să identific dacă e o mașină de pompieri, salvare sau poliție, dar mă las păgubașă...deodată vrăbiile zvâcnesc, aerul vibrează metalic, pisica se desface brusc, ca un arc...un huruit de sfârșit de lume umple după amiaza...eu îi dau puțină atenție...m-am obișnuit...vecinul meu își ridică de la sol, de pe heliportul de la palat, elicopterul, trece prin fața casei, aproape atingând vârfurile copacilor și se pierde în zare, înspre Săcele... O corcodușă desprinsă de vânt pleznește scurt capota mașinii, împrăștiind sânge gros, galben-auriu...Corina scrie un articol de care și-a amintit abia acum că trebuie predat azi! Laurent a ațipit... Departe de tot și de toate, savurez, cu înghițituri mici, ca să nu se termine prea repede, vinul din pahar și restul de zi...

  Îmi fac cu greu cărare prin mulțime...strada pietonală a orașului geme sub apăsarea șuvoiului de oameni, angrenați într-un balet cu mișcări browniene de du-te vino...copii, baloane, semințe, covrigi, înghețată, granita, vânzători ambulanți de orice, fete pe tocuri, jeanși căscați în dreptul genunchilor, terase arhipline, mojito...bere, multă bere, pizza, La Bibliotheque, ARO, țigănuși cu piele albă, femei supraponderale în pantaloni scurți, deschiși la culoare, prin care se vede linia chiloților ce taie adânc în carnea feselor, bărbați cu burți răsfrânte peste cureaua pantalonilor de doc...câini în lesă și ortaci de-ai lor mai puțin norocoși, dar liberi...mașini...cam tot a treia, a patra mașină,  un BMW negru, lucios...adeseori, de pe geamurile deschise se revarsă melopeea plângăcioasă a manelelor sau povestea cu ace a Carlei's Dream... Sărbătoare mare...Sfânta Maria...weekend lung... Clopotele bisericilor curăță aerul...