Casa Pionierilor sector 3

August 1989

Venisem în București de puțin timp, și nu cunoșteam orașul deloc. Reperele mele de provincială se opreau la ceasul de la Universitate, Calea Victoriei, Bulevardul Magheru și Intercontinental.

Locuiam în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, într-un apartament de două camere, la etajul 7 dintr-un bloc interminabil, și schimbam trei mijloace de transport până dincolo de Udriște, eram profesoară de cenaclu literar la Casa Pionierilor Sector 3, pe strada Maximilian Popper.

N-am ținut niciodată nici o oră de cenaclu literar, nimeni, de fapt, nu ținea nici o oră de nimic!

Ne adunam în încăparea destinată cercului de croitorie și madam Burbon, da, chiar așa o chema, directoarea Casei Pionierilor, nevastă de securist și securistă la rândul ei, prezida un fel de paranghelie zilnică, în care se bea, mânca, fuma și purtau vorbe.

Fiecare aducea de acasă ba cârnați, ba palincă sau vișinată, salate de boeuf, merdenele, prăjituri, se întindea o masă printre șabloanele de croitorie și întăriturile de pânză perlate cu picături de adeziv, lângă foarfeci uriașe și pernițe cu ace.

Conversația era undeva sub nivelul mării, bârfe de oraș, ponturi de cumpărături, împunsături de tot felul, vulgarități de femei trecute, cu părul ars de perhidrol și fața ciupită de vărsat, purtătoare de burtiere, rujate, precum madam udrea, cu ruj cyclamen.

Atunci am cunoscut-o pe Anda , era profesoară la cercul de desen, și pe profesorul de pian, un băiat subțire, palid, cu mâini de Isoldă, care nu se amesteca mai niciodată în coteriile de la parter, de la cercul de croitorie.

I-am uitat numele, dar ceva mă face să cred că-l chema Lucian.

Peste câteva luni, în plină noapte, în pijama și papuci de casă, cu permisul de conducere obținut cu doar o zi înainte, străbăteam cu Dacia 1300 orașul plin de tancuri și împușcături ca să-l scot din clădirea lugubră de pe Maximilian Popper unde-l consemnase madam Burbon să facă de gardă să păzească Republica Socialistă România, dar asta-i altă poveste…