Postări

Se afișează postări din octombrie, 2018

Montmartre Blues

Imagine
Am visat azi noapte că mă plimbam prin piața Tertre...eram singură, nimeni în jur, doar șevaletele lăsate în grabă de proprietarii lor, cu pânze neterminate, în culori de miere udă... Catedrala Sacre Coeur era goală, un tort din beton la capătul trenei de scări, cu funicularul atârnat pe o latură a colinei, pandantiv ciudat, mișcător...în Marché Saint Pierre, valurile de pânzeturi ieșiseră la soare, ca niște fete gureșe, și Lapin Agile era încă Lapin à Gill, înfipt în coasta străzii înclinate, cu toate picturile la loc pe pereți și un acordeonist bătrân ce ștergea, fără grabă, cu o cârpă moale, clapele... Pe o masă de lemn, negeluită, o muscă se plimba leneșă pe buza paharului de absinth, uitat de Utrillo la soare... Orașul ăsta îți înmoaie oasele și-ți aprinde visele...ca visul meu de astă noapte...

Așchia nu sare departe de trunchi

Citesc zilele astea pe fb dispute încinse despre carosabil ocupat, manifestații, strangularea democrației, întoarcerea în timp. Taberele sunt tot mai radicalizate, hăul neînțelegerii se sapă, tot mai adânc... Ceea ce am constatat este că “orbii” sunt de mai multe feluri. Categoria despre care vreau să vă vorbesc acum este cea a “foștilor”, de fapt, a urmașilor lor. O grămadă de odrasle ale fostei nomenclaturi comuniste, copii de securiști, sau doar copiii celor ce au beneficiat, într-un fel sau altul, de epoca Ceaușescu, aflați acum într-o plajă de vârstă cuprinsă între 40 și 60 de ani, se situează categoric de partea celor ce-și doresc trafic fluid, treceri de pietoni neblocate și, în general, nu înțeleg și nu aprobă manifestațiile de stradă. Pe unii îi cunosc personal, sunt beizadele de miniștri sau de înalți funcționari din perioada ceaușistă, mulți dintre ei deveniți oameni de afaceri prosperi, cărora li s-a inoculat, odată cu laptele supt de la mamă, microbul ideologiei socialismu

Gió

Imagine
Niște muncitori francezi pe care-i suspectam că-s români lucrează la un șantier de alături...construiesc un imobil, probabil P+5, că mai mult nu-i lasă regimul de înălțime al clădirilor dimprejur. I-am urmărit cu atenție, mai mult ca să știu când să părăsesc strategic zona și când să mă întorc acasă. La 7:59, invariabil, unul din ei urcă scara zigurată a macaralei, după care se instalează în cabina ovaloidă, transparentă, de unde începe să plimbe brațul macaralei peste acoperișurile clădirilor...între 12 și 13, liniște mormântală, pauza de masă, sfântă mai ales la acest neam care și-a făcut din mâncare catedrală! La 16:59, macaragiul coboară tacticos scările macaralei, și liniștea se instalează peste clădirile dantelate... Într-o zi, eram în micul Franprix de peste drum, să-mi cumpăr lămâi...la casă, doi băieți în salopete, vorbeau românește...puseseră pe bandă o conservă de cassoulet, o pâine albă feliată și două beri...te-a sunat Grigore? Când vine? Nu m-a sunat încă, dar vine săptăm

Dumnezeul din noi

Mă întreb de mult timp... Oare de ce nu-și pot trăi oamenii credința în intimitatea sufletelor?  De ce au nevoie de toate aceste presupuse manifestări exterioare ale dumnezeirii, inventate de oameni, nu lăsate de Dumnezeu? De ce biserici și odoare scumpe, odăjdii și patrafire muiate în aur, împărtășanii și pupat de moaște, vinuri bisericești și ospețe pantagruelice ale slujitorilor Domnului, ascunse de ochii dreptcredincioșilor sau etalate cu nerușinare din jilțurile moi, îmbrăcate în piele, ale caleștilor moderne cu mulți cai putere? De ce e nevoie de intermediari între om și Dumnezeu?  Bunica mea mergea la biserică de două ori pe an, de Paști și de Crăciun...zicea, nu-i nevoie să merg la biserică să-l găsesc pe Dumnezeu drăguțul (așa-i spunea ea), stau în fiecare seară, aici, pe laviță, și vorbesc cu el, mă spovedesc, îi spun ce-am făcut peste zi, îi cer să mă lumineze să fac bine ce fac.  A trăit 87 de ani, a făcut 6 copii, a îngrijit, spălat, hrănit, vreo 13 nepoți, și a murit în p