Monica Nistorescu

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște