Monica Nistorescu

Mi-am pus cizmele și pufoaica, am înnodat djallabaua deasupra genunchilor și am ieșit afară, să-mi curăț mașina de zăpadă și să o bag sub poartă. Brazii sunt încărcați de nea, a nins toată noaptea, mama închipuie viitoare poteci înspre magazia de lemne și înspre Ursu, ciorile înnegresc pentru un moment nucul uriaș, după care zboară zăpăcite de bătăile noastre din palme, din fundul curților se ridică firave fuioare de fum, satul miroase a iarnă, mi-e dor de bunica, am venit de la București într-o primăvară, cu botine de piele fină cu bot auriu și mănuși necăptușite, brodate cu perle... mama ne caută încălțări groase, îmblănite, mergem în pivniță să scoatem din butoi o varză crudă și dulce ca mărul, verificăm proviziile, avem, nu trebuie să ieșim, am găsit niște pâine feliată de secară, pătrată, fără coajă, felia roză de ficat de gâscă se topește pe crusta fierbinte, proaspăt scoasă din prăjitor, punem rondele de smochine dulci deasupra... Credincioșii facebook sunt revoltați de fecioara

În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista un dreptunghi luminos pe perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată, singuratică ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe muchea canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibrul fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el... Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei... Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos di

Aud și citesc mereu aceste două expresii, spuse cu năduf, silă, dezamăgire sau revoltă. În esență, pentru ca să-ți revii sau să te faci bine, trebuie să te afli într-o stare temporară de boală de orice fel, din care să te întorci la statutul de om sănătos. Aplicate nației române, aceste două sintagme nu-și au rostul! Nu vă iluzionați, nu avem din ce ne reveni, nu avem cum ne face bine, pentru simplul motiv că asta-i starea noastră naturală, așa am fost dintotdeauna! Istoria mai mult sau mai puțin recentă arată asta în multe feluri, de la domniile fanariote care au instituționalizat șpaga, Bucureștiul umblând pe podețe de lemn aruncate peste noroaiele străzii, aducerea unui “domn străin”, în speță neamț, în persoana lui Carol l, că “domnii locali” nu erau capabili să diriguiască țara și se țineau doar de potlogării și intrigi, porcii grăsuni ce zburdau prin curtea “Palatului Regal” la sosirea acestuia, mai încoace, la Caragiale, care a fugit mâncând pământul și s-a instalat în inima Ber

După cum, poate, unii dintre voi știți deja, ștampilele nu mai sunt necesare pe actele societăților comerciale...e suficientă semnătura celui îndrituit! O firească aliniere la o Europă Și o lume în care încă nu ne pricepem sau nu vrem să fim... Asta nu înseamnă că instituțiile publice, de orice soi, ba chiar și unele private, din inerție, nu solicită în continuare, pe acte, această ventuză umedă, colorată divers, cel mai ades albastră sau verzulie, ca o dublare și întărire a iscăliturii și probității semnatarului! Umblu cu ștampila în geantă...uneori se desface din resortul de protecție și-mi pătează conștiincios, instituțional, căptușeala scumpă, de velur...alteori o găsesc rătăcită între creme de plajă, rujuri și parfumuri, transportată absurd în valizele vacanțelor, pentru “cazul în care trebuie aplicată pe ceva” E inutil să-i explici vreunui slujbaș public că-i desuetă, depășită, necerută și deloc necesară, juridic și legal vorbind! Te refuză scurt, trage ghilotina geamlâcului de l