Monica Nistorescu

Aerul căpătase o consistență și o densitate aparte și trupurile se mișcau ritmic, lunecând unul într-altul, fără să caute vreun capăt, ca un perpetuum mobile de găsire miraculoasă și uimită. Limbile încleștate în încercuirea buzelor pecetluite unele peste altele se împungeau cu nesaț, mâinile se căutau și se împreunau pe pielea umedă a spinărilor arcuite ale unui animal fantast cu două capete, respirând sacadat, ca o toacă. Afară începuse ziua, pe ecranul albăstrui al televizorului, un Alain Delon indecent de frumos și de tânăr evolua în Plein Soleil, învăluit în franceza iubirilor și trădărilor, melodioasă și insidioasă ca o cantilenă. Filă de carte

Câteva cuvinte despre fericire pe care nu le-am putut spune aseară pentru că era prea năvalnic zgomotul râului ce curge sub balcon. Nu-l crede pe Harari, face și zice și el ce poate, ca noi toți pe lumea asta, faptul că te obișnuiești cu fericirea nu înseamnă că ea nu mai există, ci doar că face parte din viața ta! Cel mai greu e, de fapt, acest proces, obișnuirea și familiarizarea cu fericirea, dacă ai șansa să dea peste tine, ceea ce nu prea li se întâmplă multor oameni. Dacă câștigi la loto, ești fericit când ai câștigat dar ești mult mai fericit în timp, pentru că poți să te gândești pe îndelete ce să faci cu câștigul tău, banii sunt tot acolo, în cont, și poți reitera la nesfârșit, în fiecare zi, fericirea că i-ai câștigat! Asta nu prea înțeleg oamenii, de aceea nu se mai bucură, pentru că nu-și spun în fiecare zi o litanie simplă, ca o rugăciune de dimineață sau de seară, în care să enumere toate lucrurile care îi fac fericiți! Se spune că doar proștii sunt fericiți, pentru că nu

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră a venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu și client fidel al restaurantului, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva minunății din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, probabil habar n-aveau că aceste locuri există, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să

Mă întorc acasă din peregrinări prelungi, găsesc pe fotoliul din baie gjalabaua mea favorită și papucii pufoși de casă, flori din grădină răspândite prin dormitoare, așternuturi și prosoape proaspete și înmiresmate, casa curată și caldă și pe doamna Nuți în prag, bine ați venit, doamnă! E rumenă și rotundă ca o piersică, măruntă, timidă, tăcută dar sigură de rolul ei în casa mea, loială cum n-am întâlnit alt om pe pământ, destoinică, atentă la tot ce-i explic și arăt, prezentă fără să o simt, discretă, cu un simț al umorului special, molcom, blândă… M-a slujit cu credință nedezmințită timp de aproape 20 ani, mi-a fost, uneori, adeseori, cea mai apropiată ființă, mi-a cerut și mi-a dat sfaturi, m-a descântat de deochi și s-a bucurat de bucuriile mele, la fel cum s-a întristat de necazurile mele. A învățat să facă boeuf bourguignon, coq au vin, osso bucco, era faimoasă printre musafirii mei pentru clătitele dantelate, subțiri să le rupi cu vârful limbii, și pentru chiftelele marinate pen

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, după ce

Dormi pe spate, cu capul într-o parte, cu un surâs ușor înflorit pe buze, cu pleoapele tresărind când și când, visezi de bunăseamă, aș vrea să știu ce și parcă nu, dacă nu sunt eu în visele tale cu zâmbete? În casă e liniște, umblu cu pași moi pe podeaua de lemn, evitând scândurile care știu că trosnesc, baletez printre paharele și farfuriile nopții, încercând să aduc un pic de ordine și rigoare în începutul de zi, afară bate un vânt nebun, șuierând șerpește printre brazii înalți ai grădinii, mai vreau să-mi fac o cafea dar ezit, cu gândul la zgomot, scopul e să nu te tulbur, poate mă apuc într-o bună zi să-mi fac cafea turcească la ibric, mai știi? Nu mai e noapte de mult, dar transperantele opace ale ferestrelor împiedică lumina crudă să intre în casă, mă gândesc la filmele de epocă în care majordomul sau camerista dau la o parte draperiile grele de catifea, bună dimineața, domnule, afară e vânt, soare cu nori, temperatura aerului 7-8 grade și se anunță o zi frumoasă. Somnul tău mi-e

Motanul roșcat, uriaș, miorlăie că vrea în casă, îi deschid ușa, trece imperial și nepăsător pe lângă picioarele mele înfiorate de vântul răzleț și se repede la bolul cu mâncare.  Ronțăie neconvins dar temeinic, și-ar dori o felie de șuncă din cele adăpostite special pentru el în frigider, dar decid să amân acest răsfăț. Mașina de cafea îmi trage cu unicul ochi, roșu intermitent și apoi verde continuu, apăs pe buton și încăperea se umple de parfum fierbinte, n-am nimic în program, poate puțină lectură din cartea lui Harari, o plimbare pe drumul desfundat la ultimul dezgheț, încolăcind neglijent dealurile îmblănite cu pădure tânără, spre seară un film sau două de-ale lui Kim Ki Duk, am înțeles că a murit când cu pandemia și l-am plâns acum, mai tărziu, când am aflat, de parcă ar fi plecat ieri. Motanul se încolăcește pe scaunul roșu din bucătărie, privește cu jind spre scaunul meu, care e preferatul lui, după care, resemnat, își culcă capul grațios și mult mai mic decât restul trupului

Autoare Victorita Mărginean, aka mama Mi-aduc aminte ca eram copil mic, de vreo 4-5 anișori, și muma ne scula cu noaptea in cap, ca să putem ajunge pana se făcea ziuă la grădina cu pruni, care era la vreo 10 km de casa. Ne îmbrăcăm gros,  pentru ca afara era destul de frig și chiar brumă căzută, pentru că toată aceasta tărășenie se petrecea pe la sfârșitul lui brumărel.  După un drum lung, în căruță, hurducănați prin ogășii, gropile apărute in urma ploilor și urmelor lăsate de copitele animalelor in glodu vârtos și lipicios, într-un un final ajungem la livada cu pruni încărcați cu prune brumarii și zbarcite de coapte ce erau, care așteptau sa fie scuturate. Ne apucam de treaba.  Frații noștri mai mari se urcau in pruni, ii scuturau și-i bateau cu lețe lungi  pana nu mai rămânea urma de pruna, iar noi fetițele, patru la număr, le adunam de pe jos, ca furnicuțele și le goleam intr-un butoi care era pus in căruță! După ce era gata tot și căruță pregătită de plecare, trebuia musai să mânca

Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună și-mi spun că au terminat și costă 45 de lei. Cobor. Patru băieți jigăriți, cu