O dimineață de liniște

Motanul roșcat, uriaș, miorlăie că vrea în casă, îi deschid ușa, trece imperial și nepăsător pe lângă picioarele mele înfiorate de vântul răzleț și se repede la bolul cu mâncare. 

Ronțăie neconvins dar temeinic, și-ar dori o felie de șuncă din cele adăpostite special pentru el în frigider, dar decid să amân acest răsfăț.

Mașina de cafea îmi trage cu unicul ochi, roșu intermitent și apoi verde continuu, apăs pe buton și încăperea se umple de parfum fierbinte, n-am nimic în program, poate puțină lectură din cartea lui Harari, o plimbare pe drumul desfundat la ultimul dezgheț, încolăcind neglijent dealurile îmblănite cu pădure tânără, spre seară un film sau două de-ale lui Kim Ki Duk, am înțeles că a murit când cu pandemia și l-am plâns acum, mai tărziu, când am aflat, de parcă ar fi plecat ieri.

Motanul se încolăcește pe scaunul roșu din bucătărie, privește cu jind spre scaunul meu, care e preferatul lui, după care, resemnat, își culcă capul grațios și mult mai mic decât restul trupului pe labele din față și începe să toarcă.

Eu ezit dacă să mai fac o cafea sau să mă întorc în cuibul așternuturilor catifelate, grele de căldura și visurile nopții, aleg prima variantă și rămân cu ochii împletiți în desenul baroc al perdelei, întrebându-mă și nedându-mi încă un răspuns dacă așa arată fericirea.