Monica Nistorescu

  Avem musafiri...prieteni dragi și vechi din Sibiu...hotărâm, curajos și, totodată, aberant, un meniu de miez de iarnă...gușă fiartă cu boia, cârnați afumați, slănină, cotlet afumat, tobă, caș tânăr, cu mărgele de aer în el, telemea proaspătă de oaie, cașcaval afumat, roșii și castraveți din grădină, ceapă roșie, palincă...asta, așa, de început...:) Pe urmă, ca să ne răcorim, ciorbă cu tarhon și afumătură, ardei iuți de tot, ciolane ce se desfac indecent de pe oase, iahnie de fasole, cârnați prăjiți în tigaia de fontă, castraveți murați acum vreo 5 zile, îngropați în munți de gheață...ensuite,  un pandișpan cu caise și smântână, o charlotte cu afine așternută pe un aluat biscuit, înghețată de vanilie și harbuz de la gheață, cu miez roșu de dulce ce-i... Afară sunt 30 de grade, în casa veche, cu pereți de un metru grosime, răcoarea păstrează proaspete fețele comesenilor și florile din glastre. Sosesc pe rând...eu primesc sticle de vin, mama cutii de ciocolată și flori...:) Râdem, vorbi

  E înecat în ceață portul Pe umeri îmi atârnă iarna De vrei să nu se strice totul, Intră, zâmbește, scoate-ți haina Îmi spui că vei pleca departe Eu te privesc ca o zăludă Mi-e inima cât pumnul strânsă Și-mi strâng la piept iubirea udă În patul răvășit de șoapte Rămâne un cercel stingher Smuls, din greșeală, peste noapte Senin în gheara lui de cer Mai faci un pas, mai spui o dată, Te-ndrepți spre fața mea brăzdată De lacrimile care curg... Îmi spui că vrei în lumea mare Eu te privesc, tu n-ai răbdare Te-ntorci să pleci, cu ochiul rău Eu îl blestem pe Dumnezeu Că mi te-a dat, că mi te-a luat... Păcat... De vrei să vii o altă dată Ai să găsești o altă poartă Un domn mărunt și nevricos Și restul...chiar e de prisos. Snagov, 2013

  Aș vrea să te întâlnesc într-o zi Am scris vreo sută de poezii În așteptarea acestei uniri Între miri Te închipui prelung, brun, frumos Chiar de-mi întorci viața pe dos Vreau să-mi aduci bucurii De-ai să vii... Mi-am pus în gând, astă dată Să te las pe tine să vorbești Nu vreau să vezi că sunt desteaptă Necoaptă... Am să gătesc pui cu lamaie Împănat E un succes garantat Nu vreau nimic ratat... Te voi mângâia cu mâini reci Te voi conduce pe poteci Doar de mine stiute Și de ciute... Te voi lăsa să vorbesti mult Să-ți arăt că știu să ascult Chiar de spui inepții,  N-ai să știi... Va fi greu pentru restul de viață Să mă prefac la nesfarșit Că tu m-ai ghicit.. O să fac față... Snagov, 2013

  Încă o zi de luni Toți se pornesc ca niște nebuni Să chinuie internetul Să se întâlnească cu prefectul Să vândă pielea ursului din pădure Să rectifice bugetul Aburii pierdutei duminici se risipesc  Oamenii își drămuiesc Răbdarea, asteptarea, istovirea, mâncarea Până la urmatoarea Fetele iși pun hainele cu sclipici în cui Se pornesc haihui  Să găsească un job mai bun, Pentru că, de servici, slujbă, loc de muncă Nu mai vorbeste nimeni Doar dacă-i nebun Rentierii resimt ziua de luni Ca pe o sfidare, bucurie, împăcare, relaxare Se gândesc serios să dea fuga la mare Privesc buletinul de stiri cu înfrigurare Ce torpoare Mă întreb dacă și pentru privighetoare Ziua de luni e mai apăsătoare Dacă-i afectează în vreun fel viersul Dacă e mai innorat universul Dacă și pentru necuvântătoare E mai greu mersul

Am atâta nevoie de comunicare Încât am ajuns să vorbesc cu paznicul din parcare Să-l întreb de copii, ce-a făcut de mâncare Și ce-l doare Sunt atât de străină, aproape nebună, Azi- mâine  mă-ntind ca să urlu la lună Și văd cum frumoasele mele picioare Se transformă în gheare... Am atata nevoie de lume în jur Încât am început să merg la mall Să dau ocol  Tarabelor încărcate Cu vise furate E atât de noapte când e noapte Încât, mă credeți sau nu Am început să dau drumu Televizoarelor de la etaj S-aud șoapte E atât de rău fără tine Încât, oricine vine, Indiferent de fapte  Nu ajunge la mine... E atât de urât și de rău pe pământ O mare de smoală îmi curge în gând Încât mi-e și teamă să-ți spun, surâzând, Pe curând... Aș vrea să nu mai am nevoie de tine Aș vrea sa te scot totdeauna din mine Și atunci mă pornesc pe câmpiile line Cu alte feline... Snagov, 2013   pornesc pe campiile line Cu alte feline...

  A început cam așa Cineva i-a spus altcuiva Că știe precis Despre cutarică Că nu mă are la lingurică A continuat firesc, Nebunesc, funambulesc Cu telefoane incinse Între cucoane aprinse Ce-și spuneau una alteia Draga mea Am auzit și eu că-i așa! Că l-au vazut cu ochii lor, precis Că doar nu era vis Când a coborât din trăsură, M-a sărutat lung pe ochi si pe gură, Mi-a întins un buchet de răsură Și o tablă de ciocolată... Să-mi sară ochii de te mint , fată! Alta m-a văzut intrand la el in bloc, Nu, dragă,  că asta-i prea de tot ! Dintre toate fetele de familie buna I-a cașunat pe mine , o nebună... Nici macar nu-i mare lucru de ea... Doi ochi imenși într-o claie de păr de catifea I-o fi facut farmece, soro Ce altceva ?

M-am trezit într-o zi oarecare M-am uitat împrejur, si..stupoare Totul era golit de culoare De ce, oare? M-am gândit mai întâi că visez Așa spunea faimosul vienez Că visele ce curg din nori N-au culori Că trebuie sa fii paranoic sau beat, Sau un geniu de necontestat Ca să visezi in culoare  Frematatoare Neștiindu-mă nici una, nici alta Am deschis dulapul cu înfrigurare Flamandă de culoare Unde-i rochia roșie, oare? O cumparasem la Paris într-o deplasare Si n-am purtat-o niciodata, va jur, Deși era din velur Cu broderii marunte de soare Sclipitoare Dulapul meu era cenușiu, În inima mea totul era pustiu Tu plecaseși de mult... Si, precis, din eroare, Ai luat in bagaj tot ce avea culo

Stătea încruntată, cu picioarele ghemuite sub fund și coatele grăsuțe sprijinite de tăblia mesei de bucătărie... fruntea bombată și neobișnuit de înaltă se încrețea fugar... nu scotea o vorbă și privea amărâtă, învârtind alene lingura în supa de pui... Mă prevenise mai devreme mama că, de azi înainte, va veni să stea cu noi sora mea mai mică, Gabriela, care locuise până atunci cu bunicii din partea mamei într-un sat pierdut între dealurile de la Copșa Mică. O priveam de peste masă cu un amestec de curiozitate și ciudă... ședea ca un Buddha mic și îndesat, cu o căiță croșetată din ață albastră, trasă peste cârlionții blonzi...cu buza de sus ușor asudată de aburii supei... "io nu mânc zamă de asta" a șoptit dintr-o dată... așa de încet încât nici nu știam de am auzit bine sau era doar o părere... și pe obraji au început să-i curgă boabe mari de lacrimi direct în farfurie. "Ce-i, Gabi, nu-ți place supa de pui?" întreabă mama, neliniștită. "Nu

  M-am trezit mult mai târziu decât de obicei, pentru că m-am culcat foarte târziu...am pus mâna pe telefon s-o sun pe Corina, căreia îi spusesem că plecăm la 8-8:30...era deja 8:30, iar eu nu eram spălată, îmbrăcată, nici măcar cu cafeaua băută sau bagajele făcute...plecăm pe la 9:30, îi zic...ia-mi covrigi cu mac de la simigeria din colț, zice...covrigii cu mac, pariurile sportive și Instagram, marile plăceri ale Corinei...aerul condiționat, cel mai mare dușman...uit de covrigi, ne întoarcem, luăm, plecăm...ezit un pic între ieșirea pe autostradă prin Militari și cea pe centură, prin nordul capitalei, după care aleg varianta mai familiară mie, nordul...pierdem vreo oră pe centură, se lucrează, vor să facă patru benzi din două, poveste veche de 26 de ani și încă neîmplinită, ieșim pe autostrada de Pitești...negociem la sânge intervalele de aer condiționat și cele fără, ne liniștim când ajungem pe Dealul Negru...din boxele mașinii picură Chopin, suntem învăluite în verdele livezilor și

  Uneori vine cineva și-ți ia toate poverile de pe umeri, te întreabă ce înghețată vrei, dacă și ce ai mâncat, dacă și cât ai dormit, dacă vrei să-ți gătească ceva diseară sau vrei să ieșiți pe o terasă...uneori apare o mână întinsă, doar aparent, de nicăieri, care te mângâie, îți șterge o lacrimă, dacă, cumva, ai făcut prostia să verși vreuna, și-ți spune, sunt aici, nu ești singură...poți să dormi...rămân eu de veghe...

  In noaptea asta sunt fata de zi Asa cum ma stii Cu perle prelinse din lobul urechii, Cu manusi de chevreau... Una peste alta, o doamna misto... Nu e visul vostru de barbati, Sa ingemanati în una, Femeia, copila, hetaira, nebuna, Cea care va serveste a point friptura? In noaptea asta sunt cea  pe care n-o stii Exigenta, atenta, pedanta, pempanta  Si totusi,  Fata ce ti-a scris in alta zi...

  Cobor grăbită pe strada principală a Vămii, strecurându-mă prin suvoiul brownian de lume. Sunt în întârziere. Îi promisesem lui Marius că ajung pe la 8 și adormisem în camera de hotel, toropită de cele șase ore de albastru de la Popasul Pescarilor, de nenumăratele platouri cu icre de știucă, hamsii, zargani, stavrizi, calcani ce nu încetau să fie aduse la masă de neobosita Saveta, de Chablis-ul ce curgea în valuri înghețate în paharele niciodată goale, de verva comesenilor...uimită de starea de bine ce-mi ocupa ființa, atât de intensă încât îmi venea să-i strâng în brațe pe toți cei ce-mi ieșeau în cale. De departe, ecranele uriașe ale scenei decupează cerul înserat cu figura inconfundabilă a lui Florian Pittiș...o mare de oameni așezați pe nisip unduiește în acordurile Omului cu Șobolani. Trec de cerberii de la intrarea artiștilor și ajung la cortul alb din spatele scenei. Marius mă întâmpină și mă strânge în brațe de parcă nu ne despărțiserăm de doar două ore, îmi pune un pahar de

Plaja era pustie... Femeia și-a desfăcut sandalele din picioare și a pășit pe nisipul fierbinte...unghiile corail, atent conturate, scufundate în pulberea fină, și-au pierdut strălucirea... Bărbatul o urma cumva nemulțumit, înciudat...marea tăcea, nu-i ajuta cu nimic, nici măcar cu un val răzleț încununat de spume mici... Veniseră să se împace sau să se despartă, și au ales marea, prima lor mare întâlnire...femeia și-a lunecat în sus rochia albă, amplă, care s-a ghemuit cuminte pe nisip, așteptându-și stăpâna goală...au intrat în apă...era bine în apă...lacrimile s-au dizolvat, odată cu rimelul, părul s-a răsfirat coroană, soarele s-a jucat cu el o clipă după care, plictisit, s-a prelins mai departe peste toți și toate... Și-au propus să înoate până acolo unde apa devine albastră profund, fără urme de lapte, dar, pe măsură ce înaintau, granița dintre apa lăptoasă și cea de cobalt se îndepărta...fiecare lupta singur, deplin autonom, fără să întoarcă capul, să atingă apele adânc

  O noapte și o zi... Ziua de azi a debutat cu ieri, când am fost convocată, târziu în noapte, la Poesia by Patrizia să analizăm la cald Folk You 2016, să tragem concluzii și să terminăm Chablis-ul de peste weekend... Azi m-am repezit la prima oră la coafor, pentru că părul meu lung, des și rebel a absorbit toată apa Mării Negre și era de nedescâlcit...la coafor a sunat femeia mea de menaj, care stătea în fața porții, pentru că își uitase cheile...i-am dat instrucțiuni cum să ajungă la coafor, am luat-o în mașină, am făcut cumpărături fascinante cum ar fi apă demineralizată pentru fierul de călcat, pungi pentru gunoi și granule Mr Proper, am lăsat-o acasă cu prețioasele achiziții, am mers pe șantier, m-a oprit poliția pentru că nu am număr pe botul mașinii, l-am pierdut prin hârtoapele de la Vadu, acum e un carton pe care băieții de la spălătoria auto au scris cu carioca mov și cu talent numărul... Următorul popas, sediul poliției din Pipera...la intrare, o potcoavă spectacu

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, o fată care şi-a pus o poză de profil pe Facebook…. şi era aşa de frumoasă… palidă, cu gene lungi, străjuind franjuri apele nebănuite ale ochilor, cu linia fină a obrajilor îngemănându-se delicat în încheietura bărbiei… o încântare…. de îndată, toată lumea a vrut să-i fie prietenă… să-i vorbească… să împărtăşească… să înţeleagă şi să vindece această melancolie ce părea fără leac…. şi s-au pornit feţi-frumoşii Facebookului în cruciadă… au uitat de Graal şi de fasolea ce bolborosea promiţător pe aragaz… şi-au dat întâlnire cu Frumoasa-delicată-din-pădurea-adormită… şi-au călcat în picioare principiile virtuale şi pe cele de carne… şi, într-un final apoteotic, au întâlnit-o…. era exact ca în poza de profil… palidă… lingavă… tăcută…. cu o viaţă grea… cu o chirie neplătită de vreo trei luni la garsoniera din Berceni… cu o lăcomie copilăroasă şi înduioşătoare pentru tot ce strălucea şi mirosea frumos… cu un apetit stenic, de neop

  Eu nu cunosc "spiritul" și sufletul acestui loc...chiar deloc...n-am fost niciodată, adolescentă sau studentă fiind, la mare la Vama Veche...nici măcar la 2 Mai! La 2 Mai am fost doar o dată, într-o "săptămână de miere", am stat în gazdă la o femeie, într-o casă joasă, văruită în alb, cu un duș improvizat în fundul curții, unde începea marea...am  mâncat hamsii prăjite, pe care ni le aducea, cu găleata, încă vii, un băiat negricios, desculț, îmbrăcat cu un tricou în dungi, decolorat de soare...am mai mâncat castroane uriașe de salată de roșii cu roșii din grădina gazdei noastre, dulci și parfumate...și harbuz auriu, ținut la gheață...și am băut vin alb, sec, seara, în curticica boltită de viță de vie a lui Radu Cosașu, vie de povești... Cum spuneam, nu cunosc Vama Veche, deci nu am cum face un studiu comparativ, dar aseară m-am simțit pierdută și n-am înțeles nimic din ce-i aduce pe oameni în locul ăsta, cu excepția mării care respiră ca un animal uriaș la doi paș

Acest tip de țață e caracterizat, ca la orice țață care se respectă, de hiperaciditate gastrică și balonări frecvente, indispoziții digestive cu efecte imediate în reacțiile de pe FB…. E, îndeobște, de sex feminin, dar nu neapărat….E prețioasă, semidoctă, jovială până la bătutul pe burtă, are schimbări dese de umori și e plină de pilde…. Terenul pe care nu trebuie să ajungi niciodată, dar absolut niciodată împreună cu ea, este cel al vulgarității… al lui “ba pe a mă-tii”… Odată ajunsă acolo, nu mai poate fi oprită de nimeni și de nimic! Dezlănțuită ca o gorgonă, despletită și cu spume la gură, te spurcă virtual din orice poziție, de nu te mai spală nicio rețea de socializare… Făptura în cauză e, firește, o fire milostivă, dă like-uri la poze cu cățeluși abandonați sau cu copilași cărora le-a promis tăticu’ că-i duce la Disney Land dacă strâng un milion de… like uri! Are rețete de prișnițe miraculoase pentru toate bolile pământului, e convinsă că mai marii lumii dețin secretul tratament

Bucătăria mică, ușor întunecoasă, era luminată spectral de dreptunghiul albăstrui al laptop-ului. Femeia ezita, lunecând cu săgeata în sus și în jos pe enunțul implacabil de pe FB… “Dezactivare cont “… Din poză privea languros, cu sclipiri jucăușe în ochii verzi, migdalați, cealaltă… frumoasă… tânără… sveltă… Bianca… alter ego-ul ei virtual… femeia pe care singură o inventase, acum vreo trei ani, furând pozele unei amice plecată de mult în Australia și lipindu-le iscusit unei povești de succes….o fată frumoasă, tânără, deșteaptă, sensibilă, poetesă de ocazie, amazoană pe motociclete și cai….sălășluind la malul mării, într-o casă pătrată, albă, oferită în dar de iubitul ei, Vadim… iubitul ei pe care nu-l iubea… mereu plecat cu afaceri, mereu ocupat, mereu cu gândurile împrăștiate în alte zări… Totul începuse dintr-o joacă a nefericirii, a neîmplinirii… orașul strâmt de provincie, îngrămădit între dealurile tocite de vreme, cu străzi puține, soțul grăbit și stângaci în rarele nopți cu iu

La timpul trecut... Stătea în mijlocul curții și-și strângea în jurul trupului halatul prea subțire pentru vântul acid de noiembrie… o livrare prin DHL, i-au spus la interfon… iar acum, doi bărbați în salopete nu tocmai curate descărcau dintr-o camionetă cutii de carton în curtea din fața intrării… cinci la număr… femeia a semnat de primire… Aurel, băiatul bun la toate al casei, a venit cu un cuțit de bucătărie și a despicat burta primei cutii… din ea s-au rostogolit câteva prosoape, o față de masă brodată, lumânări pe jumătate arse, brațul argintiu al unui candelabru… un fel de inventar sumar și incomplet al mariajului ei spulberat… în niște ștergare brodate pe care le cumpăraseră împreună din Sardinia în vremurile fericirii, zăceau înfășurate grosolan, cu brațele zdrobite, cele două statuete de Tanagra… Tănţica, femeia de menaj și Cerberul nefericirii ei din ultimul an, femeia blândă, grasă, ce se rostogolea domol prin casă și punea totul la loc, a privit-o și i-a șoptit scurt “nu pu

Să scrii o carte, în timpurile astea în care oamenii au impresia că pot scrie cărți așa cum se spală pe dinți sau își schimbă chiloții, a devenit o misiune aproape imposibilă... Nu încetez să mă minunez de amestecul de tupeu, impostură, heirupism, vulgaritate crudă, neprelucrată, semidocție și suficiență... Eu am o relație aproape religioasă cu cuvântul tipărit, și am impresia că am fost târâtă în piața publică, despuiată de vestminte și pusă să beau, din pahare năclăite, licori dubioase, verzui... N-am vehemență, nici pretenții de turn de fildeș, ci doar o imensă tristețe...o muscă verzuie, uriașă, se plimbă pe carcasa picurând de grăsime a unei vite sacrificate acum două zile...nu a mai avut loc în camera frigorifică și a rămas să atârne, stingheră, în aerul înserării... Să scrii...să-i bucuri, întristezi, exciți, îmbolnăvești, înseninezi, înnegurezi, avânți pe semenii tăi îmi pare cel mai greu și mai frumos lucru din lume!... Și văd că și asta a căzut în deriziune...acum fiecare scr