Doamna Gușu

Am avut șansa unei profesoare legendare de limba română.

Eram la liceu, la Goga, boboci de clasa a noua, urma ora de română, în clasă a intrat o femeie scundă și destul de corpolentă, cu părul acaju, îmbrăcată ca o toamnă.

Mai târziu, când aveam să o cunosc mai bine, să o îndrăgesc și să o admir peste poate, aveam să știu că toate hainele ei aveau culori  de vară mocnită, pe sfârșit, dar mai ales de toamnă ruginită, verde stins, ocru, cărămiziu, uneori oranj sau galben portocaliu, de apus.

Se farda cu grijă și minuție, mereu cu un ruj roșu copt pe buze care-i colora, când vorbea, un dinte din față care nu era al ei, era învăluită într-un parfum de mirodenii, purta în poșetă mici flacoane de cristal misterioase, cilindrice, cu miresme grele, orientale, de culoarea și consistența mierii, cu care își umezea din când în când încheietura mâinilor și tâmplele.

Știam că acasă e un soț, un copil care nu mai era chiar copil și un șoricar iubit, cu blană lucioasă de culoarea scorțișoarei.

Uneori purta turbane sau doar câte un batic de cașmir răsucit măiastru în jurul capului, și parcă atunci când purta turban era un pic mai distantă și mai tristă, sau poate așa mi se părea mie.

De la această doamnă profesoară (venită pe urmele profesorului Fântână din școala generală) am prins eu gustul de carte și literatură, care nu m-a mai părăsit niciodată, era o ființă fantastică, neverosimilă în contextul cenușiilor ani 80 din România comunistă, și mi-am adus aminte de ea destupând azi-dimineață un bocal cu esențe parfumate cumpărat la o mănăstire din Ithaca.