Mamă de prunc

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu.

Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare. 

Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț!

Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea. 

Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea. O familie cu doi copii, unul de vreo 3-4 ani, celălalt, mai mărișor, de vreo 6-7.

Se sting luminile în sală și urmează obișnuita rugăminte de a închide telefoanele mobile, la care, după părerea mea, ar trebui adăugată și aceea de a comuta pe mut copiii din incintă. Pe scenă, o femeie înșelată de un soț voleur își plânge amarul...copiii, curioși ca toți copiii, își întreabă, în gura mare, părinții, de ce plânge tanti. Aceștia din urmă încearcă să explice cum pot ei mai bine ceva imposibil de explicat unor copii de vârsta lor. Tot cu voce tare. Din întunericul sălii se aud șâșâituri ce clamează liniște.

După alte câteva întrebări, copiii se plictisesc, pe bună dreptate, și încep să se foiască în scaune, să foșnească pungile cu confeturi, să butoneze pe telefoanele părinților, pentru ca, într-un moment de maximă tensiune dramatică pe scenă, marcat printr-o tăcere apăsătoare, să declare răsunător, cu glasul plin de lacrimi, vreau să plecăm acasă! 

S-a dus dracului tot suspansu', câțiva spectatori au început să râdă, alții să protesteze.

Actorii au rămas un moment suspendați, după care și-au continuat jocul, obișnuiți, probabil, cu astfel de episoade. La pauză, familia și-a strâns odraslele și, după ce ne-a aruncat o privire ucigașă, nouă, celor ce venisem acolo cu pretenția absurdă de a vedea o reprezentație de teatru, a părăsit incinta.

Acum câțiva ani eram în Franța, în regiunea Champagne, pentru un weekend prelungit.

Aveam câteva adrese de făcători de șampanii locale, am ajuns la un castel pierdut în mijlocul viilor, avea un restaurant cu stele și ne fusese recomandat de un amic din Luxemburg.

Înăuntru, tapiserii uriașe pe pereți, mobilier prețios, argintărie, un pian ce picura cristalin într-un colț, femei cu perle la gât și bărbați în costume închise la culoare.

Ne așezăm la masă, gustăm din paharele înalte, subțiri ca o părere, șampania casei, comandăm porumbel cu spumă de fasole.

La masa alăturată, un cuplu cu un copil ce avea mai puțin de un an.

La un moment dat, femeia, o brunetă cu buze cărnoase, își scoate sânul și începe să alăpteze pruncul, după care îi dă drumul, în patru labe, pe pardoseală.

Bebelușul pornește într-o explorare de-a bușilea prin încăpere, scoțând țipete ascuțite de încântare, după care atenția îi este confiscată de șemineul monumental de piatră, în care se vâră cu totul! Părinții îl privesc drăgăstos, sorbind încet din pahare, fără să schițeze nici un gest de a-l recupera din șemineu sau a-i da sonorul mai încet, mie, de rea ce sunt, mi se oprește un os de porumbel în gât, iar chelnerii fac cascadorie printre mese cu căruciorul cu brânzeturi, atenți să nu calce sau lovească copilul.

Nimeni nu suflă o vorbă! Cum ar putea să facă așa ceva, e doar un copil...

Dragi mame de prunci, felicitări pentru copiii minunați pe care i-ați odrăslit, să vă crească mari și să fie sănătoși, dar nu-i mai cărați în săli de concerte și teatru, la spectacole și ore nepotrivite cu vârsta lor, nici în restaurante sau cluburi.

Există matinee, teatru de păpuși, parcuri, prânzuri și cine în familie, bone.

Și există și statul acasă cu copiii, un sacrificiu mărunt față de miracolul ce v-a intrat în viață.

Până la urmă, tot ce intreprindem e un decont al educației.