A avea sau a nu avea… copii

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii.

Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață.

Cum, nu ai copii?

De ce?

Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor.

Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească.

Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe.

Unii se tem că le piere numele, alții n-au cui lăsa averea, nu puțini vor să-și realizeze prin ei visele personale neîmplinite, există și soiul care vrea musai nepoți, că nu-și imaginează bătrânețea fără ei, și cum ai putea obține nepoți fără a face, mai întâi, copii?

Unele fac copii ca pe o garanție bancară, altele ca mijloc de șantaj sentimental și îndemn întru punerea de pirostrii, sunt mulți, mai ales în medii sărace, cei ce trăiesc din alocație și toarnă copii pe bandă rulantă, copilul și anul, ca să aibă bani de țigări și băutură, unii se iluzionează că-și repară căsniciile astfel, dar reușesc adeseori să le strice și mai rău.

Cert e că există nenumărate motive pentru care oamenii fac copii, cel mai comun dintre ele fiind că așa-i rostul firii și pentru că dau sens și bucurie vieții.

În oglindă, există oamenii care nu fac/au copii.

Mulți dintre ei pentru că nu pot, din motive medicale, și-și pierd uzul rațiunii, timpul, banii și sănătatea, își distrug trupul, relația de cuplu și relațiile sociale, dezvoltă obsesii și sfârșesc în depresii grave dacă nu-și împlinesc visul, există literatură și filmografie bogată pe subiect.

Alții n-au relații stabile sau sunt traumatizați de experiențe proprii din copilărie cu părinți despărțiți, sfâșieri și sechele pe viață, n-ar vrea să repete povestea cu propriile odrasle și atunci mai bine nu le fac.

Există și oameni arși de o idee, de un țel, de o proiecție de viață în care un copil ar complica și îngreuna lucrurile, și atunci decid să nu-l facă, dacă au luciditatea să-și dea seama din timp.  

Mai sunt și femei ce se tem de durerile facerii, de stricarea liniei trupului, de îngrășare, de pierderea atracției sexuale și a feminității, de lăsarea sânilor și a pielii, astea ar trece la capitolul în general etichetat drept egoism.

Și mai există oameni care, pur și simplu, nu-și doresc copii!

În loc de concluzie, toleranța e o stradă cu două sensuri când vine vorba de alegeri personale și de libertate individuală, deși cei mai mulți dintre  noi  au tendința să-și întindă semenii pe patul lui Procust și să-i ajusteze pe ici pe colo, pe unde li se pare că nu-s după chipul și asemănarea lor.

PS Pentru a veni în întâmpinarea unor firești întrebări, nu am copii, nu mi-am dorit niciodată copii, am fost măritată de 3 ori, nu am avut probleme medicale care să mă împiedice să procreez, am avut o copilărie fericită și fără umbre, cu două surori și părinți minunați, dedicați profesiei de părinți.

A fost pur și simplu alegerea mea de viață.

Și mai cred că subiectul în această poveste este COPILUL, iar oamenii ar trebui să se gândească bine înainte de a-l aduce pe lume!