Schimbarea la față

 

Bunica zicea că asta-i prima sărbătoare a toamnei...frunzele încep să se îngălbenească și să cadă...a mai trecut o vară peste noi, o vară fierbinte...mă întreb mereu ce mecanism ne face să mergem mai departe, dar nu despre asta voiam să vă vorbesc, ci despre bunica mea...

Bunica mea a fost cel mai minunat om de pe pământ...frumoasă, deșteaptă, curajoasă, muncitoare...inventivă...

Vara părinții mei ne debarcau în Chesler, la bunica...erau perioade în care avea în grijă vreo 6 nepoți...ne făcea patul cu cearșafuri aspre de in, țesute în casă, spălate cu leșie și fierte pe ploatăn...de atunci, am căutat mereu cearșafurile bunicii, și le-am găsit, într-o variantă mai nobilă, brodate, la un marché aux puces, în sudul Franței...mi-am cumpărat vreo 12...

Dimineața începea devreme...mă sculam în mirosul de păpăradă ce sfârâia în tigaia uriașă...lângă ea, bunica punea câteva bucăți de carne afumată cu untură și vreo doi-trei cârnați, scotea castraveți din borcanele pântecoase, ținute la rece în cămară, și răsturna pe fundul de lemn mămăliga aurie, pentru cea mai importantă masă a zilei...mă răsuceam în străjacul de paie, un fel de saltea cum mi-aș dori să am și acum, și o priveam printre gene cum se învârtea prin încăpere, cu mișcări iuți, precise, economicoase, scoțând din blidar farfuriile și tacâmuri din lăcrița mesei...urma o zi de muncă pentru ei, trebuia scoasă cânepa de la topit și pusă la uscat...noi ne învârteam printre picioarele ei, mai mult încurcând, dar ne lua peste tot, mândră tare. Oamenii din sat se opreau la vorbă pe uliță, și bunica le spunea, pe asta (adică pe mine) să n-o pupați, că nu-i place...femeile bătrâne mă priveau cu mirare, mă strângeau în brațe și mă sărutau umed și apăsat pe obraji...mă ștergeam cu mâneca bluzei și, uneori, începeam să plâng...

La prânz mâncam o ciorbă rece de fasole, fără carne, parfumată cu ierburile miraculoase din grădina bunicii, iar seara un blid de lapte cu mămăligă și sare grunjoasă sau un dărab de pită coaptă de ea în cuptor, cu slănină și ceapă roșie...era vremea odihnei...bunicul stătea pe laviță, tăcut, mestecând visător, fără poftă, în blidul cu lapte...uneori bunica cobora în beci, de unde se întorcea cu o ulcică de vin alb, rece, ce aburea paharele...

Seara, târziu, cu ochelarii pe nas, bunica citea la lumina lămpașului cu petrol, căruia îi micșora flacăra, să nu afume glaja și să nu ne supere ochii...din pod, unde erau cărțile mătușii mele, Rodica, în seara asta coborâse Ghepardul, și bunica citea, atentă, întorcând paginile cu degetul muiat în gură...

Peste sat se lăsa liniștea...doar câinii lătrau, arar, și un tropot târziu de cal mărunțea cadențat întunericul...

Mi-e dor de tine, bunica mea de poveste...