Necunoscutul din bar

 
Egon Schiele, Autoportret with lowered head, 1912

Avea fața palidă, aproape verzuie, cu o consistență păstoasă, tăiată oblic de ochii negri, înguști...o meșă de păr cărunt îi cădea moale pe frunte...venea în fiecare zi, cam la aceeași oră, când barul era gol și putea să-și aleagă masa din colț, dinspre pian...fetele îi învățaseră tabieturile, îi puneau în față paharul de Four Roses, cu gheață alături și un expresso în ceașca minusculă, de porțelan gros...avea mișcări puține, parcă le drămuia să-i ajungă pentru restul zilei...fuma țigară după țigară, sugea cu voluptate tutunul parfumat și-l elibera din plămâni treptat, urmărindu-i disiparea în aerul după amiezii...
Mă privea prin fantele înguste ale ochilor, îi simțeam uitătura ca o arsură pe piele în timp ce-mi întâmpinam oaspeții, schimbam politețuri cu ei și îi instalam la mese...
Mi-a vorbit o singură dată, în timp ce-i înlocuiam scrumiera vârfuită de mucuri de țigară stinse la jumătate...aș vrea să te iau de aici și să plec cu tine departe, unde e mereu soare...dar tu ești prea tânără și prea nerăbdătoare, iar eu sunt atât de obosit, nu mai am energie să o iau de la capăt...vorbea șoptit, cu capul în piept, fără să mă privească, ascuns de meșa argintie de păr...
Într-o bună zi n-a mai venit...nu știu cum îl cheamă...nu știu de unde venea și unde a dispărut...am rămas așa, cu un sentiment nedeslușit, și cu teama că, poate, a murit...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Ce ciudată-i natura umană

Nu mai fiți deștepte, proastelor!

Neveste, consoarte, soții...