Ochii...

 

Plec la Paris, a spus cu voce aproape șoptită...bărbatul o privea, incredul...de trei zile suceau pe toate părțile povestea lor ce abia mai răsufla, otrăvită de minciuni, trădare și, mai încoace, nepăsare...voi sta acolo vreo trei săptămâni...am nevoie de aer...

Casa cu tâmplărie albastră îi privea tristă din orbitele boltite ale ferestrelor...casa lor dragă, inundată de verdeață, casa sfârșiturilor de săptămână, a cabanoșilor fripți în șemineu, locul de pornire și întoarcere al peregrinărilor fără țintă...orașul de la picioarele Tâmpei se posomorâse brusc, acoperindu-se cu vălătuci de ceață...nu mai era nimic de făcut...