Promit să nu promit

 

În grădina amiezii, tabloul ardea cu flacără verzuie, topind uleiul...i-l dăruise de ziua lui, portretul ei, pictat de Anca...o înfățișa cu părul căzut pe umeri, într-o dezordine savantă, cu mâna prelungă odihnind oarecum nefiresc pe piept, cu scântei de iarbă coaptă de soare în ochii de culoarea alunei...

Nu te las să pleci!

Te iubesc și nu pot trăi fără tine!

Decât a altuia, mai bine a nimănui!

Mâna bărbatului s-a încleștat pe încheietura fragilă, cu pielița străvezie, străbătută de vinișoare albăstrii...mă doare, a scâncit femeia

Cu ochii nebuni, a târât-o în garaj, a încuiat ușa după ei, a pornit motorul mașinii și i-a spus, cu o voce deodată calmă, aproape plată...vom muri aici, amândoi, asfixiați de gazul de eșapament, ca niște Capulet și Montague moderni...nu dureză mult și nu doare...nu te pot lăsa să pleci, înțelege...

Cu o ultimă scânteie de luciditate, a șoptit...dragul meu, te iubesc, nu te voi părăsi niciodată, hai să ieșim de aici, avem o viață împreună...

Neîncrezător și încrezător, bărbatul i-a pipăit fața, i-a luat-o în mâini, i-a șters boabele mărunte de lacrimi...promiți?

Promit!

Au ieșit înapoi la lumină. Tabloul carbonizat îi privea ca o rană săpată pe obrazul gazonului...

S-au despărțit târziu, în noapte,  cu promisiunea să se vadă a doua zi la cafeneaua din centru...

Femeia s-a urcat în primul tren și a fugit la celălalt...o aștepta...

S-au revăzut întâmplător, pe stradă, după câteva luni...el slăbise vreo 13 kilograme și albise brusc

Iartă-mă că am fugit, dar nu te mai iubeam...pică bine, pentru că nici eu nu te mai iubesc pe tine...