Cum am ratat Rigoletto

 

Într-o după amiază, tata se întoarce acasă bucuros, cu ochii sclipitori, și ne anunță din prag, am luat bilete la Aida și Rigoletto, vine Opera din Cluj în turneu!

Aveam vreo 8 ani...nu fusesem niciodată la operă...nici nu prea știam ce e aia, deși ascultasem câteva arii la pickupul cumpărat de tata dintr-o deplasare la București...cel mai mult îmi plăcea Corul Sclavilor, pe care îl ascultam în buclă...ceva din tristețea colectivă a liniei melodice atinsese o coardă a sufletului meu...

Reprezentațiile urmau să se țină la Casa Sindicatelor, o clădire urâtă înfiptă în obrazul orașului, dar care, la vremea aia, îmi părea impozantă și misterioasă, cu trepte largi de marmură și uși de sticlă groasă.

Până una, alta, preocuparea mea era cum să mă îmbrac...aveam o rochie beige, ca un fel de rubașcă, din tergal, încheiată rusește la gât cu o panglică brodată cu flori vișinii, reluate pe cordonul lat...de la Mimi, o prietenă de-a mamei plecată sus (adică în Germania), aveam o pereche de ciorapi albi de plasă, cu modele fantaste...și aveam, culmea asortării, o pereche de pantofi trotteur, cu baretă, din lac vișiniu.

Următoarele zile, așteptam să adoarmă toți în casă și probam rochia, oglindindu-mă în ușa șifonierului...eram când mulțumită, când nemulțumită, după cum bătea lumina sau dispoziția mea de moment.

Și vine ziua cea mare...eram atât de emoționată încât am reușit să-mi fac o gaură în prețioșii ciorapi...mama a prins-o cu ață la culoare, nu se vedea nimic, tata m-a luat de mână și am pornit.

Am urcat scările de intrare, apoi scările curbate ce duceau la sală și iată-ne înăuntru...tata saluta, strângea mâini, zâmbea în dreapta și stânga, din când în când se oprea să schimbe câteva vorbe, și atunci aveam și eu un mic rol...tata mă prezenta, ea e fata mea cea mare, Monica...

Ne-am așezat pe fotoliile de pluș de culoarea muștarului, acum pot să spun de Dijon, luminile din plafon s-au stins treptat, până au rămas doar stele îndepărtate...s-a ridicat cortina...pe scenă, decorurile majestuase, cu mult auriu, vocile pline, costumul stacojiu al Aidei,  nu mai știu cine era interpreta, dar era plinuță, cu o burtică pe care se mula un fel de brâu brodat și purta coliere împletite la gât...toate astea au fost prea mult pentru mine...sala și scena au început să se învârtă și m-am lăsat moale pe umărul tatei...tata, speriat, m-a luat în brațe, a fugit câțiva zeci de metri până la un taxi și am ajuns acasă.

M-au pus în pat, dârdâiam de frig și întrebam mecanic, ca o jucărie stricată...când mergem la Rigoletto?

Așa am zăcut în pat vreo săptămână, cu febră de 40 de grade, cu tata sau mama la căpătâiul meu, cu doctorul venit în grabă cu diagnosticul e foarte emotivă fata dumneavoastră...aveți grijă...