Monstrul Colombre

 

Habitaclul mașinii era învăluit în întuneric, doar luminița spectrală, albăstruie, a aparaturii de muzică, încastrată în bord, deslușea tremurat fața bărbatului...ușor aplecat peste volan, povestea cu o voce joasă, catifelată...fata îl asculta fascinată, cu buzele ușor întredeschise.

Era convenția lor, propusă de ea, ca el să inventeze câte o poveste în fiecare zi, pe care să i-o spună seara, înainte de a se despărți. Cea de azi era, ca mai toate celelalte, despre iubire...o poveste dulce-amară, cu un bărbat care se întoarce mai devreme decât de obicei acasă și își surprinde nevasta în bucătărie, ornând cu vișine prăjitura lui preferată. Se apropie pe la spate, cu pași ușori, de gumă, de femeia absorbită complet de laborioasa operație, și vede cum degetele prelungi apucă fiecare fruct în parte și presară sub el o pudră albă...într-o străfulgerare, omul își dă seama că soția lui vrea să-l otrăvească, reface, cu spatele, drumul până la ușă, după care strigă, vesel, iubito, am venit!

Femeia se întoarce, cu fața în flăcări, se aruncă în brațele lui și îi șoptește...ce bine, dragul meu...ți-am făcut prăjitura ta preferată...după care îi întinde platoul însângerat de carnea fructelor...bărbatul își afundă privirea în ochii ei lichizi, albaștri, și mănâncă dulcele până la ultima bucățică...

Și, a murit, întreabă fata cu o voce mică?

Da, vine răspunsul...a murit, dar o iubea atât de tare încât nu a vrut să o supere...

S-a lăsat tăcere...e târziu, trebuie să plec, sunt sigură că mama așteaptă în dosul perdelei, pe întuneric, să mă întorc acasă...

Te iubesc, dragul meu...îți mulțumesc pentru poveste...ești cel mai minunat, mai deștept și mai sensibil bărbat de pe pământ!

Au trecut anii, s-au iubit și s-au despărțit...

Într-o zi, într-o librărie, îi cade în mână o carte...Dino Buzzati, Monstrul Colombre și alte 50 de povestiri...printre ele, povestea prăjiturii cu vișine și alte câteva din cele ce-i încântaseră adolescența și iubirea pentru bărbatul copt...