Fecioare despletite

 

Plecasem înspre mare cu gândul să uit...trebuia să găsesc un sat pierdut în câmpia sărată de lângă malul mării, unde închiriasem o casă...pe bancheta din dreapta, o vagă prietenă, mai degrabă cunoștință, care încerca să se recompună după o proaspătă și dureroasă ruptură...două suflete ce vagabondau împreună, închise în cristalul mașinii ca într-un sipet...am ajuns...zidul lung, de piatră roșcată, ascundea o mare de verdeață și casa joasă, albă, prelungită de terasa largă...pe un mănunchi de perne răspândite în evantai pe pardoseala răcoroasă, două pisici pătate se zbenguiau, nu știu dacă de joacă sau de ceartă...nu mă pricep la pisici...gazdele, două fete, una înaltă, sveltă, cu piele albă ca porțelanul, neatinsă de soare, cu păr greu de păcură, cealaltă băiețoasă, cu păr scurt, ras pe ceafă, pantaloni de doc și mișcări bruște, au pus pe masă o farfurie cu plăcinte cu dovleac...marea nu se simțea, dar știam că-i aproape, la nici un kilometru...
Am despachetat hainele, am atârnat șalul siniliu și pălăriile în cuierul din colț, am pus pepenii și vinul la rece și ne-am pornit prin sat, la întâmplare...o femeie bătrână, adusă de spate, cu o basma neagră înnodată la ceafă, ne-a îndrumat, destul de imprecis, spre cimitirul turcesc...după câteva rătăciri, am nimerit.
Locul avea ceva de început de lume...pietrele vechi, acoperite de mușchi, aproape scufundate în iarba coaptă de soare, povesteau în limba lor, necunoscută nouă, de cei ce odihneau dedesubt...ne-am întors tăcute...casa parcă se schimbase, în umbrele înserării avea ceva spectral, un halou albăstrui, nepământesc...ne-am așezat pe terasă cu un pahar de rosé în mână, din care sorbeam, când și când, fără prea mare tragere de inimă...eram fără gânduri...tovarășa mea de călătorie vorbea repede, precipitat, cu exclamații ascuțite și chicoteli de școlăriță...gazdele nu se vedeau pe nicăieri...
Mergem să dormim? M-a obosit drumul...
Camera răcoroasă, cu patul imens, cu baldachin, era luminată de o mică candelă din argint filigranat, cu sticlă roșie...
Aud o bătaie în ușă, măruntă, aproape imperceptibilă...prietena mea, în cadrul ușii, cu o cămașă lungă, albă, brodată la mâneci și pe poale, cu părul desfăcut...pot să dorm cu tine? Bine, hai...
Știi, eu te-am iubit întotdeauna...ai fost modelul meu, femeia ce aș fi vrut să fiu...brațele subțiri și reci se întind prin întuneric spre mine...aprind lumina...o iau de mână cu blândețe și o scot afară din cameră...du-te la culcare, Bianca...vorbim mâine dimineață...a doua zi în zori am găsit-o dormind încovrigată pe prag, cu o perniță brodată proptită sub cap...
Am băut cafea, ne-am făcut bagajele și am plecat în tăcere spre casă...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce ciudată-i natura umană

Nu mai fiți deștepte, proastelor!

Neveste, consoarte, soții...