Să știi că mă omor, Gicule!

 

Stătea în cadrul ușii, cu părul și hainele în dezordine...lacrimile dizolvaseră rimelul și lunecau în pârâiașe negre, dizgrațioase, de-a lungul obrajilor, poposind, temporar, în colțurile gurii, doar pentru a se înnoda, în final, în bărbie...dacă mă părăsești, mă omor!

Nu pot trăi fără tine!

Bărbatul o privea neputincios, când speriat, când furios, când amândouă deodată...

A tras-o în cameră, a așezat-o ușor pe divan, ca pe un bolnav în fază terminală, i-a adus un pahar de apă și cutia cu șervețele...

A început să-i vorbească șoptit, să-i explice că viața e frumoasă, ea e tânără, va întâlni un bărbat care să o merite, să o ia de nevastă, să-i facă un copil, să-i cumpere o casă, haina de blană pe care o văzuse astă toamnă în vitrina unui magazin din centru...o va duce la mare, la munte, în Grecia și, poate, dacă lucrurile merg bine, în Caraibe...pentru că eu, draga mea, nu te mai iubesc..și cred că-i mai bine să fiu sincer cu tine...o să doară un pic, dar pe urmă trece...femeia a zvâcnit în picioare, s-a întors spre ușă...linia șoldului se desena frumoasă sub fusta subțire, de tricot, continuată de picioarele bronzate în pantofii cu tocuri înalte...pentru o secundă, a întins mâna să o oprească, și-a luat repede seama și a oftat ușurat în urma ușii trântite...o bucată de tencuială s-a desprins de lângă tocul ușii și s-a spart în țăndări pe parchet...