Monica Nistorescu

  În curtea dreptunghiulară de piatră, străjuită de piramida lui Caio Cestio, pisicile se preumblă în voie sub soarele torid...câteva dintre ele se lăfăie, întinse pe lespezile fierbinți, altele se plimbă țanțoșe, cu coada ridicată...toate așteaptă ceva, iar eu aștept odată cu ele...la un moment dat, se deschide o portiță de fier săpată în zid, și intră o bătrână cu două găleți pline...de la distanță, nu pot să-mi dau seama de conținut, dar freamătul electric ce străbate toată pisicimea mă face să cred că e vorba de mâncare...femeia începe să umple, pe rând, vasele mici de metal aliniate de-a lungul zidului, iar pisicile, tot pe rând, se îndreaptă, fiecare, spre blidul ei...bătrâna ridică capul și mă privește...are ochi albaștri, decolorați de vreme, încadrați de șuvițe de păr cărunt scăpate din conciul clădit în creștet...se uită la mine fără să mă vadă, după care își continuă treaba, ca și cum n-ar exista pe lume decât acea curte de piatră, pisicile și târșâitul papucilor gri...alătu

  Coadă la casă la supermarket Mă lăsați și pe mine în față, am doar două produse... Vă grăbiți undeva? Nu, dar văd că aveți coșul plin...Așa, și? Bine, am crezut că suntem oameni...păi suntem, stăm la rând, respectăm timpul celorlalți...dacă aveați vreun tren de prins, întârziați la serviciu sau altceva, era de înțeles, dar așa... Casiera rămâne suspendată, așteptând să rezolvăm dilema...eu îi fac semn să purceadă la inventarierea cumpărăturilor mele... Cei din coadă se uită urât la mine...lăsați-l să treacă, oameni suntem...nu-l las...nu sunt om...unul strigă după mine...ce rea ești! Undeva în România anului 2016...

Era târziu în noapte...sau devreme, în dimineață... Fetele ieșeau de la Moulin Rouge, cu părul strâns simplu, într-o coadă la spate, fără pic de fard pe obraz, în jeans, cizme cu carâmbul înalt, haine uriașe căptușite cu blană peste tricourile lărguțe...intrau în cafeneaua de alături...au privit o secundă spre masa de lângă geam, după care s-au salutat jovial cu barmanul și s-au cocoțat pe scaunele înalte din dreptul tejghelei. Femeia și bărbatul din colț nu le-au băgat în seamă...vorbeau aprins, după care tăceau minute în șir, doar ca să reînceapă...vino acasă...știu că am greșit, nu am avut destulă grijă de noi...dar eram atât de fascinat de felul cum s-a răsturnat lumea veche, de libertate, de munca nouă...nu mi-am imaginat niciodată să ajung să fiu propriul meu stăpân...m-am gândit că înțelegi...mai acordă-mi un an de răgaz, ca să fiu sigur că nu visez, că-i adevărat... Femeia îl privea tăcută, mestecând alene în paharul evazat, cu picior înalt...era prima oară când bea Dirty Marti

  Memoria parfumurilor Voi ați observat că în fiecare bocal de parfum stă închisă o părticică din viețile noastre, o tristețe, o bucurie, o călătorie, o regăsire, o despărțire, o împlinire, o iubire, o carte? Eu nu sunt femeia unui singur parfum, ci suma parfumurilor mele...am multe, le-am pierdut șirul, și fiecare mă duce într-o poveste...dimineața le privesc, gânditoare, și mă întreb...astăzi unde vreau să fiu? Întind mâna și aleg... Tom Ford, Neroli Portofino...aeroport, Malta, prietenie, orașul mut Cacharel, Anaïs Anaïs...studenție, Ioana, Olimp, schi, hotel Alpin Cacharel, Loulou...Paris, Călin, studio, arcuri de triumf   Rochas, Madame Rochas...liceu, Radu Tudoran, Doru...fetele Chanel, Coco...București, revoluție Guerlain, Vetiver...bărbați puternici, bogați, egoiști și triști Hèrmes, Eau des Merveilles...Do Agent Provocateur...Viena, Marbella, apă, Maroc Marc Jacobs... Londra, Mandarin Oriental, orhidee, Camelia Aqua di Parma, Iris Nobile...St Martin, languste, dolce farniente,

  Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului!...în primul rând, citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp...e curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare...pe urmă, are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime...cel mai adesea, nu gătește, deși, uneori, o face, iar când o face, o face bine...de multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (meserie exclusiv masculină)...nu prea vrea copii, din varii motive, ba, chiar, îndrăznește uneori, să spună că nu-i plac copiii...detestă nunțile, botezurile și înmormântările...e, adeseori, agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor...e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic...e, îndeobște, atentă, exigentă și egoistă în pat și în viață...vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă... Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că, altfel, rămân

https://youtu.be/O2gDFJWhXp8 Nu știu alții cum sunt, dar mie, la concerte, în pauzele dintre bucăți, îmi vine să tușesc fără să-mi vină...adică e așa, ca un fel de obligație...mai e și o chestie profilactică, de prevenție...mai bine tușesc acum, când e permis și chiar indicat...dacă mă apucă pe la jumatea Andante-ului? S-ar uita lumea urât la mine, ar trebui să ies pe hol, cu batista apăsată pe buze, ca o târzie damă cu camelii, deranjând un întreg rând de melomani... Așa că tușesc între bucățile muzicale! Și-mi sunt simpatici, chiar dragi cei ce aplaudă tot atunci, între bucăți, când nu-i voie...au o vulnerabilitate și o dulceață aparte...

  Eram mică...mergeam cu ai mei și cu surorile mele la mare, an de an...pe plajă se preumblau, ușor jigăriți, cu figuri famelice, salvamari și alți mangalioți...erau tineri, cu mușchi lungi, pântecele supt, bronzați deja... După o zi două, îl vedeam pe câte unul metamorfozat de să nu-l mai recunosc! Cu slip Speedo, îndeobște roșu, nou-nouț, cumpărat de la shopul hotelului, cu o sacoșă de plajă iscusit împletită din care se revărsau creme de soare cu parfum de cocos, uleiuri onctuoase, chihlimbarii, cu inscripții misterioase, în limbi străine, prosoape de baie uriașe, cu plușul gros...alături pășea, cu ochi radioși, blondă sau brună, câte o suedeză, daneză, poloneză sau altă nație, uneori cu un copil de mână... A doua zi, iubitul de-o vară arbora la gât un lănțișor de aur, uneori un ceas, semn clar al minunatei virilități a nației române și a generoasei recunoștințe a semințiilor nordice...băiatu aducea bere de la terasă, înghețată copilului, o atingea, cu degete fugare, pe umăr, pe blo

  Da, domnule Andrei Pleșu, am înțeles că vă uitați la Las Fierbinți! Dar vă uitați cu ochii lui Andrei Pleșu...ceea ce, pentru dumneavoastă, și, cutez să spun, și pentru alții, puțini, e prilej de cronică de film, șarjă spumoasă, în maniera inconfundabilă cu care ne-ați obișnuit sau motiv de studiu comparat, livresc sau cinematografic, pentru cei, foarte mulți, e model de viață...ei nu l-au citit pe Caragiale, nici pe Sofocle sau Shakespeare, pentru a decela și desprinde răul, urâtul, kitsch-ul...  De fapt, domnia voastră nu faceți altceva decât să vă situați deasupra "snobilor" kantieni care nu se uită la "mizeria aia"! Nu, dumneavoastră, dimpotrivă, vă uitați, pentru că aveți toate cheile pentru a o citi! Prin contrast, majoritatea acestui popor a pierdut, sau n-a avut niciodată acest mănunchi de chei, și-și caută cheia și soluția de viață în astfel de producții... Am tot respectul pentru actorii și restul celor ce contribuie la realizarea acestui serial, pe unii

  Stătea în cadrul ușii, cu părul și hainele în dezordine...lacrimile dizolvaseră rimelul și lunecau în pârâiașe negre, dizgrațioase, de-a lungul obrajilor, poposind, temporar, în colțurile gurii, doar pentru a se înnoda, în final, în bărbie...dacă mă părăsești, mă omor! Nu pot trăi fără tine! Bărbatul o privea neputincios, când speriat, când furios, când amândouă deodată... A tras-o în cameră, a așezat-o ușor pe divan, ca pe un bolnav în fază terminală, i-a adus un pahar de apă și cutia cu șervețele... A început să-i vorbească șoptit, să-i explice că viața e frumoasă, ea e tânără, va întâlni un bărbat care să o merite, să o ia de nevastă, să-i facă un copil, să-i cumpere o casă, haina de blană pe care o văzuse astă toamnă în vitrina unui magazin din centru...o va duce la mare, la munte, în Grecia și, poate, dacă lucrurile merg bine, în Caraibe...pentru că eu, draga mea, nu te mai iubesc..și cred că-i mai bine să fiu sincer cu tine...o să doară un pic, dar pe urmă trece...femeia a zvâc

  Țigăncile tinere, cu pielea smeadă, cu brațele brune, râdeau cu gura până la urechi, fluturându-și fustele crețe și pestrițe...hai, domnișorule, dă 10 lei să-ți arăt televizoru'...câțiva studenți se urcaseră pe acoperișul căminului, înarmați cu pungi de plastic umplute cu apă și legate la gură...ținteau cu atenție, dădeau drumul bombelor lichide, ce bufneau scurt lângă picioarele goale și explodau, învolburând fustele țigăncilor...ude leoarcă, muierile îi ocărau ca la ușa cortului...băieții le răspundeau pe potrivă, după care dădeau fuga la Grădina Bănățeană, unde se băgase bere la sticlă...:)

  Plecasem înspre mare cu gândul să uit...trebuia să găsesc un sat pierdut în câmpia sărată de lângă malul mării, unde închiriasem o casă...pe bancheta din dreapta, o vagă prietenă, mai degrabă cunoștință, care încerca să se recompună după o proaspătă și dureroasă ruptură...două suflete ce vagabondau împreună, închise în cristalul mașinii ca într-un sipet...am ajuns...zidul lung, de piatră roșcată, ascundea o mare de verdeață și casa joasă, albă, prelungită de terasa largă...pe un mănunchi de perne răspândite în evantai pe pardoseala răcoroasă, două pisici pătate se zbenguiau, nu știu dacă de joacă sau de ceartă...nu mă pricep la pisici...gazdele, două fete, una înaltă, sveltă, cu piele albă ca porțelanul, neatinsă de soare, cu păr greu de păcură, cealaltă băiețoasă, cu păr scurt, ras pe ceafă, pantaloni de doc și mișcări bruște, au pus pe masă o farfurie cu plăcinte cu dovleac...marea nu se simțea, dar știam că-i aproape, la nici un kilometru... Am despachetat hainele, am atârnat șalu

  Mercedesul alb sălta prin gropile desfundate ale drumului de țară...de pe capota mașinii, Iulia s-a întors înspre mine și mi-a zâmbit...paharul de șampanie sclipea ca un chihlimbar în lumina asfințitului...eram vreo opt, 6 în mașină, doi pe capotă, în față...conduceam atentă, concentrată, perfect conștientă că facem o nebunie dar doritoare să nu se termine rău...am ajuns la petrecere...lume amestecată, puțină mâncare, băutură în valuri...de ce se uită ăla la tine?...băuse, ochii i se rostogoleau nefiresc, începusem să identific simptomele...nu știu de ce se uită la mine, eu nu mă uit la el, nu știu cine e, nu mă interesează...m-a luat de mână și m-a tras înspre mașină...hai acasă! Vila pe care ne-o puseseră la dispoziție gazdele ne aștepta, tăcută, cu ochii ferestrelor obloniți, curată...am intrat și mi-am azvârlit pantofii cu tocuri cui din picioare...mi-era somn...am început să vorbesc încet, calm, să încerc să fac o radiografie a serii, să râdem, să bârfim, să comentăm ce ne-a plă

  Nu mai pot să mă uit la reclame...faptul că doar marile concerne farmaceutice mai au bani de marketing și publicitate ne transformă într-un neam bolnav...între artritele tratate cu unguente stoarse din fundul albinelor, pastilele contra constipației, a gazelor și balonărilor, soluții de vis pentru scurgerile urât mirositoare, pilule miraculoase care-ți fac ficatul ca nou și buline care "combat menopauza", mă gândesc serios să-mi iau un aparat contra rozătoarelor și insectelor, care nu le omoară, ci doar le alungă, sau, de ce nu, o saltea Dormeo...

  Nația română are, de ceva vreme, un subiect fierbinte la ordinea zilei, achiziționarea de către statul român a Cumințeniei lui Brâncuși. Fiecare cetățean are o părere precisă despre speța în cauză, pe care o exprimă fornăitor, zgomotos, șuierat, vocal, șoptit, patetic, care cum...da ce, domle, de ce să nu se facă spitale din banii ăștia, sau să se acopere gropile din asfalt, sau să-i dăm la azilele de bătrâni sau la orfelinate sau în învățământ sau, sau...clișee ieftine, ce dezvăluie tot atâtea probleme ale societății bolnave în care trăim... Ce ne trebuie nouă cumințenie? Cheta publică lansată de guvern e prilej de bășcălie virtuală, de manifestări de individualism feroce, de ignoranță groasă și meschinării împachetate în cuvinte sforăitoare... Un fel de "pentru ce să dăm cu var" în varianta 2016... Acest popor vrea biserici și sânge pe șosele și în cluburi...sunt singurele lucruri care mai impresionează... În tot acest timp, despre Brâncuși nu mai vorbește nimeni, ba chia

  Și Alice s-a aplecat să vadă ce-i în scorbură și a căzut în Țara Minunilor...acum câteva minute, mi-a scris pe mesageria FB profesorul cu care am povestit, înainte de admiterea la facultate, despre Alice și peripețiile ei, despre Lewis Carroll și despre limba engleză...nu mai știam nimic de el de 35 de ani...îi spusese tatei, domnule profesor, fiica dumneavoastră nu are nevoie de meditații...se va descurca de minune la examen... A venit examenul...am primit subiectul Alice în Țara Minunilor...m-am descurcat de minune! Am fost admisă la facultate...:) I love FB!

  Vii diseară? Suntem toți aici și te așteptăm! Am sărit în taxi...la masă toți râdeau...ne-am sărutat și ne-am strâns în brațe, de parcă nu ne văzuserăm chiar ieri...din cupele înalte, grisinele afolate se răsfirau în evantai, Patrizzia le copsese de dimineață, în bucătărie, era mândră de ele...toți rupeam câte o bucățică și o întindeam în pateul de sturion...paharele svelte, umplute pe sfert, clinchetau, vesele și ele de veselia noastră...am trecut în revistă ziua ce tocmai apunea...am decis că nu s-a întâmplat nimic interesant...și am continuat să râdem și să ne împrietenim, dacă mai era loc...

  Mă mângâia pe păr...mă ocrotea cu mâinile, ca pe un ou Fabergé...ce bine că te-am regăsit...a stat și a așteptat...și a câștigat! Se instalase senin în fericirea veche și nouă, sigur pe el și pe mine...iar eu torceam, pisică recuperată de pe străzi, spălată, hrănită și învelită în șalul de cașmir...

  Marea nu era deloc prietenoasă...se uita la ei cu spume reci...nu prea conta...ei erau bine împreună, se iubeau...ce facem în seara asta? Nimic și tot...mâncăm, probabil, calcan, deși eu vreau șnițel cu cartofi prăjiți, și, pe urmă, ne întindem în așternuturile gris, răcoroase, îmi iei capul în mâini și îmi veghezi somnul până spre dimineață...mai apoi, mai vedem...

  Egon Schiele, Autoportret with lowered head, 1912 Avea fața palidă, aproape verzuie, cu o consistență păstoasă, tăiată oblic de ochii negri, înguști...o meșă de păr cărunt îi cădea moale pe frunte...venea în fiecare zi, cam la aceeași oră, când barul era gol și putea să-și aleagă masa din colț, dinspre pian...fetele îi învățaseră tabieturile, îi puneau în față paharul de Four Roses, cu gheață alături și un expresso în ceașca minusculă, de porțelan gros...avea mișcări puține, parcă le drămuia să-i ajungă pentru restul zilei...fuma țigară după țigară, sugea cu voluptate tutunul parfumat și-l elibera din plămâni treptat, urmărindu-i disiparea în aerul după amiezii... Mă privea prin fantele înguste ale ochilor, îi simțeam uitătura ca o arsură pe piele în timp ce-mi întâmpinam oaspeții, schimbam politețuri cu ei și îi instalam la mese... Mi-a vorbit o singură dată, în timp ce-i înlocuiam scrumiera vârfuită de mucuri de țigară stinse la jumătate...aș vrea să te iau de aici și să plec cu ti

  Ce mâncăm? Ficat de vițel tras la tigaie, cu oțet de fragi? Haloumi cu ulei de măsline și salată de roșii? Magret de canard pe pat de mere caramelizate, cu sos de vin, miere și scorțișoară? St Jacques la cuptor? Hei, nu suntem pe FB! Hai să comandăm o pizza cu jambon crud, ruccola și roșii...:)

  Te-am văzut deunăzi cu ipochimenu', zice un amic... Cum dracu poți să frecventezi un astfel de personaj? Imund...absolut nepotabil! Privirea e severă, tonul ridicat spre ascuțit, dojana adâncă, blajină dar neiertătoare... După câteva zile, îl văd la masă cu nefrecventabilul...imundul...ipochimenul... Aflu că și-au petrecut un sfârșit de săptămână în tovărășie, cu alți amici comuni...mă sună...vocea e mică...s-a nimerit acolo...ce era să fac? Sfântă ipocrizie, adusă la perfecțiune în București!

  Ce face vulpea mea? Vulpea ta e tristă...i-a murit un om drag...încă unul...și pe șosele oamenii umblă ca nebunii...și prietenia e tot mai rară...și nu mi-e foame și n-am chef de nimic... Bine măcar că am reușit, prin telefon, să repar mașina de cafea a mamei...adică să o decalcarizăm, cu alte cuvinte...strașnică echipă facem noi două, eu și mama! Stăm lipite una de alta, ca două boabe într-o păstaie...:) Buddha Bar lll en boucle...

  1990 Pe scena teatrului Odeon, regizorul canadian Alexander Hausvater monta Au pus cătușe florilor, de Fernando Arrabal, urmată de La țigănci, a lui Mircea Eliade... Îl convinsesem pe Cornel să susținem financiar aceste două producții, ba chiar plătisem drepturile pentru La țigănci din bani proprii, așa că Trustul Expres a fost sponsorul principal...muzica, Adrian Enescu. Vine seara premierei...emoționată și bucuroasă, îmi așternusem pe patul din dormitor bluza albă, brodată, și fusta foșnitoare de tafta violet...căutam cu înfrigurare să potrivesc o pereche de sandale pentru această sărbătoare...fusesem informată că va trebui să urcăm pe niște scări înguste, de lemn, în întuneric...parte din spectacol...așa că am dat deoparte tocurile și m-am oprit asupra unor balerini aurii...mi-am încheiat bluza cu cameea veche, din aur fin, florentin, și am plecat la teatru...la intrare am primit caietul spectacolului...cu povestea, fotografii de la repetiții, prezentarea regizorului, sponsorii pe

  Erau în cantonament la Pârâul Rece...noaptea săreau pe geam și veneau la Predeal...pe terasa de piatră a vilei stăteam până la zi, beam vodka cu Pepsi, mâncam creier măcelăresc gătit de amfitrioană și ascultam cum picură pianul...am primit un costum de baie cu animal print, adus de prin Italia...viața curgea prin noi, niciodată pe lângă...

  Stătea în ușă, îmbrăcat în frac, mantie neagră de mătase grea, lucioasă, căptușită cu alb, ghetre și joben...cu un buchet uriaș de trandafiri roșii în mână...profilul palid, safirele limpezi din degete, silueta șuie, toate-i evocau pe craii de curtea veche... A întrebat-o pe femeia de menaj, unde-i stăpâna? Face baie, nu vă poate primi...a dat-o la o parte, a străbătut livingul, a intrat în baie și așa, îmbrăcat, direct în cadă...vrei să te măriți cu mine? Răspunsul a căzut scurt și sincer...nu! Trandafirii s-au răspândit în apa parfumată... Șoferul l-a dus acasă mai apoi...

  Tata gesticulează viu...celălalt îl ascultă, atent...de la fereastra camerei mele, nu văd expresia fețelor...cu inima cât un purice, învăț ceea ce, mai târziu, aveam să aflu că se numește body language...venise să-i ceară tatălui meu permisiunea să mă lase la Poiana Neamțului, la o petrecere de trei zile, de Sfântu' Ion...eu aveam bagajul făcut...un pulover Shetland, brun-ciocolatiu, o fustă de jeans și un deodorant pe care-l investisem cu valențe superioare, de parfum...NARTA... Negocierile se prelungeau...în stație, autobuzele soseau și plecau, oftând din burdufurile lor arcuite de mijloc, golite și umplute la loc cu oameni...negocierea continua, acerbă... Până la urmă s-au despărțit, și-au dat mâna, doi bărbați, un tată și un îndrăgostit de vârstă nepotrivită, aduși laolaltă de același gând comun... Eu am fost la petrecere, era iarnă, miraculos, cu noapte înnodată de zi, cu muzică, dans și povești... Toți trei ne-am ținut de cuvânt...:)

  Sună telefonul...răspunde tata...la celălalt capăt al liniei, diriginta mea din clasa a zecea, profesoară de franceză, o femeie înaltă, distinsă, ce-și pieptăna părul grizonant împărțit în două bucle invoalte, aduse savant înspre spate și prinse cu agrafe invizibile...domnule profesor, aș vrea să vă fac o vizită la domiciliu...e vorba de Monica...tata nu avea nici un dubiu că nu poate fi vorba decât de mine, sora mea mijlocie, elevă la același liceu, era un model de cumințenie, conștiinciozitate și performanță școlară. Vă așteptăm, doamna profesoară! Eu, de după ușa camerei mele, cu urechile ciulite și obrajii în flăcări, inventariam ultima săptămână, încercând să identific motivul vizitei...ar fi fost multe, unul mai periculos decât celălalt... Sosește doamna dirigintă, o întâmpină în prag domnul inspector de limba română, acum pe post de tată spășit și îngrijorat...mama, fâstâcită și temătoare, aduce cafele și dulcețuri pe masa din sufragerie...diriginta mea, învelită într-un chand

  Într-o după amiază, tata se întoarce acasă bucuros, cu ochii sclipitori, și ne anunță din prag, am luat bilete la Aida și Rigoletto, vine Opera din Cluj în turneu! Aveam vreo 8 ani...nu fusesem niciodată la operă...nici nu prea știam ce e aia, deși ascultasem câteva arii la pickupul cumpărat de tata dintr-o deplasare la București...cel mai mult îmi plăcea Corul Sclavilor, pe care îl ascultam în buclă...ceva din tristețea colectivă a liniei melodice atinsese o coardă a sufletului meu... Reprezentațiile urmau să se țină la Casa Sindicatelor, o clădire urâtă înfiptă în obrazul orașului, dar care, la vremea aia, îmi părea impozantă și misterioasă, cu trepte largi de marmură și uși de sticlă groasă. Până una, alta, preocuparea mea era cum să mă îmbrac...aveam o rochie beige, ca un fel de rubașcă, din tergal, încheiată rusește la gât cu o panglică brodată cu flori vișinii, reluate pe cordonul lat...de la Mimi, o prietenă de-a mamei plecată sus (adică în Germania), aveam o pereche de ciorap

  Luciano mă aștepta...întârziasem, erau lucrări la drum la intrarea în oraș...în interiorul coaforului, băieții în tricouri negre, mulate, baletau grațios în jurul capetelor, uscau, ondulau, întindeau, încrețeau, vopseau, pieptănau...în tăcere! Reconfortantă schimbare, după ciripitul gureș ce însoțește, îndeobște, universul saloanelor de coafură. Din plafon, de undeva dintre candelabrele negre cu reflexe viorii, sidefate, Delia își punea în cântec, pentru a mia oară, aripi de vis, dar nimeni nu părea să bage prea mult în seamă această operațiune complicată. Luciano mă privește serios, își trece degetele prin părul meu lung, ud...trebuie să vă usuc întâi rădăcinile, altfel nu va curge frumos, lin, potolit....mă las în mâinile lui, închid ochii, urmez conștiincioasă instrucțiunile, capul în piept, pe spate, aplecați-vă, vă rog, într-o parte...nu mă întreabă când am venit, când plec, unde am fost sau unde plec în vacanță, ce am primit în dar de ziua mea...tace, concentrat...prin bucle al

  Malé...ieșim din clădirea aeroportului, amețiți de zborul de 12 ore...aerul e dens, umed, fierbinte...îmi aprind o țigară și o sting imediat. Nu are gust. Maldive...ne așezăm pe o terasă în așteptarea hidroavionului care ne va duce pe insulă...în stânga noastră, niște clădiri urâte și dana portului...sosește hidroavionul, un fel de RATA de pe vremea lui Ceaușescu, ca un autobuz vetust cocoțat pe trenul de aterizare acvatică...mă agăț de mâna ciocolatie a unuia din cărătorii de bagaje și urc...înăuntru, ne punem lucrurile în niște plase suspendate deasupra capetelor noastre...toate hublourile avionului sunt deschise, pilotul și copilotul, în pantaloni scurți, cămăși de in descheiate la piept și picioarele goale întorc spre noi fețe lucioase, decupate orizontal, sclipitor, de șiragul de dinți neverosimil de albi și ne urează bun venit la bord...ne desprindem de tarmacul lichid  și ne aruncăm în apa cerului...vântul îmi desface părul, nicicând n-am gândit să zbor cu geamul deschis, poat

  Pisica aNume Să chemi o Pisică e treabă serioasă Nu doar o distracție de seară ploioasă Probabil sunt Pălărierul nebun Dacă vă spun Că o pisică, musai, are, Trei nume în dotare Unul, ce-l folosim toată ziua Poate fi Kitty, Kate, Musi sau Kia Sunt și altele, mai dulci și mai catifelate Carina, Bella, Marina, Hecate Dar nume, totuși, destul de neinspirate Vă spun precis, o pisică are nevoie mare De un nume special, cu culoare Altfel cum ar putea ține coada sus Cum m-ar putea privi de parcă nu-s? Nume de tot felul, vă dau o grămadă, Bomboana, Banana, Codana, Cotmeana Și e o singură pisică, atenție mare Ce răspunde la fiecare Dar, dincolo de tot și de toate, E un nume de Pisică ce le umple pe toate E un nume doar de ele știut... Când le vezi gânditoare, cu ochii de soare, Cu ochii galbeni ca aluna Privind nepăsătoare luna, Când te uiți la ele intrigat Și te întrebi ce le trece prin capul delicat Nu-i nimic complicat! De fapt, ele gândesc, funambulesc La numele lor de fum, de cerneală și

  Mama vine din stradă cu o roșie verde (sic!) la spate...i-a dat-o vecinul...noi ne minunăm de ea ca de lucru mare, eu mă apuc să o fotografiez, Corina m-a molipsit de Instagram...:))) Franceza mea s-a îmbunătățit simțitor de când bântui cu Corina și Laurent...mama ne-a așteptat cu varză à la Cluj, miel cu rozmarin, plăcintă cu caise și multă iubire...o atmosferă de Medeleni teleportat în Ardeal ne-a copleșit pe toți...din filigorie, munții violacei ne privesc cum îi privim, arcuindu-se când grațios, când colțuros și abrupt pe cerul spălat de ploaia de dimineață...facem planuri să nu facem nici un plan, pe piticu l-a mușcat o viespe la Vadu, și-a lăsat acul în carnea lui...mâine mergem la piață, coafor Luciano, socată la Brukenthal, poate păstrăvi înveliți în frunze de lipan, prieteni de văzut oricum...un om intră cu căruța încărcată de lemne în curte, lemne de iarnă apropiată, de Crăciun, cozonaci și încă o dată de la capăt...viața e dată pe repeat, atâta timp cât e așa nici nu-i rău

  De pe terasa suspendată în cer, aud departe, ca prin vată, zvârcolirea orașului...un țipăt de sirenă sfâșie net mătasea norilor...încerc, fără succes, să identific dacă e o mașină de pompieri, salvare sau poliție, dar mă las păgubașă...deodată vrăbiile zvâcnesc, aerul vibrează metalic, pisica se desface brusc, ca un arc...un huruit de sfârșit de lume umple după amiaza...eu îi dau puțină atenție...m-am obișnuit...vecinul meu își ridică de la sol, de pe heliportul de la palat, elicopterul, trece prin fața casei, aproape atingând vârfurile copacilor și se pierde în zare, înspre Săcele... O corcodușă desprinsă de vânt pleznește scurt capota mașinii, împrăștiind sânge gros, galben-auriu...Corina scrie un articol de care și-a amintit abia acum că trebuie predat azi! Laurent a ațipit... Departe de tot și de toate, savurez, cu înghițituri mici, ca să nu se termine prea repede, vinul din pahar și restul de zi...

  Îmi fac cu greu cărare prin mulțime...strada pietonală a orașului geme sub apăsarea șuvoiului de oameni, angrenați într-un balet cu mișcări browniene de du-te vino...copii, baloane, semințe, covrigi, înghețată, granita, vânzători ambulanți de orice, fete pe tocuri, jeanși căscați în dreptul genunchilor, terase arhipline, mojito...bere, multă bere, pizza, La Bibliotheque, ARO, țigănuși cu piele albă, femei supraponderale în pantaloni scurți, deschiși la culoare, prin care se vede linia chiloților ce taie adânc în carnea feselor, bărbați cu burți răsfrânte peste cureaua pantalonilor de doc...câini în lesă și ortaci de-ai lor mai puțin norocoși, dar liberi...mașini...cam tot a treia, a patra mașină,  un BMW negru, lucios...adeseori, de pe geamurile deschise se revarsă melopeea plângăcioasă a manelelor sau povestea cu ace a Carlei's Dream... Sărbătoare mare...Sfânta Maria...weekend lung... Clopotele bisericilor curăță aerul...

  Plec la Paris, a spus cu voce aproape șoptită...bărbatul o privea, incredul...de trei zile suceau pe toate părțile povestea lor ce abia mai răsufla, otrăvită de minciuni, trădare și, mai încoace, nepăsare...voi sta acolo vreo trei săptămâni...am nevoie de aer... Casa cu tâmplărie albastră îi privea tristă din orbitele boltite ale ferestrelor...casa lor dragă, inundată de verdeață, casa sfârșiturilor de săptămână, a cabanoșilor fripți în șemineu, locul de pornire și întoarcere al peregrinărilor fără țintă...orașul de la picioarele Tâmpei se posomorâse brusc, acoperindu-se cu vălătuci de ceață...nu mai era nimic de făcut...

  Petrecere mare, lume multă... Vrei să plecăm să privim stelele, pe malul lacului? Da! Cu motocicleta! Și-a scos perlele de la gât și le-a încredințat șoferului, condurii din picioare, pălăria... A încălecat în spatele bărbatului și și-a încolăcit brațele în jurul lui, sub privirile siderate ale comerelor bucureștene, mereu prezente la sindrofii... Nu aveau căști, așa că au luat-o pe drumuri ocolitoare. Ești curajoasă! Nu...de fapt, nu prea-mi pasă...:)

  Trenul alerga pe câmpia arsă de soare...în compartiment era cald...sufocant...mi-am aprins o țigară și am cerut permisiunea să deschid geamul...bărbatul așezat în fața mea s-a repezit să-l deschidă...era înalt, cumva șui, cu gene drepte peste ochii albaștri, minunat îmbrăcat, minunat de politicos... Ajunși la destinație, m-a întrebat dacă mă poate însoți. Am pornit pe bulevardul larg, am lăsat facultatea mea pe dreapta, am cotit pe prima străduță și am ajuns la prietenul lui, Sorin...de sub plafoanele înalte se desfăceau brațe largi de policandre de cristal...am privit uimită saloanele întrevăzute prin ușile glasvand, sobele late de ceramică glazurată, parchetul auriu de stejar, biblioteca ce urca până în tavan. Era lume...am trecut de la unul la altul, am strâns mâini, am surâs, mi-am rostit numele...tatăl gazdei, un reputat profesor universitar și mare amator de femei, cum aveam să aflu mai târziu, mi-a zis, râzând...ce te sumețești așa? Am mai văzut sâni frumoși...pentru următorii

  Dintr-o picătură de lapte Am iscat mii de șoapte Am construit fortărețe Ne-am bătut joc de cotețe Am împărțit ciocolată Ne-am jucat cu norii de vată Si ne-am spus povești delicate Decantate, sofisticate, ciudate... De la o picătură de lapte Ne-am întors către fapte Am vorbit de oameni, morți și vii, De cum ne repetăm în copii De prințese bizantine De cum întindem untul pe pâine De edificii cristaline, De mine...de tine.... Într-o picătură de lapte Am închis zi si noapte M-ai purtat pe brațe în bucătărie M-ai lăsat să cotrobăi în cutie Mi-ai arătat cum ești, ce gandești M-ai ținut departe de clești  Si m-ai desenat într-o reverie Galben liliachie Dac-am locui într-o sticlă de lapte Înconjurată de smochine coapte Te-aș lăsa să faci p

  Ești acasă? Pot să trec să te văd? Mă simt singur și pustiu... Da, vino! Bentley-ul auriu, cu interior de piele cognac, a intrat în curte, fâșâind silențios... Vrei o tartină cu jambon? Vreau! Și o cafea... Și să stai lângă mine...și să vorbim nimicuri... Și să nu mă gândesc la nimic...

  Stătea în cadrul ușii, cu sacul de piele atârnat pe umăr, cu părul lung, curgător, cu ochii dezgoliți...un zâmbet ca un plâns de-abia se mai ținea de buze...l-am părăsit...am venit! Și vreau, de azi înainte, să porți acest parfum...Vetiver de Guerlain...și vreau să mergem să mâncăm tarte Tatin și să bem Campari orange...și vreau să nu ne părăsim niciodată! Bărbatul o privea cu toată fața, încântat, uluit, speriat...departe, acasă, așteptau un copil și o nevastă... Dar a zis, bine! Din plafon se prelingea peste umerii lor vocea lui Celine Dion...pour que tu m'aimes encore...

  Mă-ntreabă un domn, ce mi-e și prieten La ce mai slujește poezia Mai rentează să scrii Pentru vii? Îmi zice mama, ia-ți seama,  Ai de ținut în școală copii La ce scrii? O demimondenă, deloc boemă Nu-nțelege îndeletnicirea, Se pierde cu firea Directorul de la bancă Striveste în dinți o sudalmă Iar n-am plătit fonciirea Femeia mea de menaj Face cel mai puțin tapaj E discretă de la natură Minunată faptură... Șoferul meu mă-nțelege Ba chiar își alege Din culegerea toată  Poezia preferată Criticii mei nu mai există Criticii de poezie au dispărut Mai demult...

  Te iubesc până la lună și înapoi Astăzi am avut reflux gastric și, mă tem, revine artrita Tu ești sufletul meu Uleiul pe care l-am folosit pentru pastele carbonara era rânced Nu pot trăi fără tine Sunt mulțumit de mine, mi-au dat un bonus de la firmă Aș vrea să zburăm Am văzut că au reduceri la Carrefour, cred că-mi voi cumpăra un blender Ai vrea să plecăm cu bicicleta în soare? Pensia e mică...asigurarea de sănătate neacoperitoare...trebuie să-mi fac analizele...ultimele n-au fost prea bune... Ești un prost! Am atins Nirvana, sunt liniștit și împăcat cu prostata mea

  Mâna ta odihnește cuminte pe coapsa mea stângă... Nici nu suflu de teamă c-ar putea să se frângă... Nu dorm nopțile ...veghea nu-mi pare nătângă... Fiindcă stau încrustată în tine.... Ce bine...

  Extrase din art. “Însurat e puțin mai bine decât spânzurat” - Revista Tabu / iulie 2002   “... Care e viabilitatea cuplului pe termen lung? Freud stabilise pentru un cuplu o viață de 4 ani. În cazul meu am avut cicluri de câte 7”. “ ... iubirea trebuie separată de instituția căsătoriei, care o pervertește.” Adevarata față . La începutul unei relații, fiecare încearcă să proiecteze o imagine ideală a ceea ce el/ea ar dori să fie. Gesturi și cuvinte mari, extravaganța la ordinea zilei, grija excesivă pentru aspectul fizic, manifestări romanțioase, reprimarea reacțiilor fizice inestetice, etc. Efortul depus este mare și se răzbună la scurt timp, readucându-l pe subiect din starea de grație la starea lui normală. Sexul . Sexul casnic adoptă poziții clasice, elimină fantasmele și reduce la minimum arsenalul erotic. Pentru cei (vorbesc acum cu precădere de bărbați) care văd în sex o datorie conjugală, el este zilnic, sau oricum, extrem de frecvent, dar la fel de linear. Fantasme

  În grădina amiezii, tabloul ardea cu flacără verzuie, topind uleiul...i-l dăruise de ziua lui, portretul ei, pictat de Anca...o înfățișa cu părul căzut pe umeri, într-o dezordine savantă, cu mâna prelungă odihnind oarecum nefiresc pe piept, cu scântei de iarbă coaptă de soare în ochii de culoarea alunei... Nu te las să pleci! Te iubesc și nu pot trăi fără tine! Decât a altuia, mai bine a nimănui! Mâna bărbatului s-a încleștat pe încheietura fragilă, cu pielița străvezie, străbătută de vinișoare albăstrii...mă doare, a scâncit femeia Cu ochii nebuni, a târât-o în garaj, a încuiat ușa după ei, a pornit motorul mașinii și i-a spus, cu o voce deodată calmă, aproape plată...vom muri aici, amândoi, asfixiați de gazul de eșapament, ca niște Capulet și Montague moderni...nu dureză mult și nu doare...nu te pot lăsa să pleci, înțelege... Cu o ultimă scânteie de luciditate, a șoptit...dragul meu, te iubesc, nu te voi părăsi niciodată, hai să ieșim de aici, avem o viață împreună... Neîncrezător

  Habitaclul mașinii era învăluit în întuneric, doar luminița spectrală, albăstruie, a aparaturii de muzică, încastrată în bord, deslușea tremurat fața bărbatului...ușor aplecat peste volan, povestea cu o voce joasă, catifelată...fata îl asculta fascinată, cu buzele ușor întredeschise. Era convenția lor, propusă de ea, ca el să inventeze câte o poveste în fiecare zi, pe care să i-o spună seara, înainte de a se despărți. Cea de azi era, ca mai toate celelalte, despre iubire...o poveste dulce-amară, cu un bărbat care se întoarce mai devreme decât de obicei acasă și își surprinde nevasta în bucătărie, ornând cu vișine prăjitura lui preferată. Se apropie pe la spate, cu pași ușori, de gumă, de femeia absorbită complet de laborioasa operație, și vede cum degetele prelungi apucă fiecare fruct în parte și presară sub el o pudră albă...într-o străfulgerare, omul își dă seama că soția lui vrea să-l otrăvească, reface, cu spatele, drumul până la ușă, după care strigă, vesel, iubito, am venit! Fe

  Zdrang! S-a închis ușa în urma ta N-am crezut că va fi așa Târrrrr! Telefonul sună inutil E totul futil! Wow! Ți-ai luat mașina visată Acum n-o s-o mai conduc niciodată... Ohhh! Câte vești și povești Încape acest Bucuresti Offf... Mă întreb unde, oare Voi găsi un loc de parcare Iiiiiii... Dacă vii Ne facem că nu știu, că nu știi... Bufff Mă trântesc pe sofa Mă tem că tot nu vrei sa fii a mea Eiiiii.... Daca vrei Poți să ai corifei Dar, Tu mă vrei doar pe mine Ce bine! Sent from my iPad