Mâncatul la români

Servitul mesei e deopotrivă artă şi ştiinţă, mai puţin la români. 

Noi mâncăm mult, prost şi fără maniere.

Să vă spun un banc, poate îl ştiţi, poate nu, dar pe mine mă va ajuta mult în scurta mea poveste despre români şi mâncare. Un turist străin în vizită pe meleagurile noastre, rătăcit în capitala sufocată, opreşte maşina lângă doi poliţişti, cerându-le ajutorul pentru a găsi o anumită stradă. 

Întreabă în engleză, apoi, dându-şi seama că poliţiştii nu cunosc limba perfidului Albion, o dă pe franceză, continuă cu germana, cu un ultim efort îşi valorifică bruma de cunoştinţe de italiană, după care, sastisit şi realizând că vajnicii apărători ai ordinii publice nu cunosc niciuna dintre aceste limbi, demarează în trombă. 

Unul dintre poliţişti se uită cu admiraţie în urma maşinii şi-i spune celuilalt: „Ai văzut, bă, ce de limbi ştia ăsta?” Colegul său i-o retează scurt: „Da. Şi la ce i-a folosit?”

Zilele trecute, o cucoană proaspăt întoarsă de la Paris îmi spunea că nu înţelege de ce întreg mapamondul face atâta caz de bucătăria franţuzească, pentru că ea nu a putut mânca aproape nimic acolo, după care a conchis ritos: ”Tot mai bune sunt sarmalele noastre româneşti!”

Doamna în cauză, o prosperă femeie de afaceri cu un cont în bancă cu multe zerouri, călătorise în aceşti ultimi 19 ani în patru zări şi peste patru mări, dar, vorba bancului: „La ce i-a folosit?” Că românul mănâncă mult şi prost, nu-i o noutate. O spun statisticile ce indică un procent de peste 45% de oameni supraponderali în România, cărucioarele burduşite din supermarketuri, sărbătorile legale, religioase sau electorale, însoţite invariabil de mirosul usturoiat al micilor şi cârnaţilor stinşi cu bere băută din pahare de plastic, burţile

revărsate ale bărbaţilor, chiar tineri, chenăruite de maiouri rulate pe piept ş.a.m.d.

Mai trist e faptul că noi nici nu vrem să învăţam ce şi cum să mâncăm!

Ca în multe alte domenii, avem o incredibilă rezistenţă pasivă în a experimenta,

învăţa, acumula, decela şi rafina comportamentul nostrum alimentar.

Dacă ceri într-un restaurant un muşchi de vită „în sânge”, vei primi cel mai probabil unul „mediu”, preparat pe gustul bucătarului, căci totul se prăjeşte, frige şi coace excesiv. Asezonarea fripturii de miel cu rozmarin şi cimbru „strică gustul cărnii”, iar înlocuirea uleiului de floarea-soarelui cu cel de măsline „schimbă gustul” mâncărurilor, de bună seamă în rău. 

Peştele, indiferent de soi, se prăjeşte invariabil în tigaie tăvălit prin mălai sau făină şi se însoţeşte obligatoriu cu mujdei de usturoi.

Pâinea trebuie să fie musai albă, şi lista poate continua la nesfârşit.

Am depăşit, slavă Domnului, faza în care o masă copioasă era acompaniată de cabernet sauvignon îndoit cu pepsi sau cola, dar nici acum nu suntem mult mai bine. 

Acum se bea Campari orange, whisky sau gin tonic pe tot parcursul mesei, şpriţ rece de vin alb sau vin roşu, neapărat la temperatura camerei şi, cum românilor le place să-şi încălzească excesiv locuinţele şi spaţiile publice, se bea vin roşu la 24 grade Celsius!!!

De cealaltă parte, există un alt soi de români, al căror „rafinament culinar” depăşeşte orice imaginaţie.

Ei comandă la o cabană din creierul munţilor, în admiraţia nedisimulată a comesenilor şi perplexa neputinţă respectuoasă a chelnerilor, cocktail de fructe de mare parfumat cu lime, cum au mâncat ei anul trecut în Dubai, Branca Menthe la o cherhana pierdută în Delta Dunării sau o sticlă de Château Laffitte într-o cârciumă din Buhuşi. 

Şi, lucru deloc de neglijat, îşi beau cafeaua doar cu zahăr brun!

Între aceste două extreme, există totuşi un domeniu în care românii s-au aliniat cu entuziasm la standardele europene şi de peste ocean, iar acesta este vastul imperiu fast-food. Hamburgerii, pizza, aripioarele de pui picante şi cartofii prăjiţi, toate le plac la nebunie, ca să parafrazez o reclamă recentă. 

Copiii cu părinţi înlesniţi material îşi sărbătoresc zilele de naştere în faimoasele localuri fast-food şi întâlnirile romantic se consumă în faţa unui hamburger cu rondele de ceapă caramelizată, udat din belşug cu milk-shake cu aromă de fragi.

E de la sine înţeles că o astfel de stare de lucruri poate propulsa o persoană care cunoaşte elementele de bază ale unei bucătării şi alimentaţii oneste la rangul de guru culinar, cu emisiuni televizate, cărţi de gastronomie şi verdicte ineluctabile despre aproape orice ţine de mâncare, pe principiul potrivit căruia „În ţara orbilor, chiorul e împărat”.

În final, cu intenţia declarată de a vă deveni iremediabil antipatică, trebuie să-l citez pe Lenin cu faimosul său slogan ”Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Să pregăteşti bucatele cu dragoste şi pricepere, din ingredient proaspete, cu ierburi şi mirodenii aromate, într-o ordine armonioasă şi plăcută palatului gurii şi stomacului, să le serveşti în porţelanuri delicate, să torni băuturile în pocale străvezii de cleştar şi să le potriveşti fiecărui soi de mâncare e, până la urmă, deopotrivă artă şi ştiinţă, şi nu face altceva decât să înfrumuseţeze viaţa noastră, deci merită osteneala.