Cum am omorât-o pe Bianca

Bucătăria mică, ușor întunecoasă, era luminată spectral de dreptunghiul albăstrui al laptop-ului. Femeia ezita, lunecând cu săgeata în sus și în jos pe enunțul implacabil de pe FB… “Dezactivare cont “… Din poză privea languros, cu sclipiri jucăușe în ochii verzi, migdalați, cealaltă… frumoasă… tânără… sveltă… Bianca… alter ego-ul ei virtual… femeia pe care singură o inventase, acum vreo trei ani, furând pozele unei amice plecată de mult în Australia și lipindu-le iscusit unei povești de succes….o fată frumoasă, tânără, deșteaptă, sensibilă, poetesă de ocazie, amazoană pe motociclete și cai….sălășluind la malul mării, într-o casă pătrată, albă, oferită în dar de iubitul ei, Vadim… iubitul ei pe care nu-l iubea… mereu plecat cu afaceri, mereu ocupat, mereu cu gândurile împrăștiate în alte zări…

Totul începuse dintr-o joacă a nefericirii, a neîmplinirii… orașul strâmt de provincie, îngrămădit între dealurile tocite de vreme, cu străzi puține, soțul grăbit și stângaci în rarele nopți cu iubire, copiii crescuți dintr-odată și răspândiți în viețile lor, inevitabilele prânzuri de duminică la socri, cu pulpe de pui înotând într-un sos maroniu, și șarlota de ciocolată cumpărată de la cofetăria din colț, fusta gogoșar din șantung auriu, ce n-o mai încăpea de la Revelionul trecut, slujba sălcie de birou…

Și atunci, a apărut Bianca… adică a inventat-o pe Bianca… pe FB… și Bianca, cu păr lung de smoală și fața smeadă, netedă, luminată de ochi oblici, verzi-aurii, a devenit răsfățata spațiului virtual… toți bărbații doreau să și-o facă prietenă… toate femeile o invidiau… și-a făcut prieteni mulți, mulți… le povestea câte-n lună și-n stele… pleca cu ei pe șaua motocicletei în nebunești aventuri, frigea pastrama într-un luminiș de pădure, asculta picurul nocturnei lui Chopin, scurs cristalin din boxele laptop-ului complice, se îndrăgostea în fiecare zi de câte unul din frumoșii nebuni ai rețelelor de socializare, le dădea întâlniri la care nu apărea niciodată, îi asista competent, pe mess, în toate problemele lor de viață… și nu mai era singură…

Până-ntr-o zi… când unul din cavalerii virtuali a sunat la ușa apartamentului… a deschis… în fața ei, un personaj jegărit, cu o barbă nerasă de vreo trei zile, în care cu greu l-a recunoscut pe designerul de succes al recentelor ei tribulații amoroase virtuale, privea uluit la femeia între două vârste, cu părul scurt și aspru ca o bidinea, cu ochi obosiți, duși în fundul capului…

Bianca !?! …

Regret, domnul meu, cred ca ați greșit adresa… numele meu e Cristina… Și i-a trântit ușa în nas…

E noapte… în bucătărioara strâmtă de bloc, dreptunghiul albastrui al laptopului licărește imperativ “dezactivează cont “… Click…