Postări

De Sfânta Mărie 2023

Imagine
Ieri a trecut sfânta Mărie pe la Vadu Pescarilor, s-a uitat la oamenii strânși la cherhana, stăteau veseli într-un fel senin pe scaunele înalte de lemn și lăudau pastrama de oaie făcută din carne marmorată, ținută în baiț preț de mai multe zile, Ioana a zis să vezi ce bună era de dimineață, crudă, tăiată subțire și pusă pe o felie de pâine neagră, eu eram înciudată că n-am gustat, pe urmă au venit midiile, impudic despicate dar mândre de carnea lor portocalie, erau și vinuri și romuri și licori ținute în baric de stejar, afumate și catifelate, Maria Raducanu susura, în surdină, despre părul frumos al unei fete, Daniela a adus un vin rosé, făcut în casă, Victor a făcut cafea la ibric, fără zahăr, eram toți ai noștri împreună, i-am spus lui Ionut, ce mult mi-a plăcut anul ăsta de Sfânta Mărie, a surâs un pic trist și a zis da, probabil îmbătrânim și petrecem mai potolit… A mai trecut o vară peste noi

Ziua Copilului

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

Românii nu știu ce-i aia talent 2023

M-ați făcut, cu comentariile voastre, să mă uit la băiețelul ăla tras pe ață care zbiera din toți bojocii că să nu ne vindem țara și că a vorbit el cu Dumnezeu într-o după-amiază ploioasă despre cum stau lucrurile pe pământ! O prostioară naționalisto-patriotardă patetică și penibilă aplaudată la scenă deschisă și votată de boborul buget! În felul ăsta se va duce de râpă, repejor, toată bruma de cultură, bun simț, calitate a unui presupus act artistic, că despre calitatea emisiunii în care a evoluat nu am nici un chef să vorbesc! Ne americanizăm vioi cu subcultură propagată de televiziuni, în care singurele repere rămân o credință blegoasă și umedă, o lipsă totală de grijă reală pentru sufletele și mințile fragede și o vulgară goană după audiență! Spectacol deplorabil, eu aș fi sunat la protecția copilului dacă l-aș fi urmărit în direct! Oricum, acest gen de emisiuni foarte prizate de public sunt extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a creierului uman, cu alte cuvinte contr

LIKE

Despre psihologia butonului "like" sau ce spune utilizarea lui despre personalitatea fiecăruia și felul în care oamenii interacționează între ei, despre socializare, caracter, frustrare, mărinimie, generozitate, critică pe FB. Unii nu-l folosesc NICIODATĂ! Și când zic niciodată, se cheamă că au apăsat de două sau trei ori butonul, în situații cu totul și cu totul excepționale. Acest tip de oameni folosesc FB cumva contre-coeur, li se pare stupid, futil, sunt critici cu toți și cu toate, dezabuzați, cinici, iar opțiunea cu pricina le pare o slăbiciune, o concesie inadmisibilă față de semeni. Alții economisesc likurile ca pe un capital prețios. Le oferă rar, cu parcimonie, atunci când, cu adevărat, un cuvânt, o imagine sau un gând mișcă ceva în ei. Există o categorie care dă like unor anume persoane, indiferent de ceea ce slobozesc pe pagină. E o aprobare necondiționată a persoanei respective, nu a conținutului postării sale. Aceeași categorie, din aceleași motive, dar exact pe

Depresia la români

Depresia la români e chestiune simplă tare, și anume nu există! Un domn de pe Facebook, pre numele lui de scenă Savastie Bastovoi, care cochetează cu religia, pictează, scrie cărți, moderează show-uri TV dar și vinde, la prețuri faruminoase, diverse farfelușuri de piele cucoanelor slabe de înger, definește depresia drept pură lene! Alții îndeamnă voios la învingerea ei prin ieșiri la iarbă verde, beuturi alcoolice și chermeze populare, spre înveselire și alungarea “gândurilor negre” Sunt și unii, mai spăimoși, care trec pe partea cealaltă a drumului, de teamă să nu fie molipsiți de virusul ăsta ticălos, import capitalist menit să submineze sănătoasă concepție despre lume și viață a românului verde! Luați în tărbacă sunt și psihologii, psihiatrii și alții ca ei, ce meserie o fi și asta să te ocupi de ceva ce nu vezi și pe care nu poți pune mâna? În țara asta, boală e piciorul rupt, racul, deochiul, oftica și gălbinarea, pentru care există tot felul de leacuri băbești, mult mai eficiente

Tot despre influenceri

CE AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN S-au creat tabere, ca de obicei, unii buni samariteni, că omul e supus greșelii, că de-aia-i om, că și-a pus cenușă în cap public și greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, că cine sunteți voi să ridicați piatra șamd, alții vindicativi și revoltați, aruncând acuze, insulte sau doar pilde moralizatoare, pe care cum îl duce vorba, mintea și condeiul. CE N-AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN, DAR MI-AȘ FI DORIT SĂ VĂD O analiză profundă, serioasă, pertinentă, a acestei noi ocupații de influencer, nu vorbesc aici despre oamenii cu notorietate dobândită din alte părți, notorietate pe care și-o folosesc uneori pentru a recomanda sau critica, ci despre cei ce n-au și n-au avut în viața lor altă ocupație decât asta de influencer. Ana Morodan declara la un moment dat la nu știu ce post de televiziune că are câștiguri de 17 000€ lunar din endorsing products, pe românește promovare de produse, și că-și completează această sumă

Influencer

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră au venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva locuri minunate din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să vorbim și așa am aflat eu mai multe despre această nouă ocupație, influence

O țară caraghioasă, dar nimic nou

Cât de ridicole pot fi aceste povești cu închirieri de avioane de către Administrația Prezidențială pentru deplasări în străinătate pentru vizite oficiale! În primul rând, în România nu există un avion Air Force One, pentru uzul președintelui în funcție, așa cum ar fi normal să fie!  Un astfel de avion, cu dotările necesare, costă undeva la 100 milioane dolari, plus costurile de operare, întreținere etc, nu spun eu ci cei care se pricep la asta și se ocupă cu așa ceva! Tot din presa pe care m-am și plictisit să o numesc presă, pentru că nu-i decât o babă știrbă ce colportează bârfe la colț de stradă, am aflat că, în actualul mandat, președintele Iohannis a avut 24 deplasări, de fiecare dată folosind avioane închiriate. Presa ne mai informează că deplasarea în Japonia a costat 350 000€.  Dacă folosim această cifră ca unitate de măsură pentru toate zborurile prezidențiale (deși multe au fost mult mai scurte, deci mai ieftine), rezultă că Administrația Prezidențială a cheltuit un pic pest

8 Martie 2023

La mulți ani suratelor mele! Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului! În primul rând citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp. E curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare, pe urmă are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime, cel mai adesea nu gătește, deși uneori o face, iar când o face, o face bine. De multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (ocupații exclusiv masculine), nu prea vrea copii, din varii motive, ba chiar îndrăznește uneori să spună că nu-i plac copiii. Detestă nunțile, botezurile și înmormântările, e adeseori agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor, e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic, e îndeobște atentă și exigentă în pat și în viață. Vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă. Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că altfel rămân singure

Casele de marcat electronice, scandalul zilei

Imagine
Oamenii, când n-au de lucru, își fac! Acum au necaz pe casele automate din supermarketuri, politicienii s-au bulucit, care pro, care contra, cum le dictează linia partidului, facebooku fierbe, televizuinele defulează (unii zic refulează) și lumea, LUMEA merge mai departe. Că românul e rezistent la nou, schimbare și drăcie electronică e deja lucru știut! El vrea să rămână totul așa cum a fost, după care se repede să-și cumpere ultimul model de Apple Watch pe care nu-l știe folosi dar îl poartă fălos la încheietura mâinii! Vai, săracii casieri demobilizați, vai, ticăloasă Ikea cu inițiativele ei putred capitaliste, vai țărișoara noastră ajunsă pe mâna hulpavului Occident! Un alt mult zgomot pentru nimic, pentru că la friptura de miel nu se pune ulei de măsline, maică, că-i strică gustul! Se pune ulei “normal”, orice o fi însemnând ulei normal pentru românul verde!

Porto Cervo

Un sătuc fabricat peste noapte de un billionaire arab, devenit Mecca mitocănimii aurite a planetei. False căsuțe de pescari, false podețe din ostrețe, false ulicioare, totul împănat cu magazine ce comercializează brandurile de lux ale planetei. O piațetă cu cafenele, restaurante, fast-food, în port, iahturi făloase, petreceri scăldate în șampanie, fete cu picioare lungi, aurii, coborând în echilibru precar punțile vaselor, când se crapă de ziuă, și urcând în micile lor mașini modeste, parcate în apropiere, fete mai bogate cu câteva mii de euro în urma producției nocturne. Nici o plajă, nici un pescăruș, nici o urmă de firesc. Un loc trist...eu mi-am cumpărat de acolo niște halate dintr-un in gofrat, splendide! Dacă aș fi ținut banii, îmi cumpăram o garsonieră în Berceni cu ei!🙂

Tretenie 2019

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături, zacuscă și h

Iarna pe uliță

O poveste de acum 7 ani, de pe vremea când găseai zăpadă pe toate drumurile Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit, ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună ș

20 Decembrie

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită gros cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei mel

Casa Pionierilor sector 3

August 1989 Venisem în București de puțin timp, și nu cunoșteam orașul deloc. Reperele mele de provincială se opreau la ceasul de la Universitate, Calea Victoriei, Bulevardul Magheru și Intercontinental. Locuiam în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, într-un apartament de două camere, la etajul 7 dintr-un bloc interminabil, și schimbam trei mijloace de transport până dincolo de Udriște, eram profesoară de cenaclu literar la Casa Pionierilor Sector 3, pe strada Maximilian Popper. N-am ținut niciodată nici o oră de cenaclu literar, nimeni, de fapt, nu ținea nici o oră de nimic! Ne adunam în încăparea destinată cercului de croitorie și madam Burbon, da, chiar așa o chema, directoarea Casei Pionierilor, nevastă de securist și securistă la rândul ei, prezida un fel de paranghelie zilnică, în care se bea, mânca, fuma și purtau vorbe. Fiecare aducea de acasă ba cârnați, ba palincă sau vișinată, salate de boeuf, merdenele, prăjituri, se întindea o masă printre șabloanele de croitorie și întăritur

Povești dintr-o schimbare de regim

18 Decembrie 1989 În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista o deschidere luminoasă în perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe spătarul canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibru fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el. Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei. Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos

Doamna Gușu

Am avut șansa unei profesoare legendare de limba română. Eram la liceu, la Goga, boboci de clasa a noua, urma ora de română, în clasă a intrat o femeie scundă și destul de corpolentă, cu părul acaju, îmbrăcată ca o toamnă. Mai târziu, când aveam să o cunosc mai bine, să o îndrăgesc și să o admir peste poate, aveam să știu că toate hainele ei aveau culori  de vară mocnită, pe sfârșit, dar mai ales de toamnă ruginită, verde stins, ocru, cărămiziu, uneori oranj sau galben portocaliu, de apus. Se farda cu grijă și minuție, mereu cu un ruj roșu copt pe buze care-i colora, când vorbea, un dinte din față care nu era al ei, era învăluită într-un parfum de mirodenii, purta în poșetă mici flacoane de cristal misterioase, cilindrice, cu miresme grele, orientale, de culoarea și consistența mierii, cu care își umezea din când în când încheietura mâinilor și tâmplele. Știam că acasă e un soț, un copil care nu mai era chiar copil și un șoricar iubit, cu blană lucioasă de culoarea scorțișoarei. Uneori

CM de fotbal 2022

Campionatul ăsta mondial de fotbal din Qatar pare a fi expresia cea mai elocventă a degringoladei și deranjului planetar în care a intrat omenirea! Nu mă pricep la fotbal, dar mă pricep un pic să judec ce se petrece în jurul lui.  Până acum mă resemnasem, două cete de câte 11 pitecantropi alergau de nebuni pe o pajiște verde cu dungi și cercuri, urmărind o chestie rotundă de piele (sau cauciuc), foarte furioși pe ea, lovind-o cu piciorul, pieptul, capul și orice altă extremitate cu excepția mâinilor (până și eu știu că asta-i henț!) și încercând să o aresteze într-un cadru de lemn sau materiale mai sofisticate, numit poartă. În timpul ăsta, zeci, sute de milioane sau mai mulți se uitau la ei, zbierând, roșii la față de emoție și bere, unii în pragul apoplexiei sau al AVC-ului. Deci stăteam liniștită, asta era situația. Campionatul ăsta din Qatar a schimbat complet regulile jocului și nu mai înțeleg nimic, de unde nu înțelegeam prea mare lucru. 🙃

Iubesc femeile

Am vrut de mult să scriu despre acest subiect, dar, nefiind o militantă feministă, nici măcar o feministă oarecare, m-am tot sucit și învârtit de unde să-l apuc și cum să-l tratez ca să nu-l ratez și să mă fac înțeleasă. Recentele transformări din fizicul Loredanei Groza precum și declarațiile Deliei (cu care sunt perfect de acord), intens dezbătute prin toate locurile, au acționat ca o hârtie de turnesol, ajutându-mă să cristalizez câteva gânduri. Între femei nu există solidaritate de gen, așa cum există între bărbați! Dacă un bărbat se exprimă ireverențios la adresa unei femei (mă refer acum la rețelele de socializare), se găsesc 10 femei care să-l aprobe, aplaude, să-i cânte în strună sau chiar să adauge paie pe foc... grija mea nu e musai la ele, ci la celelalte, mii, care nu reacționează în nici un fel, care citesc, tac și trec mai departe, lăsând ca o surată de-a lor să fie bălăcărită în fel și chip. Eu iubesc femeile, începând cu mama, bunica și surorile mele, continuând cu puți

Mamă de prunc

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare.  Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea. O fa

Între lege și fărădelege, autori Emil Forst și Gianina Vera Poroșnicu

  Înfruntarea dintre Rusia și Ucraina, dintre Putin și Zelinski, duce cu gândul la lupta dintre David și Goliat, dintre forțe fizice și mijloace de luptă inegale, dintre omul normal, având ca armă doar un toiag și o praștie și un gigant îmbrăcat în armură și coif de aramă,  înarmat cu sabie,  scut și suliță. Mitologia a evidențiat însă și vulnerabilități ale celor dotați cu o forță fizică deosebită: călcâiul lui Ahile, ochiul ciclopilor, fruntea descoperită a lui Goliat. Știința pare să confirme aceste vulnerabilități: acromegalia are ca efect dificultăți de mișcare, tulburări de vedere și probleme psihice. Profiler–ii au evidențiat, pe baza manifestărilor publice ale lui Vladimir Putin, tulburări de personalitate disocială care includ tulburarea de personalitate amorală, antisocială, asocială, psihopată și sociopată.   STATURA   Și Putin și Zelenski au cam aceeași înălțime: 1,70 cu câțiva centimetri în minus pentru Putin; în timp ce acest lucru nu îl deranjează pe Zelinski, care se co

Doggie bagu’ și pestrița

Alaltăieri am comandat la cherhana un chefal pe plită, cu legume, era mărișor, vreo 400g, n-am putut mânca decât jumătate din el, pe restul i-am rugat pe băieți să-l pună la pachet (aka doggie bag) Am comandat o sticlă de vin alb sec, am băut două pahare, l-am rugat pe barman să-i pună dopul, să scrie numele meu pe ea și s-o pună bine. A doua zi am mâncat restul de chefal cu legume și am băut vin din cel etichetat. Ce voiam să zic, nu vă mai luați după toate pestrițele, bahmuțencele și budenele, că-s fete amărâte, urcate-n copac numai ele știu cu ce preț, needucate și cu pretenții de neam prost! E absolut firesc să rogi, la restaurant, să ți se pună la pachet ceea ce nu ai reușit să mănânci, restaurantele sunt pregătite pentru astfel de cereri, nu e deloc lipsit de ștaif sau de eleganță, astea-s prostii și fumuri de țațe mediatizate de o presă la fel de țață! #vedețivădetreabă

Salam pe ziar

Această postare nu e despre salam, nici despre Salam, ci despre situația deplorabilă în care a ajuns presa din România! Aseară încă îi mai acordam (presei) un grăunte de credibilitate și, mai ales, profesionalism, spulberate repede de comunicatul PRO TV! Într-o țară manelistă și manelizată, să anunți moartea regelui lor fără să verifici informația e sinucidere profesională!  Până în ultimul minut am fost convinsă că cei de la Pro tv dețin informația corectă, că un asfel de post de televiziune nu-și poate permite chifle de așa amploare, și totuși… un băiat (că nu-i pot spune jurnalist) a venit și a spus că a murit salam, nimeni n-a verificat, știrea a fost lansată în eter, a fost preluată de tot restul mediei, a fost dezmințită de familie, scăldată de avocat, pe urmă a apărut chiar regele subculturii să zică că-i viu, circ în toată regula! Până ieri seară am avut încă o firavă speranță că presa (cel puțin o parte a ei) din România, chiar dacă nu-i de bună credință, e măcar profesionistă

Vadu

Doi tăuni grași și pufoși se lovesc de plasa hubloului rulotei... Simt miros de om, precum căpcăunul din poveste, și ar vrea să se înfrupte! De jur împrejur, în noaptea umedă de catifea, aerul e gros de țânțari famelici, supți la față, flămânzi... Cerul e cumva transparent, indigo, țintuit deasupra capului cu piuneze de stele. Foarte aproape, un șacal scâncește neconvins, dar insistent, ca un copil care știe că, până la urmă, mama nu va rezista și-l va ridica în brațe din pătuț. Verific a suta oară închiderile geamurilor și ale ușii, elasticitatea plasei pe care joacă șotron tăunii, aprind un bețișor parfumat Nag Champa, îmi torn un pahar de vin roșu și mă întorc la Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu. Marea face gălăgie ritmică, simțind că poate, pentru moment, nu mai deține rolul principal.

Căldură mare

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se umflă și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se așt