Monica Nistorescu

Am vrut de mult să scriu despre acest subiect, dar, nefiind o militantă feministă, nici măcar o feministă oarecare, m-am tot sucit și învârtit de unde să-l apuc și cum să-l tratez ca să nu-l ratez și să mă fac înțeleasă. Recentele transformări din fizicul Loredanei Groza precum și declarațiile Deliei (cu care sunt perfect de acord), intens dezbătute prin toate locurile, au acționat ca o hârtie de turnesol, ajutându-mă să cristalizez câteva gânduri. Între femei nu există solidaritate de gen, așa cum există între bărbați! Dacă un bărbat se exprimă ireverențios la adresa unei femei (mă refer acum la rețelele de socializare), se găsesc 10 femei care să-l aprobe, aplaude, să-i cânte în strună sau chiar să adauge paie pe foc... grija mea nu e musai la ele, ci la celelalte, mii, care nu reacționează în nici un fel, care citesc, tac și trec mai departe, lăsând ca o surată de-a lor să fie bălăcărită în fel și chip. Eu iubesc femeile, începând cu mama, bunica și surorile mele, continuând cu puți

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare.  Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea. O fa

  Înfruntarea dintre Rusia și Ucraina, dintre Putin și Zelinski, duce cu gândul la lupta dintre David și Goliat, dintre forțe fizice și mijloace de luptă inegale, dintre omul normal, având ca armă doar un toiag și o praștie și un gigant îmbrăcat în armură și coif de aramă,  înarmat cu sabie,  scut și suliță. Mitologia a evidențiat însă și vulnerabilități ale celor dotați cu o forță fizică deosebită: călcâiul lui Ahile, ochiul ciclopilor, fruntea descoperită a lui Goliat. Știința pare să confirme aceste vulnerabilități: acromegalia are ca efect dificultăți de mișcare, tulburări de vedere și probleme psihice. Profiler–ii au evidențiat, pe baza manifestărilor publice ale lui Vladimir Putin, tulburări de personalitate disocială care includ tulburarea de personalitate amorală, antisocială, asocială, psihopată și sociopată.   STATURA   Și Putin și Zelenski au cam aceeași înălțime: 1,70 cu câțiva centimetri în minus pentru Putin; în timp ce acest lucru nu îl deranjează pe Zelinski, care se co

Alaltăieri am comandat la cherhana un chefal pe plită, cu legume, era mărișor, vreo 400g, n-am putut mânca decât jumătate din el, pe restul i-am rugat pe băieți să-l pună la pachet (aka doggie bag) Am comandat o sticlă de vin alb sec, am băut două pahare, l-am rugat pe barman să-i pună dopul, să scrie numele meu pe ea și s-o pună bine. A doua zi am mâncat restul de chefal cu legume și am băut vin din cel etichetat. Ce voiam să zic, nu vă mai luați după toate pestrițele, bahmuțencele și budenele, că-s fete amărâte, urcate-n copac numai ele știu cu ce preț, needucate și cu pretenții de neam prost! E absolut firesc să rogi, la restaurant, să ți se pună la pachet ceea ce nu ai reușit să mănânci, restaurantele sunt pregătite pentru astfel de cereri, nu e deloc lipsit de ștaif sau de eleganță, astea-s prostii și fumuri de țațe mediatizate de o presă la fel de țață! #vedețivădetreabă

Această postare nu e despre salam, nici despre Salam, ci despre situația deplorabilă în care a ajuns presa din România! Aseară încă îi mai acordam (presei) un grăunte de credibilitate și, mai ales, profesionalism, spulberate repede de comunicatul PRO TV! Într-o țară manelistă și manelizată, să anunți moartea regelui lor fără să verifici informația e sinucidere profesională!  Până în ultimul minut am fost convinsă că cei de la Pro tv dețin informația corectă, că un asfel de post de televiziune nu-și poate permite chifle de așa amploare, și totuși… un băiat (că nu-i pot spune jurnalist) a venit și a spus că a murit salam, nimeni n-a verificat, știrea a fost lansată în eter, a fost preluată de tot restul mediei, a fost dezmințită de familie, scăldată de avocat, pe urmă a apărut chiar regele subculturii să zică că-i viu, circ în toată regula! Până ieri seară am avut încă o firavă speranță că presa (cel puțin o parte a ei) din România, chiar dacă nu-i de bună credință, e măcar profesionistă

Doi tăuni grași și pufoși se lovesc de plasa hubloului rulotei... Simt miros de om, precum căpcăunul din poveste, și ar vrea să se înfrupte! De jur împrejur, în noaptea umedă de catifea, aerul e gros de țânțari famelici, supți la față, flămânzi... Cerul e cumva transparent, indigo, țintuit deasupra capului cu piuneze de stele. Foarte aproape, un șacal scâncește neconvins, dar insistent, ca un copil care știe că, până la urmă, mama nu va rezista și-l va ridica în brațe din pătuț. Verific a suta oară închiderile geamurilor și ale ușii, elasticitatea plasei pe care joacă șotron tăunii, aprind un bețișor parfumat Nag Champa, îmi torn un pahar de vin roșu și mă întorc la Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu. Marea face gălăgie ritmică, simțind că poate, pentru moment, nu mai deține rolul principal.

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se umflă și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se așt

De undeva, de departe, se aude chemarea muezinului la rugăciune, mă frec intrigată la ochi, oi fi în Marrakesh și nu mi-am dat seama, nu, sunt tot în Peloponezul Greciei ortodoxe, caut pe internet, sunt trei moschei în Kalamata, una la aeroport, muezinul plasmodiază nazal și incongruent în context, golden retrieverul vecinilor, Mako, urmărește atent un câine vagabond roșcat ce urcă nonșalant scările de piatră, la vila de mai jos proprietarii au uitat luminile din piscină aprinse, or fi băut mai mult, ca de sâmbătă seara, marea e calmă și măslinul nu mișcă defel, încremenit în încrengătura lui argintie, am decis să nu mișcăm nici noi azi, pe la prânz vom sorbi, visătoare, o supă-cremă de castraveți cu gheață, eu poate (doar poate) scriu un pic, dacă nu continui să recitesc (oare a câta oară?) jurnalul lui Mihail Sebastian, l-au asasinat pe Duca, m-am dus cu mama la ferma de capre de deasupra casei noastre, nici copită de capră, lanțul greu închis cu lacăt încolăcit pe poarta de fier, le

Urmăresc pe Netflix un documentar despre muntele Athos.  La debarcaderul micuț acostează bacul, și din el se preling pe țărm Mercedesuri G și alte mașini pricopsite.  Acum, ori sunt ale călugărilor, cărora le merge bine (de tot), ori a devenit trendy să mergi la muntele Athos, și mulți (bărbați, că femei nu-i voie) înlesniți fac acest pelerinaj, cu G-urile din dotare cu tot! Am mai văzut puzderie de bodyguarzi cu pulane, umbrele-baldachin pentru ca să nu-i bată soarele în cap pe preasfinți și tot felul de alte lucruri interesante, dacă știi la ce să te uiți. Odoarele bisericești sunt din argint masiv și argint aurit, veștmintele preoților ce slujesc sunt țintuite de briliante și alte pietre prețioase.  Unul din călugării care bat toaca are un ceas care pare a fi Apple Watch… Documentarul nu precizează, dar e un aer de bunăstare (lumească) pe muntele ăla, departe de spiritualitate și de desculțul și modestul Christ!

N-am scris niciodată despre rolul și poziția femeii în societatea actuală, dar acum simt nevoia să o fac. Până nu de mult, frecventam un cerc de oameni care se strângeau laolaltă la sindrofii, petreceri felurite, aniversări, sărbători.  Oameni înlesniți financiar, sau chiar mai mult de-atât, îmbrăcați cu haine “de firmă”, case și mașini scumpe, vacanțe mai mult sau mai puțin exotice și tot tacâmul. Pe mulți îi cunosc din adolescență, pe alții, mai de curând, pe măsură ce au parcurs trepte sociale care i-au adus acolo. Dar postarea mea nu este despre “reușita” unor oameni, ci despre mentalitate și mentalități. Am observat la aceste sindrofii, altfel cu ștaif, că femeile se strâng ciotcă într-o parte a mesei, lăsând bărbaților cealaltă latură. “Fetele” au povești despre copii, vacanțe, femeile de menaj, bijuteriile primite sau cumpărate, cea mai bună manichiuristă din oraș sau ultimele bârfe ale urbei. Bărbații discută lucruri “serioase”, pun la cale afaceri, gesticulând larg, între două

Eu văd în continuare FB ca pe o imensă agora în care tot omul de pe stradă vine să-și spună oful, părerea, bucuria sau tristețea, împlinirile, dezamăgirile, experiențele de viață, trăirile în fața morții, a bolii, a obstacolelor de tot soiul, a cumpenelor, a deciziilor. Se spun destule prostii și blestemății, dar important e faptul că, analizat și citit în cheie corectă, fenomenul Facebook e o frescă a societății la un moment dat în evoluția ei, gradul de cultură, educație, informare, mentalitățile, gusturile, tendințele, fricile, eresurile, poziționarea față de politică și politici, război, religie, molimi, actul medical, industria divertismentului și multe alte subiecte de interes general. Mai e și un bun revelator al naturii umane, cu frumusețea și mizeriile ei, pentru că omul din spatele tastaturii reacționează mai prompt și mai sincer decât în viața reală, uneori își “ia vorbele înapoi” pentru că, tehnic, poate să o facă, aproape întotdeauna are o părere despre un subiect, pe care

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toate o

Am zis că să nu zic nimic despre ulei, mălai, făină și iod și pe urmă tot eu am zis că totuși să zic, în urma aventurării mele matinale în cartierul Militari. Scopul principal era să duc o sacoșă cu portocale și lămâi,  culese direct din pom, mamei Gabrielei, cea care gătește fabulos la taverna mea de suflet, Petralona, în Kalamata. Mi-am mai zis să merg duminica dimineața, că nu-i trafic, și așa a și fost, adică n-a fost! Am ajuns, am predat coletul parfumat și am decis să mă opresc alături, la Lidl, ca să-mi cumpăr niște legume și una-alta, am lipsit o lună jumate de-acasă și nu aveam de niciunele. Înăuntru vânzoleală mare, lume peste lume, cărucioarele (ălea mari) vârfuite cu de toate, la loc de cinste ulei, un mălai pe care scria că-i nobil, făină, crenvurști, cârnați de tot soiul. Pe la raionul de legume era mai mult ca la muzeu, oamenii treceau, se uitau, comentau revoltați, dragă, s-a făcut kilu’ de praz 6 lei, după care înhățau o caserolă cu ceafă de porc (cu 29 lei) de alături

Văd o grămadă de postări despre faptul că a dispărut covid odată cu declanșarea războiului în Ucraina. Bine, oamenii pot fi exact atât de proști și de obtuzi pe cât sunt, și nimeni și nimic nu-i poate deștepta, prostia e boală fără leac! Ieri l-au dus la groapă pe un om din sat de la mama, soț și tată de copii, sănătos și verde ca bradul, avea 48 ani, un om bun și blând, gospodar, priceput la toate, îi plăcea tare cafeaua și plăcinta cu brânză făcută de mama. O ajuta cu toate, îi ascuțea cuțitele mașinii de tuns iarba, i-a asamblat mobila de bucătărie de la Ikea și Jysk (știți voi despre ce vorbesc) și candelabrul violet din sticlă de Murano, îi “gâdilea” mașina dacă nu mai pornea de prea mult stat pe loc, desfunda scurgerile misterios înfundate, primăvara toaletá arbuștii decorativi din grădină, mereu cu o vorbă mucalită și zâmbetul pe buze. N-a vrut să se vaccineze, vorbeam astă-vară cu el sub nuc, zicea, doamna Monica, nu mă vaccinez, nu există covid, dumneavoastră îi mai credeți pe

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe. Unii se t

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare și dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Pentru amatorii de senzații tari și muuultă adrenalină, recomand o călătorie automobilistică la ceas de seară pe Valea Oltului! Pentru mine a fost cea mai exactă radiografie a acestui popor smintit, bramburit, necugetat, grăbit prostește și cocoș fără cauză! Deși am peste 1 milion de km de condus, a fost pentru prima oară în viață când n-am fost sigură că voi ieși întreagă din această poveste, dar n-aveam încotro, mama era în dreapta mea și trebuia să o aduc acasă întreagă! Șoseaua era udă, beznă de să-ți bagi deștele-n ochi, șiruri de tiruri intercalate de mașini mici de-o parte și alta și, totuși, unii care decideau să depășească, împotriva logicii elementare și a instinctului primordial de supraviețuire. Au existat două situații în care m-am aflat față în față cu un tir care depășea alt tir, aproape am oprit, făcea semnale disperate cu farurile să încetinesc pentru a-i permite să reintre pe banda de mers, am analizat rapid situația, aproape am oprit, tirul din spatele meu a frânat s

O sufragerie mică, de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă "bun", din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare. Urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în stânga farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie Gabriela o asistă pe mama la desăvârșirea salatei boeuf și a glazurii de ciocolată a prăjiturii de sărbătoare, mai precis culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu ochi de piper și ciocuri gure

Zilele trecute, Klaus Iohannis, aflat la Pianu de Jos, unde există unicul teren de 18 cupe din România cu un traseu total de 6 km, i-a îndemnat pe români să joace golf, cu câteva argumente, se poate juca la orice vârstă, e bun pentru mobilitatea corpului și petrecerea timpului liber în natură, la aer curat. Nația a sărit de cur încă o dată, ofuscată de asemenea nepotrivite îndemnuri. Cum adică, să renunțăm să ne petrecem sâmbăta și duminica, prețioasele noastre zile libere, la mall, îndopându-ne cu burgeri, cartofi prăjiți și melci cu scorțișoară în restaurantele fast food? Să renunțăm la incursiunile la supermarket, unde ne burdușim cărucioarele până la limita refuzului cu sticksuri, covrigei, toortițe, fleici, cârnați, bere și vodkă? Să renunțăm la minunatele noastre momente petrecute în natură, în fumul micilor sfârâind pe grătar, golind bere după bere și râgâind sănătos și sonor după fiecare înghițitură? Să umblăm de nebuni pe pajiști și coclauri naiba știe câți kilometri după o mi

Relația cu năbădăi a poporului român cu papionul Ion Rațiu, primul purtător posdecembrist de papion aflat în ochiul public a fost ironizat în fel și chip pentru fluturele de mătase de la gât (asta după ce a fost interogat ritos despre salamul cu soia și vinderea țării) Tăriceanu, și el purtător de papion, a fost luat în tărbacă de Băsescu și catalogat, în zeflemea, “față de european sadea cu papion” tocmai pentru acest accesoriu vestimentar, când, în fapt, erau multe altele de amendat! A venit rândul președintelui Iohannis să primească roșii în cap de la bobor exact pentru același motiv, papionul! Presupun că pe viitor, în folclor va circula vorba “Spune-mi dacă porți papion ca să-ți spun cine ești!” Românului nu-i plac papioanele și basta, care (papioane) e drept, nu merg cu tricoul cu burtă la vedere, nici cu bermudele și șlapii de gumă, ținuta de vară uzuală a patriotului naționale, indiferent de eveniment!

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

Există un loc în care marea se îmbină cu soarele, nisipul și cerul. Pe plajele pustii poți să-ți plimbi trupul gol sau doar privirea, fără obstacole, fără ființe...  Dimineața devreme te repezi la barca pescarilor să-ți vezi prânzul și cina, încă vii, lucioase, sulițe mici argintii ce vor fi aruncate pe plita încinsă. Un capăt de planetă de o frumusețe nepământeană, din care, parcă, ți-e frică să nu cazi. Timpul curge altfel, coioții deltei te anunță că s-a înserat, vălătucii groși de ceață gonesc dinspre uscat și înghit luna, pe farfurie stau doi pești, lângă carafa aburită, cu vin alb, sec, de la gheață. Un fel de început de lume. Un paradis făcut exact din materialul corect. La doi pași, în încâlceala de ierburi sărate, berzele, cocostârcii, șerpii, vulpile, insectele, te lasă să împarți cu ei acest bout du monde...