Monica Nistorescu

Alaltăieri am comandat la cherhana un chefal pe plită, cu legume, era mărișor, vreo 400g, n-am putut mânca decât jumătate din el, pe restul i-am rugat pe băieți să-l pună la pachet (aka doggie bag) Am comandat o sticlă de vin alb sec, am băut două pahare, l-am rugat pe barman să-i pună dopul, să scrie numele meu pe ea și s-o pună bine. A doua zi am mâncat restul de chefal cu legume și am băut vin din cel etichetat. Ce voiam să zic, nu vă mai luați după toate pestrițele, bahmuțencele și budenele, că-s fete amărâte, urcate-n copac numai ele știu cu ce preț, needucate și cu pretenții de neam prost! E absolut firesc să rogi, la restaurant, să ți se pună la pachet ceea ce nu ai reușit să mănânci, restaurantele sunt pregătite pentru astfel de cereri, nu e deloc lipsit de ștaif sau de eleganță, astea-s prostii și fumuri de țațe mediatizate de o presă la fel de țață! #vedețivădetreabă

Această postare nu e despre salam, nici despre Salam, ci despre situația deplorabilă în care a ajuns presa din România! Aseară încă îi mai acordam (presei) un grăunte de credibilitate și, mai ales, profesionalism, spulberate repede de comunicatul PRO TV! Într-o țară manelistă și manelizată, să anunți moartea regelui lor fără să verifici informația e sinucidere profesională!  Până în ultimul minut am fost convinsă că cei de la Pro tv dețin informația corectă, că un asfel de post de televiziune nu-și poate permite chifle de așa amploare, și totuși… un băiat (că nu-i pot spune jurnalist) a venit și a spus că a murit salam, nimeni n-a verificat, știrea a fost lansată în eter, a fost preluată de tot restul mediei, a fost dezmințită de familie, scăldată de avocat, pe urmă a apărut chiar regele subculturii să zică că-i viu, circ în toată regula! Până ieri seară am avut încă o firavă speranță că presa (cel puțin o parte a ei) din România, chiar dacă nu-i de bună credință, e măcar profesionistă

Doi tăuni grași și pufoși se lovesc de plasa hubloului rulotei... Simt miros de om, precum căpcăunul din poveste, și ar vrea să se înfrupte! De jur împrejur, în noaptea umedă de catifea, aerul e gros de țânțari famelici, supți la față, flămânzi... Cerul e cumva transparent, indigo, țintuit deasupra capului cu piuneze de stele. Foarte aproape, un șacal scâncește neconvins, dar insistent, ca un copil care știe că, până la urmă, mama nu va rezista și-l va ridica în brațe din pătuț. Verific a suta oară închiderile geamurilor și ale ușii, elasticitatea plasei pe care joacă șotron tăunii, aprind un bețișor parfumat Nag Champa, îmi torn un pahar de vin roșu și mă întorc la Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu. Marea face gălăgie ritmică, simțind că poate, pentru moment, nu mai deține rolul principal.

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se umflă și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se așt

De undeva, de departe, se aude chemarea muezinului la rugăciune, mă frec intrigată la ochi, oi fi în Marrakesh și nu mi-am dat seama, nu, sunt tot în Peloponezul Greciei ortodoxe, caut pe internet, sunt trei moschei în Kalamata, una la aeroport, muezinul plasmodiază nazal și incongruent în context, golden retrieverul vecinilor, Mako, urmărește atent un câine vagabond roșcat ce urcă nonșalant scările de piatră, la vila de mai jos proprietarii au uitat luminile din piscină aprinse, or fi băut mai mult, ca de sâmbătă seara, marea e calmă și măslinul nu mișcă defel, încremenit în încrengătura lui argintie, am decis să nu mișcăm nici noi azi, pe la prânz vom sorbi, visătoare, o supă-cremă de castraveți cu gheață, eu poate (doar poate) scriu un pic, dacă nu continui să recitesc (oare a câta oară?) jurnalul lui Mihail Sebastian, l-au asasinat pe Duca, m-am dus cu mama la ferma de capre de deasupra casei noastre, nici copită de capră, lanțul greu închis cu lacăt încolăcit pe poarta de fier, le

Urmăresc pe Netflix un documentar despre muntele Athos.  La debarcaderul micuț acostează bacul, și din el se preling pe țărm Mercedesuri G și alte mașini pricopsite.  Acum, ori sunt ale călugărilor, cărora le merge bine (de tot), ori a devenit trendy să mergi la muntele Athos, și mulți (bărbați, că femei nu-i voie) înlesniți fac acest pelerinaj, cu G-urile din dotare cu tot! Am mai văzut puzderie de bodyguarzi cu pulane, umbrele-baldachin pentru ca să nu-i bată soarele în cap pe preasfinți și tot felul de alte lucruri interesante, dacă știi la ce să te uiți. Odoarele bisericești sunt din argint masiv și argint aurit, veștmintele preoților ce slujesc sunt țintuite de briliante și alte pietre prețioase.  Unul din călugării care bat toaca are un ceas care pare a fi Apple Watch… Documentarul nu precizează, dar e un aer de bunăstare (lumească) pe muntele ăla, departe de spiritualitate și de desculțul și modestul Christ!

N-am scris niciodată despre rolul și poziția femeii în societatea actuală, dar acum simt nevoia să o fac. Până nu de mult, frecventam un cerc de oameni care se strângeau laolaltă la sindrofii, petreceri felurite, aniversări, sărbători.  Oameni înlesniți financiar, sau chiar mai mult de-atât, îmbrăcați cu haine “de firmă”, case și mașini scumpe, vacanțe mai mult sau mai puțin exotice și tot tacâmul. Pe mulți îi cunosc din adolescență, pe alții, mai de curând, pe măsură ce au parcurs trepte sociale care i-au adus acolo. Dar postarea mea nu este despre “reușita” unor oameni, ci despre mentalitate și mentalități. Am observat la aceste sindrofii, altfel cu ștaif, că femeile se strâng ciotcă într-o parte a mesei, lăsând bărbaților cealaltă latură. “Fetele” au povești despre copii, vacanțe, femeile de menaj, bijuteriile primite sau cumpărate, cea mai bună manichiuristă din oraș sau ultimele bârfe ale urbei. Bărbații discută lucruri “serioase”, pun la cale afaceri, gesticulând larg, între două

Eu văd în continuare FB ca pe o imensă agora în care tot omul de pe stradă vine să-și spună oful, părerea, bucuria sau tristețea, împlinirile, dezamăgirile, experiențele de viață, trăirile în fața morții, a bolii, a obstacolelor de tot soiul, a cumpenelor, a deciziilor. Se spun destule prostii și blestemății, dar important e faptul că, analizat și citit în cheie corectă, fenomenul Facebook e o frescă a societății la un moment dat în evoluția ei, gradul de cultură, educație, informare, mentalitățile, gusturile, tendințele, fricile, eresurile, poziționarea față de politică și politici, război, religie, molimi, actul medical, industria divertismentului și multe alte subiecte de interes general. Mai e și un bun revelator al naturii umane, cu frumusețea și mizeriile ei, pentru că omul din spatele tastaturii reacționează mai prompt și mai sincer decât în viața reală, uneori își “ia vorbele înapoi” pentru că, tehnic, poate să o facă, aproape întotdeauna are o părere despre un subiect, pe care

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toate o

Am zis că să nu zic nimic despre ulei, mălai, făină și iod și pe urmă tot eu am zis că totuși să zic, în urma aventurării mele matinale în cartierul Militari. Scopul principal era să duc o sacoșă cu portocale și lămâi,  culese direct din pom, mamei Gabrielei, cea care gătește fabulos la taverna mea de suflet, Petralona, în Kalamata. Mi-am mai zis să merg duminica dimineața, că nu-i trafic, și așa a și fost, adică n-a fost! Am ajuns, am predat coletul parfumat și am decis să mă opresc alături, la Lidl, ca să-mi cumpăr niște legume și una-alta, am lipsit o lună jumate de-acasă și nu aveam de niciunele. Înăuntru vânzoleală mare, lume peste lume, cărucioarele (ălea mari) vârfuite cu de toate, la loc de cinste ulei, un mălai pe care scria că-i nobil, făină, crenvurști, cârnați de tot soiul. Pe la raionul de legume era mai mult ca la muzeu, oamenii treceau, se uitau, comentau revoltați, dragă, s-a făcut kilu’ de praz 6 lei, după care înhățau o caserolă cu ceafă de porc (cu 29 lei) de alături

Văd o grămadă de postări despre faptul că a dispărut covid odată cu declanșarea războiului în Ucraina. Bine, oamenii pot fi exact atât de proști și de obtuzi pe cât sunt, și nimeni și nimic nu-i poate deștepta, prostia e boală fără leac! Ieri l-au dus la groapă pe un om din sat de la mama, soț și tată de copii, sănătos și verde ca bradul, avea 48 ani, un om bun și blând, gospodar, priceput la toate, îi plăcea tare cafeaua și plăcinta cu brânză făcută de mama. O ajuta cu toate, îi ascuțea cuțitele mașinii de tuns iarba, i-a asamblat mobila de bucătărie de la Ikea și Jysk (știți voi despre ce vorbesc) și candelabrul violet din sticlă de Murano, îi “gâdilea” mașina dacă nu mai pornea de prea mult stat pe loc, desfunda scurgerile misterios înfundate, primăvara toaletá arbuștii decorativi din grădină, mereu cu o vorbă mucalită și zâmbetul pe buze. N-a vrut să se vaccineze, vorbeam astă-vară cu el sub nuc, zicea, doamna Monica, nu mă vaccinez, nu există covid, dumneavoastră îi mai credeți pe

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe. Unii se t

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare și dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Pentru amatorii de senzații tari și muuultă adrenalină, recomand o călătorie automobilistică la ceas de seară pe Valea Oltului! Pentru mine a fost cea mai exactă radiografie a acestui popor smintit, bramburit, necugetat, grăbit prostește și cocoș fără cauză! Deși am peste 1 milion de km de condus, a fost pentru prima oară în viață când n-am fost sigură că voi ieși întreagă din această poveste, dar n-aveam încotro, mama era în dreapta mea și trebuia să o aduc acasă întreagă! Șoseaua era udă, beznă de să-ți bagi deștele-n ochi, șiruri de tiruri intercalate de mașini mici de-o parte și alta și, totuși, unii care decideau să depășească, împotriva logicii elementare și a instinctului primordial de supraviețuire. Au existat două situații în care m-am aflat față în față cu un tir care depășea alt tir, aproape am oprit, făcea semnale disperate cu farurile să încetinesc pentru a-i permite să reintre pe banda de mers, am analizat rapid situația, aproape am oprit, tirul din spatele meu a frânat s

O sufragerie mică, de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă "bun", din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare. Urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în stânga farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie Gabriela o asistă pe mama la desăvârșirea salatei boeuf și a glazurii de ciocolată a prăjiturii de sărbătoare, mai precis culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu ochi de piper și ciocuri gure

Zilele trecute, Klaus Iohannis, aflat la Pianu de Jos, unde există unicul teren de 18 cupe din România cu un traseu total de 6 km, i-a îndemnat pe români să joace golf, cu câteva argumente, se poate juca la orice vârstă, e bun pentru mobilitatea corpului și petrecerea timpului liber în natură, la aer curat. Nația a sărit de cur încă o dată, ofuscată de asemenea nepotrivite îndemnuri. Cum adică, să renunțăm să ne petrecem sâmbăta și duminica, prețioasele noastre zile libere, la mall, îndopându-ne cu burgeri, cartofi prăjiți și melci cu scorțișoară în restaurantele fast food? Să renunțăm la incursiunile la supermarket, unde ne burdușim cărucioarele până la limita refuzului cu sticksuri, covrigei, toortițe, fleici, cârnați, bere și vodkă? Să renunțăm la minunatele noastre momente petrecute în natură, în fumul micilor sfârâind pe grătar, golind bere după bere și râgâind sănătos și sonor după fiecare înghițitură? Să umblăm de nebuni pe pajiști și coclauri naiba știe câți kilometri după o mi

Relația cu năbădăi a poporului român cu papionul Ion Rațiu, primul purtător posdecembrist de papion aflat în ochiul public a fost ironizat în fel și chip pentru fluturele de mătase de la gât (asta după ce a fost interogat ritos despre salamul cu soia și vinderea țării) Tăriceanu, și el purtător de papion, a fost luat în tărbacă de Băsescu și catalogat, în zeflemea, “față de european sadea cu papion” tocmai pentru acest accesoriu vestimentar, când, în fapt, erau multe altele de amendat! A venit rândul președintelui Iohannis să primească roșii în cap de la bobor exact pentru același motiv, papionul! Presupun că pe viitor, în folclor va circula vorba “Spune-mi dacă porți papion ca să-ți spun cine ești!” Românului nu-i plac papioanele și basta, care (papioane) e drept, nu merg cu tricoul cu burtă la vedere, nici cu bermudele și șlapii de gumă, ținuta de vară uzuală a patriotului naționale, indiferent de eveniment!

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

Există un loc în care marea se îmbină cu soarele, nisipul și cerul. Pe plajele pustii poți să-ți plimbi trupul gol sau doar privirea, fără obstacole, fără ființe...  Dimineața devreme te repezi la barca pescarilor să-ți vezi prânzul și cina, încă vii, lucioase, sulițe mici argintii ce vor fi aruncate pe plita încinsă. Un capăt de planetă de o frumusețe nepământeană, din care, parcă, ți-e frică să nu cazi. Timpul curge altfel, coioții deltei te anunță că s-a înserat, vălătucii groși de ceață gonesc dinspre uscat și înghit luna, pe farfurie stau doi pești, lângă carafa aburită, cu vin alb, sec, de la gheață. Un fel de început de lume. Un paradis făcut exact din materialul corect. La doi pași, în încâlceala de ierburi sărate, berzele, cocostârcii, șerpii, vulpile, insectele, te lasă să împarți cu ei acest bout du monde...

E aproape 5:30  Afară e încă întuneric. N-am somn. Mi-am făcut o cafea și stau și mă uit pe pereți... la propriu. Din această dimineață nimic nu va mai fi la fel. La ora 8, o armată de oameni vor forfoti prin casă, împachetând, desfăcând, înfășurând, lipind, stivuind, deșurubând, depozitând, transportând ultimii 18 ani din viața mea... nimic nu va mai fi la fel, vorba Liei. Am pornit de la ideea unei cosmetizări a spațiilor și m-am trezit demontând lambriurile tavanelor și pereților, amenajând podul, refăcând integral instalația electrică a casei. Izolări fonice între etaje, termoizolație exterioară, faimoasa anvelopare. Refacerea băilor și a bucătăriei, un dressing nou nouț cu uși glisante acoperite de oglinzi ce vor luneca tăcut pe șinele lor marca Komandor, într-o nouă orânduire a hainelor și-a mersului lucrurilor, tavanele albe vor fi inundate de miriade de leduri ce vor desena spirale în sufragerie, o Cale Lactee în living și geometrie nemțească în birou... sauna va respira eliber

În mijlocul Munchenului, într-o fabrică veche, dezafectată, transformată briliant în studio, atelier foto și casă, prin încăperile vaste, înalte, podite cu lemn blond, piruetează o fată brună cu plete dense, subțire ca o nuia, zveltă și frumoasă într-un fel aparte, cu ochi adânci, clocotind de râs și viață și parcă totuși tristă. Monica, hai să bem o șampanie, diseară mergem la niște prieteni artiști la masă, au o casă grozavă, o să-ți placă, el e cam ciudat dar ea e dulce, ce vrei să facem mâine, poimâine ne duce Thomas la o ședință foto pentru Vogue, ai văzut ce poze mi-a făcut la castel? Așa a fost prima mea întâlnire cu Catalina, urmată de seri lungi la București, la Carioca, de nesfârșite povești, de telefoane în miez de noapte care sfârșeau când începea să se albăstrească cerul spre răsărit... O fată frumoasă, cu o eleganță aparte în linia trupului, care a ars de viață și s-a bucurat. Inimoasă și prietenă bună! Imi va lipsi, cu siguranță. https://youtu.be/wZ9t_bVeY_M

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare de dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Necazul cel mai mare cu “revoltele” astea e că protestatarii nu prea au împotriva cui demonstra!  Nu se știe unde locuiește SARS COV 2, ca să demonstreze în fața casei, să-i dea cu ouă clocite în geamuri și să-i scrie măscări pe gard, și-atunci se supără ca văcarul pe sat, dau foc la măști, înjură guvernul, încălzirea globală, E-urile din alimente și, bineînțeles, pe Bill Gates! Ăștia-s ăi mulți, debusolați, dezinformați, naivi, speriați. Mai sunt unii, mai puțini, pescuitori în ape tulburi, jurnaliști de piei de cloșcă, influensări de coloratură sau doar anarhiști de vocație care văd în nerăbdarea și necazul oamenilor prilej de a ațâța spiritele și de a-și împlini obiectivele trasate de șefii lor, de la care-și primesc simbria. Aceștia din urmă, șoșoace, lazaruși, nostalgici oteviști, vadimiști, ceaușiști și alți iști, zurbagii de profesie, animale roșii cu dinți mărunți de rozătoare, ies din cotloanele lor fetide că-i rost de circ și de învrăjbit lumea. E timpul vindecătoarelor, mame

Bag de seamă că înțelegerea noțiunii de democrație în condiții de pandemie e complicată, nu doar în România, ci cam peste tot! În lupta cu acest dușman pervers, microscopic dar încoronat, guvernele sunt nevoite să ia măsuri nepopulare, la care boborul răspunde rățoit “pentru ce să dăm cu var?” Dincolo de teoria conspirației, pare că nici cei mai raționali dintre noi nu mai au răbdare, își vor “viețile de dinainte înapoi”, de parcă o clică de oameni răi li le-ar fi arestat, sine die, din motive obscure ce scapă pentru moment înțelegerii. Această situație mie-mi spune un singur lucru. Trăitorul în secolul 21 e un individ răsfățat, superficial, deloc dispus la sacrificiu personal, foarte puțin înclinat să pună umărul pentru construcție comunitară, individualist, egoist și egolatru, ușor manipulabil, dezinformat, leneș și degrabă zurbagiu, mai degrabă needucat, nerăbdător, lacom și abrutizat, confundând viața spirituală cu mormăielile nazale ale popilor de varii culte, cu horoscopul sau cu

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, după ce

Un prunc născut prematur are zile și i le ia popa, părinții și societatea, înțepenită în practicile barbare ale unui Ev Mediu nicicând depășit! Grozavă sminteală de minte, să scufunzi complet în apă, iarna, într-o biserică înghețată, un pui de om născut înainte de vreme, și să-l ții acolo suficient încât să moară! La pușcărie, toți, popi zăluzi ucigași de copii, ce îndemnați populația în plină pandemie să pupe moaște și icoane, și voi, părinți iresponsabili ce vă duceți copilul la moarte de bunăvoie și nesiliți de nimeni! Bravos națiune, halal să vă fie, dar mai degrabă nu v-ar mai răbda pământul de inepți!

Mizeria asta cu Iohannis la schi se înscrie perfect în ipocrizia românească! De-aia îi iubesc românii pe pesediști, că sunt populiști, pupă moaște la care intră peste rând, deplâng necazurile și lipsurile obiditului popor pentru care n-au făcut străzi, școli și spitale, aprind lumânări la biserici și-și fac cruci largi la televizor, în timp ce-și îndeasă buzunarele, fură, mint, își angajează secretare sprințare sub ochii plecați ai nevestelor și tot restul! Klaus Iohannis și-a permis, ce infamie, să petreacă câteva ore, la sfârșit de săptămână, pe pârtia de la Păltiniș, ca oricare alt om din această țară, anonim, bucuros de mișcare și de aerul proaspăt. Nu e bine! Trebuia să ce? Băsescu s-a înfipt într-un morman de zăpadă cu ATV-ul și s-a dat cu roțile-n sus, filmat cu intenție, a plâns “dragă Stolo” în direct la toate televiziunile, dragă Stolo e bine mersi, bronzat și sănătos tun, bucurându-se de proprietățile de la munte, mare și alte locuri. Pe Băsescu oamenii l-au iubit pentru că

Brutală și violentă reîntoarcere într-un trecut niciodată depășit, vaccinarea “pe sub mână” m-a umplut de silă și, pe undeva, de deznădejde. Am o mamă ce “merge pe 82”,  de care m-am bucurat că s-a vaccinat, două surori pe care nu le-am văzut de peste un an, prinse în restricțiile severe din două țări europene, mulți prieteni care s-or întreba, la ora la care scriu, cât de lung mi-a crescut părul, prieteni pe care, tot așa, am ales să nu-i întâlnesc până când mama nu-și face a doua doză de vaccin, cel mai bun prieten țintuit în casă, cu covid, sub tratament, și tovarășa mea de peregrinări elene și pan-europene blocată în țara ei mică și aproape perfectă, închipuind la telefon voiaje azurii sau doar întâlniri la buza mării sau pe străzile Bucureștiului, întâlniri cu care atât de tare ne-am obișnuit și de care e dor nespus. Am respectat toate restricțiile impuse, m-am întâlnit, totuși, aproape pe ascuns, cu doi-trei oameni pe care-i știu grijulii și responsabili, cu care am împărțit un p

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită lucios cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei m

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, o fătucă sărmană, cu o umbră de mustăcioară pe buza superioară, dintr-un fund de Hunedoară, cu ambâț politic traseist și profitabilă aplecare spre antamarea de relații amoroase cu bărbați deja luați (aka însurați) Și fata asta din poveste a făcut, ca toate fetele, o facultate particulară la drept, după care s-a apucat de scanat oportunitățile masculine de acuplare din județul ei și județele limitrofe, în vederea unei rapide ascensiuni politice și sociale, deși nici latura materială nu a fost lăsată pe dinafară! A găsit un băiat copt, foarte însurat, cu vreo 30 de anișori mai în vârstă decât ea, numa’ bun, care i-a cumpărat, printre altele, o geacă Moncler, un Audi și un apartament cochet, cu patru încăperi, chiar în orașul Hunedoara, și poate ar fi continuat cu achizițiile, dar n-a mai apucat, că a trecut în lumea celor drepți înainte de vreme... Ce credeți voi că a cerut la procesul intentat moștenitorilor?  Care proces, în

Mulți dintre noi am trăit dictatura ceaușistă și jugul socialismului multilateral dezvoltat cu îndreptarea lui spre comunism și n-am spus nici mâc! Ne-am supus tuturor aberațiilor, opreliștilor, interdicțiilor, umilințelor, penuriei, foamei, frigului, lipsei libertății de mișcare, delațiunilor prietenilor și colegilor de serviciu, terorii securiste, aberațiilor unui cuplu de analfabeți ce diriguiau o țară întreagă! Și n-am suflat o vorbă, n-am schițat un gest, n-am protestat nici o fărâmă de secundă, cu rarissime excepții pe care le cunoaștem. Acum ni se pare că purtarea unei măști și anumite măsuri luate pentru a ne proteja sănătatea și viața duc la dictatură!!! Ce repede ne-am prins de mecanismul democrației, și ce prost, ca un os fracturat ce s-a sudat strâmb și trebuie frânt din nou ca să fie pus la loc corect. Ce atoateștiutori am devenit, ce specialiști în drepturile universale ale omului, în libertatea individului, ce plini de știință în malversațiunile guvernanților, noi, cei c

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toate o

Am mai zis o dată asta, când cu aripile vântului, am mai mârâit nițel la cei zece negri mititei, dar acum, cu “reglementările” Academiei pentru filmele de Oscar s-a rupt de tot lanțul de iubire! N-am trăit o treime din viață în comunism doar ca să mă întorc la el acum, ba, mai mult, la unul importat de peste balta cea mare, de la o nație primitivă, un fel de maneliști mondiali! Să fie acolo la voi, fraților, împreună cu fast food, clătite cu sirop de arțar, canistre de muștar, maioneză și ketchup pe mesele restaurantelor, cartofi prăjiți serviți în coșulețe de plastic, burgări regi sau doar de la colțul străzii, obezitate morbidă la 25% din populație, ipocrizie, crime în plină stradă și în școli, corectitudine politică dusă la absurd, corupție, minciuni electorale cu read my lips și trabuce introduse în gaura greșită, sexual harassment când îi spui unei femei că are ochi frumoși și toată gargara asta grețoasă pe care ați revărsat-o peste omenire! Jos labele de pe lumea civilizată! Jos

Viața mea în sălbăticie, în rulotă, m-a învățat să fiu disciplinată, econoamă și organizată. M-a învățat că apa care curge la robinet nu trebuie irosită, pentru că trebuie umplut din nou rezervorul, la fel cea din tancul vasului de toaletă și a dușului cu burduf sub presiune. Fructele și legumele sunt mai prețioase decât aurul, cafeaua ce-mi parfumează diminețile picură ca o minune dislocată din banalul cotidian și trasplantată în nisipurile aride, brânzeturile aspre de capră, mărunțite în așchii și presărate peste feliile rotunde de roșii devin miracole gastronomice, busuiocul verde și fragil nu se ține sub pernă, ci în frigider... Dincolo de toate astea există luna, în ultimul pătrar alaltăieri, cerul luminat de lapte din sân de zeiță, marea mereu alta, caldă, pitind între falduri pești plați, moi și sperioși, nisipul răbdător și atoateacoperitor, soarele monocord ca orice zeu, răsărind și apunând cu o punctualitate demnă de un conțopist de canțelarie provincială...

Întâi apare un mascul trimis în cercetare.  Poartă pe umăr o umbrelă de soare, într-o mână o ladă frigorifică, în cealaltă o sacoșă de Lidl, uzată de atâtea refolosiri, burdușită cu te miri ce, și sub braț un plastic împăturit, căruia i se va desluși mai încolo utilitatea. Privește circumspect în toate părțile, netezește nisipul cu talpa piciorului, lasă jos poverile și dă semnal că-i bun locul. E momentul în care năvălește grosul trupei, alcătuit îndeobște din al doilea mascul, soțiile din dotare, vreo câțiva puradei de vârste pe care nu mă pricep prea bine să le ghicesc, între 3 și 6 ani și adeseori o mamă/soacră impunătoare, care acoperă orizontul cu silueta masivă înveșmântată într-un fel de halat de percal cu picățele. Începe operațiunea laborioasă de instalare a taberei, cu corturi de plajă, umbreluțe debile ce se îndoaie de vânt imediat ce au fost desfăcute, prosoape multicolore, grătar de fontă, lemne, cărbuni, găletușe, lopățele, rățuște, ba chiar și o minipiscină pe care bărb

Cea mai importantă revelație recentă personală despre oameni e că, în capul lor, lucrurile se îmbină, combină și așează în mod diferit! Că nu suntem toți la fel știam de mult, dar această bruscă sete de eliberare, libertate și drepturi fundamentale exprimată de niște oameni care au acceptat, ba chiar îmbrățișat, dictatura comunistă, și, mai recent, dubioasele volute politice ale unui Iliescu, Ponta, Băsescu, Tăriceanu, Dragnea&Comp e cel puțin deplasată, în contextul unei pandemii! N-au înțeles nimic din pericolul Ordonanței 13, nici din baletul grotesc al Justiției din perioada de tristă amintire Tudorel Toader, a grosolan-neconstituționalelor decizii ale, culmea, Curții Constituționale, nici din eșuatul și ticălosul atac asupra Codruței Kovesi! Nu s-au revoltat când Mazăre a vândut litoralul, bucată cu bucată, ca să-și facă sufragerie cu barcă, nici când Băsescu și-a cocoțat progenitura puțină la minte în Parlamentul European, nici când o pițipoancă blondă de doi lei, girată de p

Lumea zice că nimic nu va mai fi la fel. Eu cred, dimpotrivă, că totul va fi exact ca înainte, nu c-ar fi fost bine cum era. În vremuri de molimă se cern caracterele, se desparte prostul de ăla pe care-l duce mintea, pe generos de cărpănos,  pe cel ce se pierde cu firea de cel ce-și păstrează calmul și judecata întreagă. Acum se vede cine are resurse interioare spirituale, seninătate în fața neprevăzutului cu multe fețe, disciplină, gândire logică, anduranță, imaginație și ingeniozitate, depozite de energie interioară, încredere în forțele proprii și umilință. Avem caraghioși revoltați nici ei nu știu prea bine pe cine și de ce și prolifici adepți ai sectei Ocultei Mondiale, răspânditori inconștienți sau conștienți de vești false sau doar colportori de știri despre leacuri miraculoase, avem falși curajoși care se pupă pe gură cu babe infectate doar pentru a-și regăsi o identitate pierdută sau niciodată existentă, dar avem și oameni care se organizează să-i ajute pe cei slabi și neputin

Ora 1:30 am Mega Image Gemeni M-am gândit să merg la cumpărături noaptea, să evit aglomerația diurnă. N-aveam nevoie de mare lucru, ouă, lămâi, apă plată și țigări. La intrarea în magazin, de-a dreapta și stânga, două turnuri înalte cu pachete de hârtie igienică pregătite să fie puse în rafturi, străjuiesc raionul de fructe și legume, gol! Lipsesc lămâile, dar și salata, verdețurile, avocado și multe altele. La pâine zici că a trecut un roi de lăcuste, sertarele culisante mai păstrează amprentele unsuroase ale croissanților și grămăjoare de mac și susan. Raftul de apă minerală rânjește ca o dantură stricată, cu goluri largi, intercalate de Evian și Vittel. Apa mea plată nu mai există. Apare un băiat de prăvălie, împingând o platformă uriașă pe care sunt clădite baxuri de apă plată Zizin. Îl opresc și-l întreb, San Benedetto mai aveți, se uită cu o privire rătăcită la mine, nu, doamnă, nu mai avem, s-a vândut tot, tot! Dar asta, Zizin, cum e? E bună? Cum să fie, apă! Îl rog să-mi pună u

Urmăresc, de ceva timp, felul în care se manifestă mila, compasiunea, empatia la o însemnată parte a poporului român, și trebuie să recunosc că n-am înțeles mecanismul! Omului de pe facebook (aka omul de rând, omul de pe stradă) îi e milă de madam Pandele că i-au găsit o sârmă-n fund, dar n-are nici cunoaștere, nici înțelegere pentru cele două tenace inițiatoare ale construirii spitalului de copii, târâte în noroi de cucoana primăriță. Le era milă de “bietul torționar” Vișinescu, om bătrân, ce să mai caute în pușcărie la vârsta lui, dar nu le e milă de miile de deținuții politici pe care acesta i-a umilit, torturat și ucis în bătaie cu zâmbetul pe buze! Le e milă de șpăgarul și incendiatorul de bolnavi Beuran, mare om, mare doctor, mare caracter, a salvat mii de vieți, nu-i așa, dar n-au pic de îngăduință pentru miile de tineri medici rezidenți, care șterg praful prin sala de operații, aduc cafele, dau cu mopul și se uită în ochii “profesorului”, doar doar îi lasă să închidă vreo apend

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături, zacuscă și h

Mi-e greu să scriu despre Brexit, pentru că am rude apropiate și prieteni ce locuiesc pe insulă, iar ei au păreri împărțite. Le ascult argumentele pro și contra, cântăresc, compar, citesc ce zice unul și altul. Până la urmă, am formulat câteva concluzii:  Leaverșii se împart în două categorii, pe de-o parte cei permeabili la populism, mai puțintei la minte, cu situație materială precară, cei ce-și văd slujbele amenințate de imigranții veniți de te miri unde și “s-au săturat” să adape cu monedă cu chipul Reginei o Europă considerată nefuncțională și hulpavă, și pe de altă parte britanici deștepți brici, xenofobi, inflexibili, care nu s-au obișnuit niciodată cu gândul că India sau Australia nu mai sunt județele de peste mări ale Marii lor Britanii, cei ce au înghițit cu noduri croissanții și-și fac pe furiș, acasă, porridge, cârnați și fasole la micul dejun. Remaineri sunt mai greu de definit, pentru că-s mai multe soiuri, tineri sau vârstnici ce preferă să fie cetățeni universali, mobil

Biserica Precupeții Vechi, anno domini 2020 În fața bisericii, pe niște mese pliante, tronează 4 butoaie albastre din plastic, pline, bănuiesc, cu apă sfințită, deși arată exact ca butoaiele în care, mai nou, pune lumea varză la murat. Enoriașii roiesc din toate părțile, o adunătură tristă, cenușie, pe fundalul căreia se decupează spectaculos straiele aurii ale preoților. Începe slujba, plasmodiată nazal și urmărită cu evlavie de asistență. Chelnerii de la Templul Soarelui au ieșit, pentru un moment, din restaurant, dar se refugiază repede înapoi la căldură. Bate un vânt rece, tăios, oamenii și copacii se îndoaie și gem, cad trei fulgi rătăciți pe parbriz, pe Calea Moșilor o femeie cu părul alb, subțiratecă, îmbrăcată în negru, își strânge mănușile la piept ca pe niște odoare, intru să cumpăr un croissant din cafeneaua de pe colț, la bancă e lume multă care nu-și dă rând, la Mega Image un bărbat înalt, cu păr sur strâns într-o coadă de cal, îl întreabă pe casier, iar nu vă merge cântar

Mi-am pus cizmele și pufoaica, am înnodat djallabaua deasupra genunchilor și am ieșit afară, să-mi curăț mașina de zăpadă și să o bag sub poartă. Brazii sunt încărcați de nea, a nins toată noaptea, mama închipuie viitoare poteci înspre magazia de lemne și înspre Ursu, ciorile înnegresc pentru un moment nucul uriaș, după care zboară zăpăcite de bătăile noastre din palme, din fundul curților se ridică firave fuioare de fum, satul miroase a iarnă, mi-e dor de bunica, am venit de la București într-o primăvară, cu botine de piele fină cu bot auriu și mănuși necăptușite, brodate cu perle... mama ne caută încălțări groase, îmblănite, mergem în pivniță să scoatem din butoi o varză crudă și dulce ca mărul, verificăm proviziile, avem, nu trebuie să ieșim, am găsit niște pâine feliată de secară, pătrată, fără coajă, felia roză de ficat de gâscă se topește pe crusta fierbinte, proaspăt scoasă din prăjitor, punem rondele de smochine dulci deasupra... Credincioșii facebook sunt revoltați de fecioara

În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista un dreptunghi luminos pe perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată, singuratică ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe muchea canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibrul fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el... Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei... Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos di

Aud și citesc mereu aceste două expresii, spuse cu năduf, silă, dezamăgire sau revoltă. În esență, pentru ca să-ți revii sau să te faci bine, trebuie să te afli într-o stare temporară de boală de orice fel, din care să te întorci la statutul de om sănătos. Aplicate nației române, aceste două sintagme nu-și au rostul! Nu vă iluzionați, nu avem din ce ne reveni, nu avem cum ne face bine, pentru simplul motiv că asta-i starea noastră naturală, așa am fost dintotdeauna! Istoria mai mult sau mai puțin recentă arată asta în multe feluri, de la domniile fanariote care au instituționalizat șpaga, Bucureștiul umblând pe podețe de lemn aruncate peste noroaiele străzii, aducerea unui “domn străin”, în speță neamț, în persoana lui Carol l, că “domnii locali” nu erau capabili să diriguiască țara și se țineau doar de potlogării și intrigi, porcii grăsuni ce zburdau prin curtea “Palatului Regal” la sosirea acestuia, mai încoace, la Caragiale, care a fugit mâncând pământul și s-a instalat în inima Ber

După cum, poate, unii dintre voi știți deja, ștampilele nu mai sunt necesare pe actele societăților comerciale...e suficientă semnătura celui îndrituit! O firească aliniere la o Europă Și o lume în care încă nu ne pricepem sau nu vrem să fim... Asta nu înseamnă că instituțiile publice, de orice soi, ba chiar și unele private, din inerție, nu solicită în continuare, pe acte, această ventuză umedă, colorată divers, cel mai ades albastră sau verzulie, ca o dublare și întărire a iscăliturii și probității semnatarului! Umblu cu ștampila în geantă...uneori se desface din resortul de protecție și-mi pătează conștiincios, instituțional, căptușeala scumpă, de velur...alteori o găsesc rătăcită între creme de plajă, rujuri și parfumuri, transportată absurd în valizele vacanțelor, pentru “cazul în care trebuie aplicată pe ceva” E inutil să-i explici vreunui slujbaș public că-i desuetă, depășită, necerută și deloc necesară, juridic și legal vorbind! Te refuză scurt, trage ghilotina geamlâcului de l

PSD e pur și simplu incapabil de reformare! Discursul lui Ciolacu după întronarea în scaunul de președinte de tranziție m-a făcut, pe alocuri, nostalgică după agramatismele Vasilicăi! O mereu reînnoită și veșnic flămândă goană după ciolan, de data asta performată de un om cu nume predestinat, Ciolac, regrupări și balet sincron acvatic, promisiuni rupte ca surcelele, principii inexistente, populism sforăitor declamat cu gura plină de micii și muștarul de la Căcâna, burți de bere sau burți virtuale, misoginism prost mascat, plescăială grobiană, reguli fanariote de conducere și mulgere a celor mulți și proști, agramatism și incultură crasă drept condiții sine-qua-non de ascensiune, anti-europenism drept religie și religia ca unealtă, un perfect uns și îndelung exersat mecanism al corupției, șpăgii și mitei, ridicate la rang de politică de stat. Sentimentul de greață care mă încearcă la orice schimbare de cadre în PSD, însoțită invariabil de măcel și sânge pe pereți, e constanta acestor tr

N-am scris niciodată ce cred, de fapt, despre Iohannis, am spus doar mereu că-l susțin și votez. Aș vrea să scriu acum câteva rânduri despre Klaus Iohannis. Eu provin dintr-o familie de profesori de limba română, din miezul țării, din Sibiu. Tata, fie odihnit, că nu mai trăiește, a fost un dascăl foarte bun și tare iubit de elevi, pe care îi iubea, la rândul lui, deși nu prea știa cum să le arate. Nu prea avea umor tata, avea un carnețel în care își nota bancuri pe care le spunea la petrecerile cu prietenii... de obicei uita sau strica poanta finală, și convivii surâdeau politicos, după care se întorceau spre unul din cei ce-i făceau să râdă doar ridicând degetul. Tata nu bea alcool, nici cafea, nu fuma, nu pierdea nopțile, deci n-avea nici un haz! Era curios de tot și de toate, citea mult, își pregătea cu seriozitate orele, știa pe de rost poezii, multe, pe care le recita cu un patos ușor vetust și prăfuit. Tata ne-a arătat, mie și surorilor mele, țara. Ne-a dus în Moldova, în Maramur