Monica Nistorescu

Să scrii o carte, în timpurile astea în care oamenii au impresia că pot scrie cărți așa cum se spală pe dinți sau își schimbă chiloții, a devenit o misiune aproape imposibilă... Nu încetez să mă minunez de amestecul de tupeu, impostură, heirupism, vulgaritate crudă, neprelucrată, semidocție și suficiență... Eu am o relație aproape religioasă cu cuvântul tipărit, și am impresia că am fost târâtă în piața publică, despuiată de vestminte și pusă să beau, din pahare năclăite, licori dubioase, verzui... N-am vehemență, nici pretenții de turn de fildeș, ci doar o imensă tristețe...o muscă verzuie, uriașă, se plimbă pe carcasa picurând de grăsime a unei vite sacrificate acum două zile...nu a mai avut loc în camera frigorifică și a rămas să atârne, stingheră, în aerul înserării... Să scrii...să-i bucuri, întristezi, exciți, îmbolnăvești, înseninezi, înnegurezi, avânți pe semenii tăi îmi pare cel mai greu și mai frumos lucru din lume!... Și văd că și asta a căzut în deriziune...acum fiecare scr...

Câteva lămuriri...încerc să adun pe blog texte pierdute, publicate sau nu... E și cazul textului de mai jos Au trecut sărbătorile cu pletora lor de mâncări grase, zemoase, prea multe și degrabă îngrășătoare, mi-am zis, acum să o dăm pe legume și fructe, să ne curățăm pe dinăuntru și să ne luminăm la minte… M-am dus să fac aprovizionarea: tije de țelină, andive, salată iceberg, roșii, ardei gras, castraveți, ciuperci, mandarine, lămâi… Ajung acasă fericită, visând o salată uriașă cu un strop de ulei de măsline și o pudră de sare… Vreau salată orientală de cartofi , zice bărbatu… io rămân suspendată, cu plasele doldora de vitamine și o furie ce urcă încet din vintre.   N-am cartofi , bufnesc, și-n secunda următoare una din plase se rupe și încep să se dea de-a dura pe covor toate legumele mele sănătoase și colorate… o roșie rămasă mai la urmă plesnește cu un icnet scurt, împrăștiindu-și sucul și semințele pe covorul meu oriental… M-am săturat să-ți tot gătesc cartofi!   răbufnes...

Un text de prin 2013...valabil! Pentru că fac dragoste – sex – cum ar zice un prieten de al meu, mai bine decât ăia proști… pentru că-și aduc bagajul de deșteptăciune și sensibilitate culturală și emoțională în pat și se folosesc de el… Pentru că sunt ironici și autoironici, critici și autocritici, cinici cu masură sau fără, sensibili, știind de ce, dezabuzați cu motiv și ușor plictisiți cu șarm… Pentru că pot vorbi câte-n lună și stele cu ei… Pentru că sunt logici, suplinind și corijând faimoasa lipsă de logică, doar ocazională, a femeii. Pentru că sunt rezonabili… Pentru că pot asculta MUZICĂ, citi CĂRȚI și vedea FILME cu ei, despre care să discutăm mai apoi la nesfârșit… Pentru că mă pot certa cu ei… Pentru că mă răsfață… Pentru că îmi desenează propriul eu, mă trag de mână când exagerez, mă iartă blând când sar calu’ și mă aduc cu picioarele pe pământ când decolez… Pentru că le plac mănușile, perlele și parfumurile mele… De fapt, iubesc bărbații inteligenți pentru că numai ei pot s...

V-ați plimbat cu mașina vreodată duminica dimineața, pe la 8, așa, printr-un oraș mare, fie el București, Brașov sau altul asemeni? Eu fac adesea asta, fie la București, fie pe unde mă aflu...ai impresia că ai închiriat tot orașul pentru propria-ți plăcere...străzile sunt goale, mașinile rare, în marea lor majoritate taximetre ce duc călători la gară sau întorc acasă cheflii târzii și fete, pietonii și mai sporadici...oameni în vârstă, cu sacoșe de pânză, în drum spre piață... Aerul e cumva sticlos, proaspăt, limpede, și de pe ușile brutăriilor se revarsă pe trotuare, ca o promisiune de bine, aroma pâinii abia scoasă din cuptor și a covrigilor cu susan. În dosul storurilor trase, orașul doarme adânc, somn de duminică și iluzia răgazului de încă o zi care ne apropie, în fapt, pe fiecare, de capătul drumului. Brașov, o zi de iulie a anului de grație 2016, ora 8 dimineața.

Ieri podul m-a primit cu bucurie. Trecuse Cristina cu o zi înainte, era curat, cald, paradoxal luminos, pentru că podurile nu-s prea luminoase de felul lor...o lene care mă împiedică, în ultima vreme, să fac cele mai ușoare lucruri, m-a oprit, de data asta, să-l sun pe Mihai, un băiat bun la toate, cam sărăcuț cu duhu dar voluntar și inimos, cu care m-am procopsit grație Adrianei. Consecința a fost că m-am cărat, în două rânduri, cu bagajele pe scări. Tablourile de pe pereții casei scării au privit cu uimire baletul cacofonic al trollerului izbit de fiecare treaptă, în urcare, fața mea înciudată și roșie de efort și calabalâcul savant clădit în rucsacul minune, deasupra căruia trona un ghiveci cu busuioc proaspăt. Am trecut din cameră în cameră, netezind cu mâna, la întâmplare, un colț de mobilă, o carte, un pled, am aprins veiozele și lămpile ascunse în cele mai năstrușnice locuri, i-am dat un bobârnac elefantului de catifea din dormitor, am salutat turlele Precupeților Vechi, a...

Azi mi s-a întâmplat ceva...foarte liniștită și mulțumită de mine, mi-am ales o carte din biblioteca de la Brașov și m-am lungit în pat...am prostul obicei să citesc în pat, n-am citit niciodată la birou sau în fotoliu, de câte ori nu m-a certat bietul tata...n-a răzbit cu mine...am continuat să citesc în pat, cu bărbia sprijinită în pumni sau pe o pernă făcută sul...mai am și prostul obicei să ronțăi ceva în timp ce citesc...covrigi...mere... Bref...după ce am început să lecturez, de fapt să relecturez, deoarece vorbim de Huliganii, mi-a atras atenția sertarul noptierei...îl deschid rar, țin în el mai multe perechi de mănuși și un pachet de cărți de joc...e o mobilă veche, cumpărată demult din casa profesorului Arsene, restaurată o dată prost și de două ori bine, ultima oară după o inundație în casa de vacanță a Brașovului... Deschid sertarul ca și cum aș deschde sertarul altcuiva...deasupra, peste mănuși, un post-it galben, cu câteva vorbe pe el, scrise mărunt, aproape ilizibi...

Vehemența e bună atunci când: - e dublată de autoironie, ironie, ușoară blazare, umor - tratează subiecte futile, cum ar fi preeminența cărnii de vită argentiniană asupra celei boliviene sau prezența obligatorie a brânzei mimolettes în componența fondue-ului de brânză - ești între oameni foarte apropiați, care-ți cunosc temperamentul, te iubesc în ciuda lui și pentru el - ești o persoană cu un magnetism personal de excepție - e însoțită de argumente solide - poți să o controlezi. Vehemența nu e bună: - la beție - în discuții despre existența lui Dumnezeu, purtate pe la 3 dimineața - în saloane sau în vizită, în prezența unor oameni pe care îi cunoști prea puțin sau deloc - atunci când ești gazdă - atunci când n-ai argumente în spatele tiradei - atunci când îți lipsește simțul umorului - atunci când ești sub tratament antidepresiv - atunci când nu vrei să-ți bați cuie în talpă sau să te legi la cap când nu te doare - atunci când nivelul intelectual, cultural, informațional, educațional,...

O sufragerie mică de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi, fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă “bun”, din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare… urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în dreapta farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie, soră-mea, Gabriela, o asistă pe mama la desăvârșirea salatei de boeuf și a glazurii de ciocolată pentru prăjitura de sărbătoare, mai precis, culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu o...

Servitul mesei e deopotriv ă  art ă   ş i  ş tiin ţă , mai pu ţ in la români.  Noi mânc ă m mult, prost  ş i f ă r ă  maniere. Să vă spun un banc, poate îl ştiţi, poate nu, dar pe mine mă va ajuta mult în scurta mea poveste despre români şi mâncare. Un turist străin în vizită pe meleagurile noastre, rătăcit în capitala sufocată, opreşte maşina lângă doi  poliţişti, cerându-le ajutorul pentru a găsi o anumită stradă.  Întreabă în engleză, apoi, dându-şi seama că poliţiştii nu cunosc limba perfidului Albion, o dă pe franceză, continuă cu germana, cu un ultim efort îşi valorifică bruma de cunoştinţe de italiană, după care, sastisit şi realizând că vajnicii apărători ai ordinii publice nu cunosc niciuna dintre aceste limbi, demarează în trombă.  Unul dintre poliţişti se uită cu admiraţie în urma maşinii şi-i spune celuilalt: „Ai  văzut, bă, ce de limbi ştia ăsta?” Colegul său i-o retează scurt: „Da. Şi la ce i-a folosit?” ...

Am constatat, în ultimul timp, că eleganța, deferența și grija pentru ceilalți în comportamentul social s-au demonetizat. Nu mai e de bonton să te preocupe, firesc, felul în care duci bucătura la gură, vorbele ce-ți curg din aceeași gură, felul în care te îmbraci, cum prezinți doi oameni unul celuilalt… E un fel de val de nepăsare, egocentrism, proastă creștere, jemanfișism declarat, individualism feroce. Gura a devenit slobodă spre fetidă, mestecând deopotrivă trivialități și greșeli gramaticale cu un aer victorios. Oamenii nu-și mai dau rând la ghișee, se apropie fără jenă de cel deja aflat acolo, pentru a scuipa peste tejghea o întrebare, nu-și mai acordă prioritate în trafic. Dacă aprinzi o lumânare pe masă, la cină, ești întrebat cu ochi umezi dacă ți-a murit cineva, mulți organizează petreceri cu farfurii și tacâmuri de unică folosință, azvârlite confortabil la ghena de gunoi după terminarea festinului. Muzica urlă, oamenii vorbesc prea tare, cu obrajii plesnind de înflăcă...

Coasta marocană se desface din cețurile viorii, neprietenoasă...un port ce pare părăsit, până când apare poliția de frontieră și cere, pe un ton lătrat, documentele vasului și pașapoartele...un peisaj selenar, de capăt de lume, se întinde dincolo de dana portului...ne îmbarcăm într-un van cu geamuri fumurii și pornim spre Tanger...orașul năvălește peste noi cu amestecul de culori, arhitecturi și alăturări ciudate, cu voci tari și mirosuri ce se strecoară insidios în păr și-n pliurile vestmintelor...o lumină crudă decupează pe cer, cu linii nete, contururile clădirilor. Ajungem în piața principală, de unde începe labirintul de străduțe strâmte ce adăpostește souk-ul...munți de boia, curcuma, scorțișoară și alte multe misterioase prafuri și mirodenii, pui jumuliți din care picură sângele, înșirați pe sfori, cascade de fructe și legume, mănunchiuri uriașe de mentă, busuioc și coriandru, împletituri măiastre de usturoi, ceapă și curmale, alune, fistic, săpunuri în culorile bomboanelor f...

Prova iahtului taie apa mătăsoasă...ne îndreptăm spre Gibraltar...în dreapta, la tărm, se înșiruie cuminți, portocalii, ultimele clădiri din Marbella...în stânga, suspendati în cer, munți marocani ce se văd doar când atmosfera e foarte limpede...Delfini! Ne repezim cu toții pe puntea cea mai de jos...de-a dreapta și stânga provei, 6-7 delfini lucioși, albăstrii, saltă în ritmul valurilor...par să-și potrivească pasul după al nostru...rămân mult aplecată peste balustradă...nu-mi pot dezlipi ochii de pe spinările jucăușe ale acestor misterioase ființe...ne însoțesc îndelung, până aproape de stânca Gibraltarului, înțesată de bănci și de maimuțe hoațe, certărețe, cu dos purpuriu și mișcări viclene, imprevizibile...de partea cealaltă a strâmtorii, oceanul...și bunul nostru plac...la dreapta urcă, dantelată, coasta Portugaliei, la stânga Marocul, învelit în cețuri albăstrui...facem repede o ședință și decidem că vrem câte un pic din fiecare...un pic de Portugalie, într-un port mic, cvasip...

NARCISÍSM s. n. Admirație contemplativă și dragoste exagerată (pînă la anormal) față de propria sa persoană fizică. Există pe lume persoane, deopotrivă femei și bărbați, obsedate de propria făptură în asemenea grad, încât până și Narcissus ar fi considerat un caz ușor, tratabil, prin comparație...obsesia de sine n-ar fi mare belea, dacă bolnavul n-ar ține cu orice preț să o împartă cu tot mapamondul...pe "rețeaua de socializare", așadar, newsfeed ne furnizează, tot din două în două postări, imagini și ipostaze care mai de care mai diverse ale personajelor de care fac vorbire...bust, profil, semiprofil stânga/dreapta, capul dat pe spate, capul întors șăgalnic peste umăr, costumație de zi, de seară, de piață, de balamuc, priviri languroase, mină gânditoare, atitudine șăgalnică, ruj roșu, lipstick negru, gloss, gene false, gene naturale, blond, brun, roșcat, mieriu, nisipiu, buze țuguiate mustrător sau dulce, a sărut, pene, paiete, rochii de bal, căciulițe năstrușnice, șalu...

Un text din 2008... Între timp, eu m-am mutat la București...lucrurile nu s-au schimbat la Snagov... O plimbare de-a lungul ţărmurilor lacului Snagov se dovedeşte a fi o aspră încercare, chiar şi pentru cei cu un simţ estetic mai puţin exigent.  Snagovul este azi o victimă a politicii de urbanism duse de o administraţie indolentă şi incompetentă, combinată cu gustul indoielnic al multora dintre locatarii sezonieri sau permanenţi ai lacului Snagov... Pe neaşteptate, se iscă o vanzoleală in tot satul. Ursu şi Steluţă, cainii mei, incep să latre şi să alerge innebuniţi, dintr-o parte in alta a grădinii, după care se strecoară, cu ochi rotunzi de groază şi tremurand din tot corpul, sub masa din sufragerie, de unde nu ii mai poţi urni in ruptul capului. Cocoşii cucurigesc, fiecare in legea lui, aerul dulce al inserării vibrează ameninţător, apele lacului Snagov se inroşesc ca de o apocalipsă scăpată din predicţiile lui Nostradamus, păsările se lipesc unelentr- altel...

Un text mai vechi...neexpirat...:) Mulți din prietenii mei din viața reală nu au un cont pe Facebook și mă disprețuiesc discret pentru că eu am! Sunt zile în care mă disprețuiesc și eu nițeluș din același motiv… de ce? Pentru că e limpede că cei ce hălăduiesc prin hățișurile FB au o parte moale… neprotejată… neîmplinită… un călcâi al lui Achile… un loc fără solzi, platoșă sau materie cornoasă… o vulnerabilitate… o sensibilitate… o angoasă… o neîmplinire… Să lăsăm toată gargara asta cu informația, regăsirea oamenilor pierduți pe alte meleaguri în alte timpuri, interesul pentru natura umană sau, pur și simplu, nevoia de a râde… Facebook este expresia sublimată a însingurării noastre... este un concentrat de viață în mileniul trei… o copie conformă a sufletelor și minților noastre, zbuciumate, neliniștite, frământate, neiubite, negândite până-n coadă… E un Cerc al Poeților Neînțeleși… o hazna… un centru de ecarisaj… o cofetărie… un bordel… o casă de nebuni… un sanatoriu… ...

De câteva zile, în universul livingului meu a apărut o muscă… sâcâitoare… impertinentă… obraznică….zgomotoasă… indecentă… şi urâtă, ca orice muscă… acum să nu vă imaginați că-i vorba despre vreuna dintre muștele acelea grase, libidinoase, lucioase, verzi-albăstrui… nu… e o muscă cenușie… din soiul cel mai banal cu putință… ieri ațipisem pe canapea și am simțit gâdilătura neplăcută a labelor mărunte coborând panta lină a obrazului stâng înspre gură… am zvâcnit din somnul meu fragil și un clește de greață mi-a cuprins stomacul, la gândul că tot așa se va fi plimbat pe excremente sau pe mortăciuni putride… mediul ei natural… Am încercat să o scot din casă… am stins toate luminile și am deschis larg ușă de la terasă, cu gândul că soarele fierbinte al acestui început de vară o va ademeni afară… nici pomeneală… pentru că muștele sunt oricum vreți dumneavoastră, doar proaste nu! Acum zece minute se plimba încântată pe o jumătate sângerie de rodie… ajunsesem la capătul puterilor și...

Masturbarea într-un spațiu privat și trimiterea filmulețului iubitei, ca dovadă de dragoste, într-un context de complicitate amoroasă de cuplu și coduri în doi, n-are nimic de-a face cu prefectura, nici cu primăria! Și să ridice piatra cel care nu s-a masturbat niciodată, femeie sau bărbat! E grețoasă această pruderie (iertați barbarismul) Să-i zicem ipocrizie comunitară! Oricine poate fi filmat sau fotografiat în ipostaze intime de către partenerul de viață! Și ca acesta să folosească în spațiul public aceste materiale e mai mizer și mai descalificant decât orice altceva! Tudy, bineînțeles, nu are ce căuta la Primăria Capitalei, cum n-are ce căuta nici Firea, dar nu din motive de masturbare, ci din motive de incompetență profesională!

Are ochi de pește fiert, imobili, cu care te fixează dezaprobator și lacom deopotrivă...un scanner foarte performant, ascuns în dosul lor, analizează fiecare piesă de îmbrăcăminte, fiecare pliu al vestmintelor, fiecare centimetru al ființei tale...îți dă mâna moale și rece, și rămâi cu o senzație neplăcută că ți-a luat ceva...cunoaște pe toată lumea și o cunoaște toată lumea...rămâne un mister faptul că e invitată la cele mai neașteptate și improbabile reuniuni, soarele și recepții, lansări de produse de lux, deschideri de restaurante, aniversări diverse...e drept, la lansări de carte am văzut-o foarte puțin spre deloc. N-a făcut nimic niciodată...nu muncește, nu creează, nu produce, NU! Există, pur și simplu! Are o voce mică, schimonosită, de fetiță de pension, cu care povestește prăzii de moment episoade din viața ei și a familiei... Pune întrebări indiscrete cu aerul cu care ar întreba dacă plouă afară... Bârfește cu voluptate, minte cu aplomb, compătimește cu ipocrizie, colportează...

Toate cărțile, sfinte sau drăcești, toți proorocii, nostradamușii, mamele Omizi și Brățări, toți vizionarii și ghicitorii în bobi, toți prevestesc sfârșitul lumii sub forma unui eveniment scurt și apocaliptic, fie el ciocnire cu comeata, cutremur, potop, Nibiru, și alte asemenea. În orice caz, un sfârșit rapid, nedureros, purificator. Ei, nu, nu cred că merităm așa ceva. Cred că sfârșitul lumii e un proces lent, chinuitor, care începe cu otrăvirea hranei, aerului și apei, cu vestejirea pășunilor, decapitarea pădurilor, schimbarea albiilor râurilor, topirea zăpezilor veșnice, ticăloșia guvernanților, umilirea și umilința nărodului norod, nimicirea cireșilor în floare și a filelor de Carte… Cred că sfârșitul lumii începe cu lăcomia devastatoare a omizilor ce lasă duzii desfrunziți, cu hingherii ce se bucură de mirosul fetid al fricii din ochii animalelor neputincioase și hăituite, cu duhoarea stătută și biruitoare a spitalelor, cu copiii timpurilor noi, navigatori naivi în interne...

  Tipologia nevestelor este extrem de variată. Poate că asta face ca misterul feminin să rămână mereu nepătruns şi ne determină să considerăm în continuare instituţia mariajului drept cea mai funcţională şi mai dezirabilă modalitate de a exista în cuplu, în ciuda evidenţelor. Nu-i voi înţelege niciodată, să mă pici cu ceară, pe cei ce se plictisesc. Spectacolul zilnic al străzii, al oamenilor, sarabanda politică ce te ţine cu respiraţia la gură mai ceva ca o telenovelă, capriciile vremii, o groapă proaspătă în caldarâmul străzii, televizorul şi ziarele, scandalurile ce se ţin lanţ, recepţiile şi cocktail-urile prilejuite de aproape orice, înecate în şampania călduţă şi dulceagă a cărei marcă e ascunsă abil de şervetul barmanului – într-un cuvânt, meandrele concretului, cum a spus un clasic în viaţă, nu te lasă să te plictiseşti. În cei douăzecișișase de ani de când am schimbat liniştea oraşului meu natal din inima Transilvaniei pe tumultul Oraşului Luminilor în varianta...