Gió


Niște muncitori francezi pe care-i suspectam că-s români lucrează la un șantier de alături...construiesc un imobil, probabil P+5, că mai mult nu-i lasă regimul de înălțime al clădirilor dimprejur.
I-am urmărit cu atenție, mai mult ca să știu când să părăsesc strategic zona și când să mă întorc acasă.
La 7:59, invariabil, unul din ei urcă scara zigurată a macaralei, după care se instalează în cabina ovaloidă, transparentă, de unde începe să plimbe brațul macaralei peste acoperișurile clădirilor...între 12 și 13, liniște mormântală, pauza de masă, sfântă mai ales la acest neam care și-a făcut din mâncare catedrală!
La 16:59, macaragiul coboară tacticos scările macaralei, și liniștea se instalează peste clădirile dantelate...
Într-o zi, eram în micul Franprix de peste drum, să-mi cumpăr lămâi...la casă, doi băieți în salopete, vorbeau românește...puseseră pe bandă o conservă de cassoulet, o pâine albă feliată și două beri...te-a sunat Grigore? Când vine?
Nu m-a sunat încă, dar vine săptămâna viitoare, am vorbit cu nevastă-sa! Doarme la noi, stă numa’ două luni, se întoarce că are de pus termopane la casa lui tac-su...
Mă uit la fețele lor...fata de la casierie, o negresă subțire ca un pai, cu ochi enormi înotând într-un alb albăstrui, nefiresc, le dă restul până la centimă...
Aș fi vrut să merg în urma lor, să le ascult poveștile cu Grigore care mai are de pus termopane la casă și nevastă-sa care își dorea un parfum, Gió...
#imigrație

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce ciudată-i natura umană

Nu mai fiți deștepte, proastelor!

Neveste, consoarte, soții...