Un restaurant chinezesc foarte românesc sau Pierdut restaurant, îl declar nul

 

Aseară am fost cu niște prieteni la un restaurant chinezesc, plasat convenabil,  chiar în colțul străzii mele. Îmi plăcea să merg acolo...e foarte aproape, fac supa Gao Tang, vită pe plită încinsă și calamari cu legume, foarte buni...decorul e o chintesență a kitsch-ului, atât înăuntru, cât și pe terasă, cu vegetație artificială de un verde deloc firesc și statuete Buddha uriașe de ipsos, vopsite grosolan cu un fel de maglavais auriu, dar nu mă deranja deloc, ăsta fiind un fel de loc comun în decorația restaurantelor chinezești. Clienții, destul de amestecați și, îndeobște,  rezistenți la combinații de gusturi și arome inedite, cer adeseori cartofi prăjiți și șnițel, așa că restaurantul s-a adaptat și în meniu există un fel de cartofi pai turtiți ca o plăcintă și "șnițel chinezesc", care-i exact ca cel românesc, foarte departe de cel vienez.

Aseară terasa era plină...sâmbătă seara...

Am așteptat multișor până să ne întrebe cineva ce vrem să bem, măcar...erau doi ospătari pe terasă, o fată și un băiat, și încă o puștoaică, ajutor...se vedea că sunt depășiți de situație, obosiți până în măduva oaselor...nu mai erau în stare nici să schițeze un surâs...seara a continuat așa cum a început, adică prost! Ne-au adus băuturile, vin rosé, bere și apă minerală și au pus toate sticlele pe masă, de-a valma, fără să toarne în pahare...de altfel, nici nu erau pahare pentru tot ce cerusem...am mutat noi sticlele pe un gheridon din apropiere și ne-am turnat în pahare singuri. După vreo zece minute a sosit și gheața, după altă jumătate de oră ni s-a luat comanda pentru mâncare. După altă jumătate de oră, a sosit mâncarea, în tranșe ilogice, cu sosurile aduse la final și cu mine, exasperată, așteptând să primesc un bol și o pereche de bețișoare...s-a vărsat niște sos dulce-acrișor pe masă și ne-am apucat să ștergem singuri...bref, un dezastru!

La final, cerem nota de plată. Unii dintre noi doreau să plătească cu cardul, alții cash...nu se poate, zice chelnerița, am bătut pe casă și trebuie să plătiți ori cu cardul, ori cash...obosiți de toată tărășenia, ne-am organizat și am plătit cu cardul.

Când să ne ridicăm de la masă, vine în fugă fata care ne servise și ne spune că a încurcat notele de plată cu masa vecină și mai avem de plată 84 de lei! Pe care i-am plătit cash!!!

Cam asta e!

Pe mine m-au pierdut de mușteriu, dar lumea va continua să meargă, pentru că românul, ori e excesiv de tolerant, ca să nu zic total lipsit de pretenții, ori se ia la bătaie cu chelnerii... 

Calea de mijloc, adică firescul și normalitatea, așa cum o percep eu cu mintea mea îngustă de european, vorba lui Pleșu, lipsește cu desăvârșire...