Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!

 

Hai, zi-ne-o pe aia cu chinezu!

Ne înghesuiam vreo 15-20, în bucătăria mică de bloc...Gyuri își îngusta ochii, își umfla obrajii, își țuguia buzele și începea să vorbească pițigăiat, legănându-se de pe un picior pe altul ca un mandarin mic...ne tăvăleam pe jos de râs și îl rugam, mai zi-ne-o o dată, Gyuri...se scărpina în cap, cu o figură serioasă, lungă, iar pe noi ne bufnea râsul instantaneu...întindea mâna după chitară și îl ascultam cântând, melancolici și cuminți, așezați care pe unde apucam, pe un colț de masă, pe taburete, pe dușumeaua învelită în linoleum, sorbind câte o gură din Cabernetul Sauvignon de Murfatlar, foarte în vogă pe atunci...în clipa următoare, începea să declame Mama lui Ștefan cel Mare, cu patos și privirea rostogolită în tavan, și iar ne scutura, molipsitor, un râs întretăiat de lacrimi...oprește-te, Gyuri, că ne omori!!!

Eram studenți...

Mai zi-ne-o o dată, Gyuri!