Monica Nistorescu

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu

Există un loc în care marea se îmbină cu soarele, nisipul și cerul. Pe plajele pustii poți să-ți plimbi trupul gol sau doar privirea, fără obstacole, fără ființe...  Dimineața devreme te repezi la barca pescarilor să-ți vezi prânzul și cina, încă vii, lucioase, sulițe mici argintii ce vor fi aruncate pe plita încinsă. Un capăt de planetă de o frumusețe nepământeană, din care, parcă, ți-e frică să nu cazi. Timpul curge altfel, coioții deltei te anunță că s-a înserat, vălătucii groși de ceață gonesc dinspre uscat și înghit luna, pe farfurie stau doi pești, lângă carafa aburită, cu vin alb, sec, de la gheață. Un fel de început de lume. Un paradis făcut exact din materialul corect. La doi pași, în încâlceala de ierburi sărate, berzele, cocostârcii, șerpii, vulpile, insectele, te lasă să împarți cu ei acest bout du monde...

E aproape 5:30  Afară e încă întuneric. N-am somn. Mi-am făcut o cafea și stau și mă uit pe pereți... la propriu. Din această dimineață nimic nu va mai fi la fel. La ora 8, o armată de oameni vor forfoti prin casă, împachetând, desfăcând, înfășurând, lipind, stivuind, deșurubând, depozitând, transportând ultimii 18 ani din viața mea... nimic nu va mai fi la fel, vorba Liei. Am pornit de la ideea unei cosmetizări a spațiilor și m-am trezit demontând lambriurile tavanelor și pereților, amenajând podul, refăcând integral instalația electrică a casei. Izolări fonice între etaje, termoizolație exterioară, faimoasa anvelopare. Refacerea băilor și a bucătăriei, un dressing nou nouț cu uși glisante acoperite de oglinzi ce vor luneca tăcut pe șinele lor marca Komandor, într-o nouă orânduire a hainelor și-a mersului lucrurilor, tavanele albe vor fi inundate de miriade de leduri ce vor desena spirale în sufragerie, o Cale Lactee în living și geometrie nemțească în birou... sauna va respira eliber

În mijlocul Munchenului, într-o fabrică veche, dezafectată, transformată briliant în studio, atelier foto și casă, prin încăperile vaste, înalte, podite cu lemn blond, piruetează o fată brună cu plete dense, subțire ca o nuia, zveltă și frumoasă într-un fel aparte, cu ochi adânci, clocotind de râs și viață și parcă totuși tristă. Monica, hai să bem o șampanie, diseară mergem la niște prieteni artiști la masă, au o casă grozavă, o să-ți placă, el e cam ciudat dar ea e dulce, ce vrei să facem mâine, poimâine ne duce Thomas la o ședință foto pentru Vogue, ai văzut ce poze mi-a făcut la castel? Așa a fost prima mea întâlnire cu Catalina, urmată de seri lungi la București, la Carioca, de nesfârșite povești, de telefoane în miez de noapte care sfârșeau când începea să se albăstrească cerul spre răsărit... O fată frumoasă, cu o eleganță aparte în linia trupului, care a ars de viață și s-a bucurat. Inimoasă și prietenă bună! Imi va lipsi, cu siguranță. https://youtu.be/wZ9t_bVeY_M

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare de dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Necazul cel mai mare cu “revoltele” astea e că protestatarii nu prea au împotriva cui demonstra!  Nu se știe unde locuiește SARS COV 2, ca să demonstreze în fața casei, să-i dea cu ouă clocite în geamuri și să-i scrie măscări pe gard, și-atunci se supără ca văcarul pe sat, dau foc la măști, înjură guvernul, încălzirea globală, E-urile din alimente și, bineînțeles, pe Bill Gates! Ăștia-s ăi mulți, debusolați, dezinformați, naivi, speriați. Mai sunt unii, mai puțini, pescuitori în ape tulburi, jurnaliști de piei de cloșcă, influensări de coloratură sau doar anarhiști de vocație care văd în nerăbdarea și necazul oamenilor prilej de a ațâța spiritele și de a-și împlini obiectivele trasate de șefii lor, de la care-și primesc simbria. Aceștia din urmă, șoșoace, lazaruși, nostalgici oteviști, vadimiști, ceaușiști și alți iști, zurbagii de profesie, animale roșii cu dinți mărunți de rozătoare, ies din cotloanele lor fetide că-i rost de circ și de învrăjbit lumea. E timpul vindecătoarelor, mame

Bag de seamă că înțelegerea noțiunii de democrație în condiții de pandemie e complicată, nu doar în România, ci cam peste tot! În lupta cu acest dușman pervers, microscopic dar încoronat, guvernele sunt nevoite să ia măsuri nepopulare, la care boborul răspunde rățoit “pentru ce să dăm cu var?” Dincolo de teoria conspirației, pare că nici cei mai raționali dintre noi nu mai au răbdare, își vor “viețile de dinainte înapoi”, de parcă o clică de oameni răi li le-ar fi arestat, sine die, din motive obscure ce scapă pentru moment înțelegerii. Această situație mie-mi spune un singur lucru. Trăitorul în secolul 21 e un individ răsfățat, superficial, deloc dispus la sacrificiu personal, foarte puțin înclinat să pună umărul pentru construcție comunitară, individualist, egoist și egolatru, ușor manipulabil, dezinformat, leneș și degrabă zurbagiu, mai degrabă needucat, nerăbdător, lacom și abrutizat, confundând viața spirituală cu mormăielile nazale ale popilor de varii culte, cu horoscopul sau cu

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, după ce

Un prunc născut prematur are zile și i le ia popa, părinții și societatea, înțepenită în practicile barbare ale unui Ev Mediu nicicând depășit! Grozavă sminteală de minte, să scufunzi complet în apă, iarna, într-o biserică înghețată, un pui de om născut înainte de vreme, și să-l ții acolo suficient încât să moară! La pușcărie, toți, popi zăluzi ucigași de copii, ce îndemnați populația în plină pandemie să pupe moaște și icoane, și voi, părinți iresponsabili ce vă duceți copilul la moarte de bunăvoie și nesiliți de nimeni! Bravos națiune, halal să vă fie, dar mai degrabă nu v-ar mai răbda pământul de inepți!

Mizeria asta cu Iohannis la schi se înscrie perfect în ipocrizia românească! De-aia îi iubesc românii pe pesediști, că sunt populiști, pupă moaște la care intră peste rând, deplâng necazurile și lipsurile obiditului popor pentru care n-au făcut străzi, școli și spitale, aprind lumânări la biserici și-și fac cruci largi la televizor, în timp ce-și îndeasă buzunarele, fură, mint, își angajează secretare sprințare sub ochii plecați ai nevestelor și tot restul! Klaus Iohannis și-a permis, ce infamie, să petreacă câteva ore, la sfârșit de săptămână, pe pârtia de la Păltiniș, ca oricare alt om din această țară, anonim, bucuros de mișcare și de aerul proaspăt. Nu e bine! Trebuia să ce? Băsescu s-a înfipt într-un morman de zăpadă cu ATV-ul și s-a dat cu roțile-n sus, filmat cu intenție, a plâns “dragă Stolo” în direct la toate televiziunile, dragă Stolo e bine mersi, bronzat și sănătos tun, bucurându-se de proprietățile de la munte, mare și alte locuri. Pe Băsescu oamenii l-au iubit pentru că

Brutală și violentă reîntoarcere într-un trecut niciodată depășit, vaccinarea “pe sub mână” m-a umplut de silă și, pe undeva, de deznădejde. Am o mamă ce “merge pe 82”,  de care m-am bucurat că s-a vaccinat, două surori pe care nu le-am văzut de peste un an, prinse în restricțiile severe din două țări europene, mulți prieteni care s-or întreba, la ora la care scriu, cât de lung mi-a crescut părul, prieteni pe care, tot așa, am ales să nu-i întâlnesc până când mama nu-și face a doua doză de vaccin, cel mai bun prieten țintuit în casă, cu covid, sub tratament, și tovarășa mea de peregrinări elene și pan-europene blocată în țara ei mică și aproape perfectă, închipuind la telefon voiaje azurii sau doar întâlniri la buza mării sau pe străzile Bucureștiului, întâlniri cu care atât de tare ne-am obișnuit și de care e dor nespus. Am respectat toate restricțiile impuse, m-am întâlnit, totuși, aproape pe ascuns, cu doi-trei oameni pe care-i știu grijulii și responsabili, cu care am împărțit un p

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită lucios cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei m

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, o fătucă sărmană, cu o umbră de mustăcioară pe buza superioară, dintr-un fund de Hunedoară, cu ambâț politic traseist și profitabilă aplecare spre antamarea de relații amoroase cu bărbați deja luați (aka însurați) Și fata asta din poveste a făcut, ca toate fetele, o facultate particulară la drept, după care s-a apucat de scanat oportunitățile masculine de acuplare din județul ei și județele limitrofe, în vederea unei rapide ascensiuni politice și sociale, deși nici latura materială nu a fost lăsată pe dinafară! A găsit un băiat copt, foarte însurat, cu vreo 30 de anișori mai în vârstă decât ea, numa’ bun, care i-a cumpărat, printre altele, o geacă Moncler, un Audi și un apartament cochet, cu patru încăperi, chiar în orașul Hunedoara, și poate ar fi continuat cu achizițiile, dar n-a mai apucat, că a trecut în lumea celor drepți înainte de vreme... Ce credeți voi că a cerut la procesul intentat moștenitorilor?  Care proces, în

Mulți dintre noi am trăit dictatura ceaușistă și jugul socialismului multilateral dezvoltat cu îndreptarea lui spre comunism și n-am spus nici mâc! Ne-am supus tuturor aberațiilor, opreliștilor, interdicțiilor, umilințelor, penuriei, foamei, frigului, lipsei libertății de mișcare, delațiunilor prietenilor și colegilor de serviciu, terorii securiste, aberațiilor unui cuplu de analfabeți ce diriguiau o țară întreagă! Și n-am suflat o vorbă, n-am schițat un gest, n-am protestat nici o fărâmă de secundă, cu rarissime excepții pe care le cunoaștem. Acum ni se pare că purtarea unei măști și anumite măsuri luate pentru a ne proteja sănătatea și viața duc la dictatură!!! Ce repede ne-am prins de mecanismul democrației, și ce prost, ca un os fracturat ce s-a sudat strâmb și trebuie frânt din nou ca să fie pus la loc corect. Ce atoateștiutori am devenit, ce specialiști în drepturile universale ale omului, în libertatea individului, ce plini de știință în malversațiunile guvernanților, noi, cei c

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toate o

Am mai zis o dată asta, când cu aripile vântului, am mai mârâit nițel la cei zece negri mititei, dar acum, cu “reglementările” Academiei pentru filmele de Oscar s-a rupt de tot lanțul de iubire! N-am trăit o treime din viață în comunism doar ca să mă întorc la el acum, ba, mai mult, la unul importat de peste balta cea mare, de la o nație primitivă, un fel de maneliști mondiali! Să fie acolo la voi, fraților, împreună cu fast food, clătite cu sirop de arțar, canistre de muștar, maioneză și ketchup pe mesele restaurantelor, cartofi prăjiți serviți în coșulețe de plastic, burgări regi sau doar de la colțul străzii, obezitate morbidă la 25% din populație, ipocrizie, crime în plină stradă și în școli, corectitudine politică dusă la absurd, corupție, minciuni electorale cu read my lips și trabuce introduse în gaura greșită, sexual harassment când îi spui unei femei că are ochi frumoși și toată gargara asta grețoasă pe care ați revărsat-o peste omenire! Jos labele de pe lumea civilizată! Jos

Viața mea în sălbăticie, în rulotă, m-a învățat să fiu disciplinată, econoamă și organizată. M-a învățat că apa care curge la robinet nu trebuie irosită, pentru că trebuie umplut din nou rezervorul, la fel cea din tancul vasului de toaletă și a dușului cu burduf sub presiune. Fructele și legumele sunt mai prețioase decât aurul, cafeaua ce-mi parfumează diminețile picură ca o minune dislocată din banalul cotidian și trasplantată în nisipurile aride, brânzeturile aspre de capră, mărunțite în așchii și presărate peste feliile rotunde de roșii devin miracole gastronomice, busuiocul verde și fragil nu se ține sub pernă, ci în frigider... Dincolo de toate astea există luna, în ultimul pătrar alaltăieri, cerul luminat de lapte din sân de zeiță, marea mereu alta, caldă, pitind între falduri pești plați, moi și sperioși, nisipul răbdător și atoateacoperitor, soarele monocord ca orice zeu, răsărind și apunând cu o punctualitate demnă de un conțopist de canțelarie provincială...

Întâi apare un mascul trimis în cercetare.  Poartă pe umăr o umbrelă de soare, într-o mână o ladă frigorifică, în cealaltă o sacoșă de Lidl, uzată de atâtea refolosiri, burdușită cu te miri ce, și sub braț un plastic împăturit, căruia i se va desluși mai încolo utilitatea. Privește circumspect în toate părțile, netezește nisipul cu talpa piciorului, lasă jos poverile și dă semnal că-i bun locul. E momentul în care năvălește grosul trupei, alcătuit îndeobște din al doilea mascul, soțiile din dotare, vreo câțiva puradei de vârste pe care nu mă pricep prea bine să le ghicesc, între 3 și 6 ani și adeseori o mamă/soacră impunătoare, care acoperă orizontul cu silueta masivă înveșmântată într-un fel de halat de percal cu picățele. Începe operațiunea laborioasă de instalare a taberei, cu corturi de plajă, umbreluțe debile ce se îndoaie de vânt imediat ce au fost desfăcute, prosoape multicolore, grătar de fontă, lemne, cărbuni, găletușe, lopățele, rățuște, ba chiar și o minipiscină pe care bărb

Cea mai importantă revelație recentă personală despre oameni e că, în capul lor, lucrurile se îmbină, combină și așează în mod diferit! Că nu suntem toți la fel știam de mult, dar această bruscă sete de eliberare, libertate și drepturi fundamentale exprimată de niște oameni care au acceptat, ba chiar îmbrățișat, dictatura comunistă, și, mai recent, dubioasele volute politice ale unui Iliescu, Ponta, Băsescu, Tăriceanu, Dragnea&Comp e cel puțin deplasată, în contextul unei pandemii! N-au înțeles nimic din pericolul Ordonanței 13, nici din baletul grotesc al Justiției din perioada de tristă amintire Tudorel Toader, a grosolan-neconstituționalelor decizii ale, culmea, Curții Constituționale, nici din eșuatul și ticălosul atac asupra Codruței Kovesi! Nu s-au revoltat când Mazăre a vândut litoralul, bucată cu bucată, ca să-și facă sufragerie cu barcă, nici când Băsescu și-a cocoțat progenitura puțină la minte în Parlamentul European, nici când o pițipoancă blondă de doi lei, girată de p

Lumea zice că nimic nu va mai fi la fel. Eu cred, dimpotrivă, că totul va fi exact ca înainte, nu c-ar fi fost bine cum era. În vremuri de molimă se cern caracterele, se desparte prostul de ăla pe care-l duce mintea, pe generos de cărpănos,  pe cel ce se pierde cu firea de cel ce-și păstrează calmul și judecata întreagă. Acum se vede cine are resurse interioare spirituale, seninătate în fața neprevăzutului cu multe fețe, disciplină, gândire logică, anduranță, imaginație și ingeniozitate, depozite de energie interioară, încredere în forțele proprii și umilință. Avem caraghioși revoltați nici ei nu știu prea bine pe cine și de ce și prolifici adepți ai sectei Ocultei Mondiale, răspânditori inconștienți sau conștienți de vești false sau doar colportori de știri despre leacuri miraculoase, avem falși curajoși care se pupă pe gură cu babe infectate doar pentru a-și regăsi o identitate pierdută sau niciodată existentă, dar avem și oameni care se organizează să-i ajute pe cei slabi și neputin

Ora 1:30 am Mega Image Gemeni M-am gândit să merg la cumpărături noaptea, să evit aglomerația diurnă. N-aveam nevoie de mare lucru, ouă, lămâi, apă plată și țigări. La intrarea în magazin, de-a dreapta și stânga, două turnuri înalte cu pachete de hârtie igienică pregătite să fie puse în rafturi, străjuiesc raionul de fructe și legume, gol! Lipsesc lămâile, dar și salata, verdețurile, avocado și multe altele. La pâine zici că a trecut un roi de lăcuste, sertarele culisante mai păstrează amprentele unsuroase ale croissanților și grămăjoare de mac și susan. Raftul de apă minerală rânjește ca o dantură stricată, cu goluri largi, intercalate de Evian și Vittel. Apa mea plată nu mai există. Apare un băiat de prăvălie, împingând o platformă uriașă pe care sunt clădite baxuri de apă plată Zizin. Îl opresc și-l întreb, San Benedetto mai aveți, se uită cu o privire rătăcită la mine, nu, doamnă, nu mai avem, s-a vândut tot, tot! Dar asta, Zizin, cum e? E bună? Cum să fie, apă! Îl rog să-mi pună u

Urmăresc, de ceva timp, felul în care se manifestă mila, compasiunea, empatia la o însemnată parte a poporului român, și trebuie să recunosc că n-am înțeles mecanismul! Omului de pe facebook (aka omul de rând, omul de pe stradă) îi e milă de madam Pandele că i-au găsit o sârmă-n fund, dar n-are nici cunoaștere, nici înțelegere pentru cele două tenace inițiatoare ale construirii spitalului de copii, târâte în noroi de cucoana primăriță. Le era milă de “bietul torționar” Vișinescu, om bătrân, ce să mai caute în pușcărie la vârsta lui, dar nu le e milă de miile de deținuții politici pe care acesta i-a umilit, torturat și ucis în bătaie cu zâmbetul pe buze! Le e milă de șpăgarul și incendiatorul de bolnavi Beuran, mare om, mare doctor, mare caracter, a salvat mii de vieți, nu-i așa, dar n-au pic de îngăduință pentru miile de tineri medici rezidenți, care șterg praful prin sala de operații, aduc cafele, dau cu mopul și se uită în ochii “profesorului”, doar doar îi lasă să închidă vreo apend

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături, zacuscă și h

Mi-e greu să scriu despre Brexit, pentru că am rude apropiate și prieteni ce locuiesc pe insulă, iar ei au păreri împărțite. Le ascult argumentele pro și contra, cântăresc, compar, citesc ce zice unul și altul. Până la urmă, am formulat câteva concluzii:  Leaverșii se împart în două categorii, pe de-o parte cei permeabili la populism, mai puțintei la minte, cu situație materială precară, cei ce-și văd slujbele amenințate de imigranții veniți de te miri unde și “s-au săturat” să adape cu monedă cu chipul Reginei o Europă considerată nefuncțională și hulpavă, și pe de altă parte britanici deștepți brici, xenofobi, inflexibili, care nu s-au obișnuit niciodată cu gândul că India sau Australia nu mai sunt județele de peste mări ale Marii lor Britanii, cei ce au înghițit cu noduri croissanții și-și fac pe furiș, acasă, porridge, cârnați și fasole la micul dejun. Remaineri sunt mai greu de definit, pentru că-s mai multe soiuri, tineri sau vârstnici ce preferă să fie cetățeni universali, mobil

Biserica Precupeții Vechi, anno domini 2020 În fața bisericii, pe niște mese pliante, tronează 4 butoaie albastre din plastic, pline, bănuiesc, cu apă sfințită, deși arată exact ca butoaiele în care, mai nou, pune lumea varză la murat. Enoriașii roiesc din toate părțile, o adunătură tristă, cenușie, pe fundalul căreia se decupează spectaculos straiele aurii ale preoților. Începe slujba, plasmodiată nazal și urmărită cu evlavie de asistență. Chelnerii de la Templul Soarelui au ieșit, pentru un moment, din restaurant, dar se refugiază repede înapoi la căldură. Bate un vânt rece, tăios, oamenii și copacii se îndoaie și gem, cad trei fulgi rătăciți pe parbriz, pe Calea Moșilor o femeie cu părul alb, subțiratecă, îmbrăcată în negru, își strânge mănușile la piept ca pe niște odoare, intru să cumpăr un croissant din cafeneaua de pe colț, la bancă e lume multă care nu-și dă rând, la Mega Image un bărbat înalt, cu păr sur strâns într-o coadă de cal, îl întreabă pe casier, iar nu vă merge cântar

Mi-am pus cizmele și pufoaica, am înnodat djallabaua deasupra genunchilor și am ieșit afară, să-mi curăț mașina de zăpadă și să o bag sub poartă. Brazii sunt încărcați de nea, a nins toată noaptea, mama închipuie viitoare poteci înspre magazia de lemne și înspre Ursu, ciorile înnegresc pentru un moment nucul uriaș, după care zboară zăpăcite de bătăile noastre din palme, din fundul curților se ridică firave fuioare de fum, satul miroase a iarnă, mi-e dor de bunica, am venit de la București într-o primăvară, cu botine de piele fină cu bot auriu și mănuși necăptușite, brodate cu perle... mama ne caută încălțări groase, îmblănite, mergem în pivniță să scoatem din butoi o varză crudă și dulce ca mărul, verificăm proviziile, avem, nu trebuie să ieșim, am găsit niște pâine feliată de secară, pătrată, fără coajă, felia roză de ficat de gâscă se topește pe crusta fierbinte, proaspăt scoasă din prăjitor, punem rondele de smochine dulci deasupra... Credincioșii facebook sunt revoltați de fecioara

În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista un dreptunghi luminos pe perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată, singuratică ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe muchea canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibrul fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el... Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei... Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos di

Aud și citesc mereu aceste două expresii, spuse cu năduf, silă, dezamăgire sau revoltă. În esență, pentru ca să-ți revii sau să te faci bine, trebuie să te afli într-o stare temporară de boală de orice fel, din care să te întorci la statutul de om sănătos. Aplicate nației române, aceste două sintagme nu-și au rostul! Nu vă iluzionați, nu avem din ce ne reveni, nu avem cum ne face bine, pentru simplul motiv că asta-i starea noastră naturală, așa am fost dintotdeauna! Istoria mai mult sau mai puțin recentă arată asta în multe feluri, de la domniile fanariote care au instituționalizat șpaga, Bucureștiul umblând pe podețe de lemn aruncate peste noroaiele străzii, aducerea unui “domn străin”, în speță neamț, în persoana lui Carol l, că “domnii locali” nu erau capabili să diriguiască țara și se țineau doar de potlogării și intrigi, porcii grăsuni ce zburdau prin curtea “Palatului Regal” la sosirea acestuia, mai încoace, la Caragiale, care a fugit mâncând pământul și s-a instalat în inima Ber

După cum, poate, unii dintre voi știți deja, ștampilele nu mai sunt necesare pe actele societăților comerciale...e suficientă semnătura celui îndrituit! O firească aliniere la o Europă Și o lume în care încă nu ne pricepem sau nu vrem să fim... Asta nu înseamnă că instituțiile publice, de orice soi, ba chiar și unele private, din inerție, nu solicită în continuare, pe acte, această ventuză umedă, colorată divers, cel mai ades albastră sau verzulie, ca o dublare și întărire a iscăliturii și probității semnatarului! Umblu cu ștampila în geantă...uneori se desface din resortul de protecție și-mi pătează conștiincios, instituțional, căptușeala scumpă, de velur...alteori o găsesc rătăcită între creme de plajă, rujuri și parfumuri, transportată absurd în valizele vacanțelor, pentru “cazul în care trebuie aplicată pe ceva” E inutil să-i explici vreunui slujbaș public că-i desuetă, depășită, necerută și deloc necesară, juridic și legal vorbind! Te refuză scurt, trage ghilotina geamlâcului de l

PSD e pur și simplu incapabil de reformare! Discursul lui Ciolacu după întronarea în scaunul de președinte de tranziție m-a făcut, pe alocuri, nostalgică după agramatismele Vasilicăi! O mereu reînnoită și veșnic flămândă goană după ciolan, de data asta performată de un om cu nume predestinat, Ciolac, regrupări și balet sincron acvatic, promisiuni rupte ca surcelele, principii inexistente, populism sforăitor declamat cu gura plină de micii și muștarul de la Căcâna, burți de bere sau burți virtuale, misoginism prost mascat, plescăială grobiană, reguli fanariote de conducere și mulgere a celor mulți și proști, agramatism și incultură crasă drept condiții sine-qua-non de ascensiune, anti-europenism drept religie și religia ca unealtă, un perfect uns și îndelung exersat mecanism al corupției, șpăgii și mitei, ridicate la rang de politică de stat. Sentimentul de greață care mă încearcă la orice schimbare de cadre în PSD, însoțită invariabil de măcel și sânge pe pereți, e constanta acestor tr

N-am scris niciodată ce cred, de fapt, despre Iohannis, am spus doar mereu că-l susțin și votez. Aș vrea să scriu acum câteva rânduri despre Klaus Iohannis. Eu provin dintr-o familie de profesori de limba română, din miezul țării, din Sibiu. Tata, fie odihnit, că nu mai trăiește, a fost un dascăl foarte bun și tare iubit de elevi, pe care îi iubea, la rândul lui, deși nu prea știa cum să le arate. Nu prea avea umor tata, avea un carnețel în care își nota bancuri pe care le spunea la petrecerile cu prietenii... de obicei uita sau strica poanta finală, și convivii surâdeau politicos, după care se întorceau spre unul din cei ce-i făceau să râdă doar ridicând degetul. Tata nu bea alcool, nici cafea, nu fuma, nu pierdea nopțile, deci n-avea nici un haz! Era curios de tot și de toate, citea mult, își pregătea cu seriozitate orele, știa pe de rost poezii, multe, pe care le recita cu un patos ușor vetust și prăfuit. Tata ne-a arătat, mie și surorilor mele, țara. Ne-a dus în Moldova, în Maramur

Vă zic acum, pentru ultima dată, dar să nu mă mai întrebați că nu vă voi mai spune niciodată teoria lui Pitagora! Așa proastă pompoasă, boită ca o sorcovă, puțină la minte, trasă de sfori de niște golani cu tovalul gros (Olguța, Orlando și asceticul Fifor) nici c-am mai văzut! Găină zburlită, cotcodăcind aferată pe mormanul ei de gunoi, în care scurmă cu sârg, rostogolindu-și ochiul mic, perfect rotund și opac la tot ce înseamnă gândire și logică. Oare ce se va întâmpla cu Vasilica după duminică? Cu broșa în formă de guriță țuguiată, mult mai potrivită la intrarea într-un sex shop decât într-o campanie electorală? Cu “tualetele” bleu royal, albe sau zmeurii, din duchesse de mătase? Cu cocul împletit savant în bentițe întretăiate, înfășurând burețelul de plastic?(unde e pavianul d’antan?) Cu genele false, prea lungi și prea dese, lipite stângaci peste fardul bronzuliu ca spoiala sobelor de la țară? Mă frământ de zile bune, ce se va întâmpla cu toate astea? Mda, recunosc, sunt un pic îng

V-am mai spus că aștept cu nerăbdare terminarea acestei campanii și turul 2 al alegerilor, pentru că a intrat strechea în lume! Nu mai recunosc oameni pe care credeam că-i știu relativ bine.  Nu vorbesc de simțul umorului, pe ăla l-au pierdut printre primele, vorbesc de agresivitate, vorbe grele și anapoda, țâfnă, aberații, lipsă elementară de logică, țățism, invective, lovituri sub centură, formulări lipsite de eleganță dar și de sens, acuze nejustificate, aberații, atacuri la persoană, rățoieli, aroganță, o evidentă pierdere a simțului realității, răzbunări puerile, cadavre de capre ale vecinilor răspândite pe pajiște... Acum am rămas cu o dilemă. Voi putea oare să-i privesc ca înainte pe cei pe care i-am văzut dându-și în stambă zilele astea, sau îmi va sta mereu înfiptă în minte atitudinea lor complet nerezonabilă, cu miros de cauciuc încins și scrâșnet de fier pe fier? Voi fi, oare, în stare să-mi amintesc multele lor calități, de care m-am bucurat de-a lungul timpului, sau voi ră

Mașina joasă, decapotată, oprește scurt, zmucit, în dreptul căpșunilor de pe tarabă... il nous faut des framboises pour ce soir, ciripește vocea blondă din dreapta.  Bărbatul deschide portiera și încearcă să se extragă din scaunul șoferului, aflat la 10 centimetri de asfalt... nu-i iese din prima, nici din a doua, totuși, a treia oară, după un iscusit și, probabil, mult exersat balans al trupului, reușește să obțină poziția bipedă! Are vreo 70 de anișori, cu bătaie, jeans de culoarea zmeurei ferfenițiți în dreptul genunchilor, părul lung, alb, și un șal moale de cașmir înfășurat neglijent în jurul gâtului... păsărica din dreapta, la vreo 23 de ani, poate nepoată sau fiică, ar zice oamenii buni la suflet, nici vorbă, ar răspunde cârcotașii, îl privește amuzată. Bărbatul se îndreaptă spre tarabă, de unde se întoarce cu două barchete de căpșuni, soiul acela mic, portocaliu, nespus de parfumat, gariguette le zice, parcă, și le depune cu grijă în portbagaj. Pe stradă trecătorii poartă în mâ

În sfârșit a ieșit soarele la Paris! De dimineață am fost pe Avenue d’Iéna la un DHL să trimit niște acte în România, acum purced spre Darty, Avenue des Ternes, să cumpăr o cafetieră, un pinguin de la Krups... Aerul e cristalin, aproape casant, cerul albastru intens, cum numai toamna e, trotuarele curate, măturate, spălate de ploaia de peste noapte... O femeie în vârstă, puțintică la trup, cu o eșarfă Hermès înnodată cochet în jurul gâtului, traversează cu grijă strada, însoțită de bichonul maltez zglobiu din dotare... Efluvii de unt copt în foetaje invadează nările imprudenților ce trec prin fața brutăriei Baillon. De departe, sirena unei ambulanțe cadențează, aproape prietenos, ritmul dimineții. Arabul din colț și-a scos pe tarabă murele, zmeura și afinele, merele  lucioase și trei soiuri de roșii. O fată de la coaforul de jos a ieșit să fumeze o țigară, sprijinită de calcanul casei. Peste drum, la cafenea, un om al străzii soarbe cu înghițituri mici cafeaua oferită de o femeie blond

Mă apucasem să vă spun o poveste petrecută prin 1991 la Paris și, după ce am scris timp de o oră, am reușit să pierd textul dintr-o atingere neatentă a ecranului....:((( Hai că mă pornesc din nou...:) Bietul Bulgakov, a trebuit să rescrie din memorie Maestrul și Margareta...:))) No-i putea eu să refac două-trei file? Eram la Paris, în anul de grație 1991...sora mea locuia pe o străduță scurtă ce unea, pieziș, Palais de Congres cu Avenue des Ternes...era destul de proaspătă revoluția din România, iar cei veniți din țară la Paris erau trufandale pentru românii ce locuiau de mult acolo...doreau să ne întâlnească, să ne atingă, să afle vești...Cornel cunoștea o grămadă de expați români de lungă dată în Orașul Luminilor...Revelionul dintre 1990 și 1991 îl petrecusem în casa uneia dintre surorile Brătianu, Maria...fusesem atracția serii, cu poveștile noastre de gloanțe, neocomuniști și Piața Golanilor... La plecarea din țară, o cunoștință mă rugase să duc un pachet unei prietene, româncă căs

M-a trezit țârâitul ploii pe acoperișul rulotei, am țâșnit să închid trapa, am inventariat mental ce lăsasem pe-afară peste noapte, nimic dramatic, am apăsat butonul cafetierei care a început să pufnească țâfnoasă, rezervorul de apă era gol, l-am umplut, am apăsat din nou, acum toarce mulțumită licoarea groasă, parfumată, am ronțăit doi din biscuiții șprițați lăsați de Tunde, o smochină violet și o bucățică mică de ciocolată, preț de-o trezire... Coioții scâncesc la liziera grindului, s-au plictisit și câinii de ei și nu-i mai latră, pescărușii chirăie și se învârt haotic deasupra mării galbene, mâloase, în căutarea unui mic dejun mai consistent... Zaieț trece cu pași lungi înspre mare, trebuie că Giacometti l-a văzut cumva, undeva, de și-a închipuit faimosul lui om, lângă care am stat minute în șir la Saint-Paul-de-Vence, la Fondation Maeght. Steagul de pe catarg flutură neconvins... Pe nisipul ud nu mai oftează nimeni, e timpul de alte zări... PS Asta-i o postare despre septembrie!😊

Are ochi de pește fiert, imobili, cu care te fixează dezaprobator și lacom deopotrivă...un scanner foarte performant, ascuns în dosul lor, analizează fiecare piesă de îmbrăcăminte, fiecare pliu al vestmintelor, fiecare centimetru al ființei tale...îți dă mâna moale și rece, și rămâi cu o senzație neplăcută că ți-a luat ceva...cunoaște pe toată lumea și o cunoaște toată lumea...rămâne un mister faptul că e invitată la cele mai neașteptate și improbabile reuniuni, soarele și recepții, lansări de produse de lux, deschideri de restaurante, aniversări diverse...e drept, la lansări de carte am văzut-o foarte puțin spre deloc. N-a făcut nimic niciodată...nu muncește, nu creează, nu produce, NU! Există, pur și simplu! Are o voce mică, schimonosită, de fetiță de pension, cu care povestește prăzii de moment episoade din viața ei și a familiei... Pune întrebări indiscrete cu aerul cu care ar întreba dacă plouă afară... Bârfește cu voluptate, minte cu aplomb, compătimește cu ipocrizie, colportează

Mă uit mereu și mă minunez cum au proiectat oamenii interiorul unei rulote... Să ai cameră de zi, sufragerie, bucătărie, dormitor și baie în mai puțin de 10 m2, să te simți singur și în siguranță, ca într-o capsulă atemporală, să stai cu geamurile deschise fără teama insectelor, să apeși, în joacă, butoanele dulapurilor ce se închid ermetic, să ai loc de haine, cosmeticale, încălțări, biscuiți, vase și pahare, ba chiar un raft pentru cărți... Să apeși pe butonul telecomenzii și să o vezi pe Helen Mirren întruchipând o Elisabetă l credibilă, vulnerabilă și stăpână deopotrivă... Să scoți din frigider o smochină și să o tai în patru, să oferi unui prieten o bere rece, să inventezi cuiere pentru cele patru pălării de pai, să-ți iei periuța electrică din stativ, de parcă ai fi la Ritz... și toate astea în legănatul sonor al mării, plânsetul nocturn al coioților și chiotul victorios al pescărușilor matinali! Am crezut mereu că e nevoie de mult spațiu pentru respirația fericirii... Acum recon

Domnu Soros Vă scriu în numele unui grup de cetățeni indignați de tentativa de asasinare a tovarășului Liviu Dragnea, conducătorul nostru iubit! Știm că ați pus la cale acest asasinat politic, bine gândit și orchestrat în birourile tale de la New York, băi, capitalistule! Ați comis câteva greșeli, care au dus la salvarea vieții tovarășului Dragnea, pupa-i-aș mâinile lui, și anume: I-ați cazat pe asasini în miezul Bucureștiului, la Hilton, pe bani mulți, dar nu le-ați dat bani de diurnă, așa că ucigașii și-au instalat un reșou pe care au gătit diverse mâncăruri burghezo-moșierești, stârnind suspiciunea personalului hotelului, care a alertat-o pe doamna Carmen! Ați furnizat o poză mai veche a tovarășului, dinainte de detartrajul dentar și divorțul de Bombonica, ceea ce a făcut dificilă recunoașterea acestuia! Ați plătit oengeuri cu bani murdari și, uneori, cu valută, dar ați refuzat în repetate rânduri să le oferiți tovarășului Iliescu și tovarășului Tudorel Toader fondurile necesare ope

Când eram mică, nu-mi plăcea prea mult marea... Părinții noștri ne duceau, pe mine și pe surorile mele, în fiecare vară, la Venus, în camping, cu cortul.  Era aventura anului...plecam dimineața devreme din Sibiu, cu mașina încărcată, cort, saltele, așternuturi, pompă de umflat, scaune și măsuță, vase de gătit, fiert, prăjit, copt, butelie de aragaz, biscuiți, piersici, conserve, cești pentru ceai din plastic, cu pisicuțe, prosoape, halate, lanternă... Ajungeam la mare, căutam un loc pentru cort în campingul uriaș, ne instalam și o luam spre plajă, drum de 10 minute...Întindeam cearșafurile pe nisip și intram în apă...alergam până la Saturn și înapoi, pe plajă...vreo 4 km... uram această alergare, dar nu prea puteam scăpa de gura tatii... Tata cerea o piersică pe care o mânca cu poftă...zeama roză i se prelingea printre degete pe pieptul bronzat...de atunci și până astăzi, piersicile au rămas fructele mele preferate. La prânz mergeam la autoservirea de lângă Poștă...luam din stivă câte

O trimite Zaieț pe fiică-sa să cumpere niște crenvurști pentru prânz. O juma’ de kil. Vine fata, scot crenvurștii din pungă... lipeau... du-te înapoi cu ei, zice Zaieț!  Nu pot, tată, mi-i rușine! Hai cu mine! Se ia Zaieț și se duce la magazin, o fătucă la tejghea, el cere banii înapoi, ea îi zice, da’ ce au, că-s buni, el, dacă-s buni ia tu unu’ acum și mănâncă-l în fața mea! Fata face fețe-fețe, Zaieț cere să vorbească cu șefu’, șefu era “în spate”, vine bătăios, Zaieț scoate telefonu’, zice, vrei să chem Protecția Consumatorului? Ăla se moaie, îi dă banii pe un kil de crenvurști, două pachete de Viceroy superlong și două sticle de bere... Vezi, fata tatii, așa trebuie să faci, sunt banii tăi, munciți, n-ai de ce să primești crenvurști stricați pe ei! Și data viitoare du-te la Costel, în colț! Are marfă proaspătă întotdeauna și e și mai aproape de casă!

Ionut dă masă mare de Sfânta Mărie la Vadu Pescarilor... pastramă de oaie, fragedă și înmiresmată de ierburile sărate ale grindului, să vină oricine poftește și dorește, Florin taie mărunt cărnurile ținute în baiț și le aruncă în ceaun, doar mai pe urmă vine ceapa și vinul, lumea se adună în jurul scenei improvizate de pe care Chilian ne șoptește că ne iubește, CHIAR DACĂ nu ne vedem prea des, urmează la cântat Nicola, grecul născut în România, care, cu voce dulce, îngână cantilene elene, lumea se prinde pe după umeri și unduiește pe nisip, în ritmurile solare, Edi, abia venit, îmi dă o veste năpraznică, au schimbat eticheta Zghiharei de Huși, Sandu se preumblă de colo-colo cu o scufie mexicană pe creștet, Andrei a muncit toată ziua, preparând cocktailuri cu rom, ananas și mere, pe care le împarte tuturor... Mariana și Gabi știu versurile cântecelor, rochia Janei îi dezvelește, când și când, pulpele frumos bronzate, Mac ne informează că vântul va bate cu 38km/oră. Veverița e peste tot,

În fiecare an, de ziua de naștere a regelui, un român plecat de multă vreme în Franța oferea o cină restrânsă la restaurantul său de pe lângă Cașin...oaspeții de onoare, Majestățile Lor, Regele Mihai și Regina Ana. Fiind prietenă cu Mihai, căci acesta e numele românului trăitor pe meleaguri franceze, m-a rugat să îl ajut cu organizarea, lista de invitați, meniul și chestiunile legate de protocol, ceea ce am acceptat cu plăcere și emoție...așa că, ani la rând, am avut privilegiul să le întâlnesc pe Majestățile Lor în acest cadru informal... În seara de care vă vorbesc, eram strânși cu toții în holul de la intrare, așteptând sosirea înalților oaspeți...au sosit...Regele purta un costum de serj închis la culoare, nu negru...a trecut pe la fiecare, salutând și strângând mâini, cu un surâs mic atârnat în colțul buzelor...în urma lui, Regina, îmbrăcată în taior bleu royal și bluză de mătase ecru, terminată la gât cu o fundă imensă cu aripi lungi, printre care luneca șiragul de perle...afabil

Să scriu și eu despre mitingul de ieri, să nu rămân nevorbită. Încep prin a spune că mie mi-a plăcut ieri la miting.  M-am întâlnit cu mulți cunoscuți, deși am stat aproape tot timpul în același loc. Dacă aș fi umblat de colo-colo, probabil aș fi întâlnit mult mai mulți! Nu s-a strigat mai nimic pentru că totul fusese deja strigat și răstrigat! A fost un miting tăcut, o recuperare temporară a spațiului familiar al Pieței, un fel de a spune “suntem aici”, chiar dacă fierbe soarele, orașul e gol și toropit de căldură și lumea e în concediu, cu picioarele în apă și berea în față! A fost un miting intelectual, dacă vreți, cu mult mai puțini tineri și mult mai puțini copii, cu scriitori,  actori, pianiști, profesori universitari și arhitecți la tot pasul, cu lume îmbrăcată corect în inuri albe, căutând minute în șir un loc unde să arunce mucul de țigară, ca să nu-l arunce pe jos, și sfârșind prin a-l pune într-un șervețel, în buzunar. Dar, mai mult decât orice, a fost un miting de așteptare

Miel cu lămâie Îi invitaserăm la masă pe Vasili, proprietarul casei, cu iubita lui, Kristina, și pe vecinii noștri, Mina și Dimitris, un cuplu drăguț pe care-l cunoscuserăm cu o zi înainte, pe barca lui Vasili. M-am hotărât, aventuroasă, să fac miel cu lămâie la cuptor, după o rețetă grecească găsită într-o carte de bucate cumpărată cu mult timp în urmă într-una din vacanțele cretane cu Adrian. Știam deja că grecii sunt firoscoși la mâncare, deloc flexibili. Cu o zi înainte, am mers la măcelarul nostru de la Andrikopoulos și am cumpărat 3 kile de spată de miel cu coaste. Mielul e tare bun la greci, dulce și fraged.  L-am rugat să-l despice în bucăți mărișoare, cât să se potrivească în vasul meu de pământ smălțuit. Ajunsă acasă, am spălat bine bucățile de carne, le-am zvântat cu un șervet de hârtie, le-am frecat cu sare marocană și ulei de măsline și le-am pus să se odihnească în frigider. A doua zi am încins cuptorul la 200 grade, am tăiat lămâi felii și le-am pus pe fundul vasului, am

Dedic acest text tuturor neaveniților, bicisnicilor și caraghioșilor cu facultăți și masterate multiple, precum caracatița, făcute pe genunchi și contra cost, tuturor celor ce au trecut prin școli ca gâsca prin apă, neînțelegând și neștiind nimic! Aula Universității Babes-Bolyai era neîncăpătoare... Proaspeții absolvenți își așteptau, unii palizi, paralizați de necunoscut, alții aparent nonșalanți, cu un surâs fals nepăsător agățat de buze, repartițiile. Liana, unde mergi? La Bocșa, în Maramureș! Las’că-i bine, au palincă a’ntâia acolo! Eu eram a 13-a pe listă. Am fost repartizată în satul Chiejd, județul Zalău... habar n-aveam unde e satul ăsta, nu gândeam nimic, mintea îmi era goală... La începutul toamnei, m-am îndreptat înspre “locul meu de muncă”. Un sat peste un deal, vreo 4 km de bătut la picior... Doctorița din sat, la care m-am dus să mă înregistrez, m-a privit parcă fără să mă vadă... nu fac eu mulți purici aici, zic! Ea, cu milă dar și oboseală în