Monica Nistorescu

  Și Alice s-a aplecat să vadă ce-i în scorbură și a căzut în Țara Minunilor...acum câteva minute, mi-a scris pe mesageria FB profesorul cu care am povestit, înainte de admiterea la facultate, despre Alice și peripețiile ei, despre Lewis Carroll și despre limba engleză...nu mai știam nimic de el de 35 de ani...îi spusese tatei, domnule profesor, fiica dumneavoastră nu are nevoie de meditații...se va descurca de minune la examen... A venit examenul...am primit subiectul Alice în Țara Minunilor...m-am descurcat de minune! Am fost admisă la facultate...:) I love FB!

  Vii diseară? Suntem toți aici și te așteptăm! Am sărit în taxi...la masă toți râdeau...ne-am sărutat și ne-am strâns în brațe, de parcă nu ne văzuserăm chiar ieri...din cupele înalte, grisinele afolate se răsfirau în evantai, Patrizzia le copsese de dimineață, în bucătărie, era mândră de ele...toți rupeam câte o bucățică și o întindeam în pateul de sturion...paharele svelte, umplute pe sfert, clinchetau, vesele și ele de veselia noastră...am trecut în revistă ziua ce tocmai apunea...am decis că nu s-a întâmplat nimic interesant...și am continuat să râdem și să ne împrietenim, dacă mai era loc...

  Mă mângâia pe păr...mă ocrotea cu mâinile, ca pe un ou Fabergé...ce bine că te-am regăsit...a stat și a așteptat...și a câștigat! Se instalase senin în fericirea veche și nouă, sigur pe el și pe mine...iar eu torceam, pisică recuperată de pe străzi, spălată, hrănită și învelită în șalul de cașmir...

  Marea nu era deloc prietenoasă...se uita la ei cu spume reci...nu prea conta...ei erau bine împreună, se iubeau...ce facem în seara asta? Nimic și tot...mâncăm, probabil, calcan, deși eu vreau șnițel cu cartofi prăjiți, și, pe urmă, ne întindem în așternuturile gris, răcoroase, îmi iei capul în mâini și îmi veghezi somnul până spre dimineață...mai apoi, mai vedem...

  Egon Schiele, Autoportret with lowered head, 1912 Avea fața palidă, aproape verzuie, cu o consistență păstoasă, tăiată oblic de ochii negri, înguști...o meșă de păr cărunt îi cădea moale pe frunte...venea în fiecare zi, cam la aceeași oră, când barul era gol și putea să-și aleagă masa din colț, dinspre pian...fetele îi învățaseră tabieturile, îi puneau în față paharul de Four Roses, cu gheață alături și un expresso în ceașca minusculă, de porțelan gros...avea mișcări puține, parcă le drămuia să-i ajungă pentru restul zilei...fuma țigară după țigară, sugea cu voluptate tutunul parfumat și-l elibera din plămâni treptat, urmărindu-i disiparea în aerul după amiezii... Mă privea prin fantele înguste ale ochilor, îi simțeam uitătura ca o arsură pe piele în timp ce-mi întâmpinam oaspeții, schimbam politețuri cu ei și îi instalam la mese... Mi-a vorbit o singură dată, în timp ce-i înlocuiam scrumiera vârfuită de mucuri de țigară stinse la jumătate...aș vrea să te iau de aici și să plec cu ti

  Ce mâncăm? Ficat de vițel tras la tigaie, cu oțet de fragi? Haloumi cu ulei de măsline și salată de roșii? Magret de canard pe pat de mere caramelizate, cu sos de vin, miere și scorțișoară? St Jacques la cuptor? Hei, nu suntem pe FB! Hai să comandăm o pizza cu jambon crud, ruccola și roșii...:)

  Te-am văzut deunăzi cu ipochimenu', zice un amic... Cum dracu poți să frecventezi un astfel de personaj? Imund...absolut nepotabil! Privirea e severă, tonul ridicat spre ascuțit, dojana adâncă, blajină dar neiertătoare... După câteva zile, îl văd la masă cu nefrecventabilul...imundul...ipochimenul... Aflu că și-au petrecut un sfârșit de săptămână în tovărășie, cu alți amici comuni...mă sună...vocea e mică...s-a nimerit acolo...ce era să fac? Sfântă ipocrizie, adusă la perfecțiune în București!