Nu știu cum să mă fac mai domn

Am mers odată, copil fiind, împreună cu tata, în Poiana Sibiului, în vizită la un cioban putred de bogat, ai cărui copii, o fată și un băiat, erau elevi la școala la care preda tata...avea două rânduri de case semețe, câteva mașini ARO în bătătură...ne-a primit în “casa dinentre”, casa bună, în care nu stătea nimeni...ei locuiau în încăperile micuțe din fundul curții, încălzite și prietenoase, cu pisici ce torceau pe cuptor sau se împleteau în picioarele oamenilor.

Nevasta a așternut masa, omul a turnat palincă în pahare...tata nu bea alcool, dar a închinat, din politețe, cu gazdele. 

Dom’ profesor, haideți să vă arăt casa! Ne-am dus în casele de la stradă, cu pereți înalți, reci, cu mobile furniruite, cu canapele de piele noi nouțe învelite în folii de plastic, cu candelabre de cristal înfipte geometric în mijlocul tavanelor. După ușa sufrageriei stăteau sul vreo 7-8 covoare “persane”, din lână fină, din cele făcute la Cisnădie...

Dom’ profesor...toată munca mea e pentru copii, să le las lor...dacă io nu am învățat carte, batăr ei să învețe! 

Că toată viața n-am știut cum să fac să mă fac mai domn!

Departe e ziua aceea rece de primăvară, în care un cioban dintr-un vârf de munte gândea că-ți trebuie carte și învățătură ca să te faci mai domn...