Despărțiri

Am pierdut ceva prieteni din noiembrie până acum.

Na, nu erau chiar prieteni prieteni dar orișcât, și nici nu sunt mulți…

Mi-am dat seama că nu vom putea fi la fel în toate celelalte care ne leagă dacă gândim atât de diferit în privința piticului de grădină și a întregii situații creată de el și de acoliții lui.

Parcă s-a dizolvat liantul ce ținea împreună micile noastre povești de viață, întâmplări cotidiene, necazuri sau izbânzi, la care nu ne mai puteam raporta la fel ca înainte.

Devenisem faimoasă pentru felul în care adunam oameni împreună, oameni ce nu s-ar fi salutat pe stradă, deși se cunoșteau prea bine, dar care schimbau politețuri pe peluza mea, deferenți și bucuroși să se afle acolo, dar acum parcă e altceva și altfel, mai grav, mai profund, cumva ireparabil. 

Mă simt totuși norocoasă că nu-s mulți, am făcut eforturi să ignor felul în care văd ei lucrurile, să nu discut direct cu ei chestiuni delicate legate de opțiunile lor, dar, până la urmă, undeva, cândva, relația noastră a plesnit pe la cusături, din te miri ce.

Am rămas cu o îndoială și cu o nedumerire, dacă ei gândesc în felul ăsta pe subiectul pitic de grădină, oare cum se raportează la altele care ne străbat viața și ne pun întrebări, pot ei judeca strâmb într-o chestiune și limpede în toate celelalte, sau nu i-am cunoscut niciodată cu adevărat și am fost suficient de superficială încât să nu-i văd cu adevărat?

Sau n-am vrut să văd, deși am știut tot timpul?