Despre ștampile și lucruri sfinte

După cum, poate, unii dintre voi știți deja, ștampilele nu mai sunt necesare pe actele societăților comerciale...e suficientă semnătura celui îndrituit!

O firească aliniere la o Europă în care încă nu ne pricepem sau nu vrem să fim...

Asta nu înseamnă că instituțiile publice, de orice soi, ba chiar și unele private, din inerție, nu solicită în continuare, pe acte, această ventuză umedă, colorată divers, cel mai ades albastră sau verzulie, ca o dublare și întărire a iscăliturii și probității semnatarului!

Umblu cu ștampila în geantă...uneori se desface din resortul de protecție și-mi pătează conștiincios, instituțional, căptușeala scumpă, de velur...alteori o găsesc rătăcită între creme de plajă, rujuri și parfumuri, transportată absurd în valizele vacanțelor, pentru “cazul în care trebuie aplicată pe ceva”

E inutil să-i explici vreunui slujbaș public că-i desuetă, depășită, necerută și deloc necesară, juridic și legal vorbind!

Te refuză scurt, trage ghilotina geamlâcului de la ghișeu peste degetele imprudent proptite pe tejghea, nu înainte de a-ți lătra administrativ “veniți cu ștampila!”

Am un prieten bun, care mi-e și tovarăș de afaceri, pe care-l țin, cât pot, departe de semnări de acte, pentru că ia foc de fiecare dată când i se cere, absurd, ștampila. 

Bine, e francez, și asta nu ajută, vedeți cum se inflamează zilele astea co-latinii noștri...

Dacă am scris fraze multe despre ștampilă, să scriu două vorbe și despre lucruri sfinte...pentru mine, cuvântul dat, o strângere de mână și o privire directă în ochi sunt mai importante și mai valabile decât toate apostilele pământului!