Poșeta pentru Unico Vero

Nu știu alții cum sunt, dar eu îmi cumpăr haine, încălțări, mănuși, pălării sau genți pentru a le purta undeva anume! Așa au poposit în dulap, cu gândul la plaja nesfârșită a Vadului, rochia albastră de in, cizmele de cauciuc kaki pentru livada cu ierburi înalte de la Bradu, mitenele de vulpe argintie pentru vacanța de schi la Megève...

Când am văzut poșeta asta, am știut că o voi cumpăra pentru Unico Vero, restaurantul nostru favorit, cantina, cum îi mai zicem...și m-a lovit un dor de vara coaptă pe terasa pitită între vrejii de iederă și glicină, de cerul turcoaz decupat net de ziduri, de paharul de rosé înfrățit cu măslinele și focaccia cu rozmarin, de parfumul mânătărcilor trase în unt, de zâmbetul lui Sam unduind printre mese, cu brațele încărcate de farfurii, de clinchetul de castagnete al tacâmurilor, de râsul ațâțat al blondei din colț...

Nu e pizzerie, dar se mănâncă cea mai bună pizza siciliană din oraș, nu are specific pescăresc dar face o zuppa di pesce e frutti di mare de excepție, atât de generoasă încât n-am reușit niciodată să mănânc o porție întreagă, nu revendică nimic în ierarhia complexă și, uneori, năstrușnică, a localurilor urbei, ci vrea să fie, nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce e, o mică enclavă a cartierului romantic, bătut odinioară la pas de toată scriitorimea interbelică, un loc în care toți mesenii se cunosc între ei și se salută, visători, în duminicile leneșe, pe deasupra unei farfurii aburinde de pasta ai faggioli.

Acest text nu e o reclamă pentru Unico Vero, ci o declarație de dragoste nu doar gastronomică, și, nu în ultimul rând, o justificare pentru ultima mea achiziție, poșeta năzdrăvană ce-și va lua locul alături de suratele ei, așteptând un popas culinar pe strada Viitorului.