Monica Nistorescu

  Femeia intră dezinvoltă în restaurant...umerii goi lucesc, singurii tineri, la gâtul veșted briliantele dau raze, rujul roșu fixat cu pudră mai are până să se răspândească în ridurile buzei de sus...rochia fluidă, de culoarea untului, îmbracă trupul subțire, lipsit de sveltețe, cocoțat pe tocuri cui... În urma ei, purtând cu grijă un bichon maltez împodobit cu o fundă albastră în moțul din creștet, vine un bărbat tânăr, brun, cu ochi deopotrivă hăituiți și cinici, mișcându-se ca un animal sălbatic prins în croiala costumului gris-fer cu revere înguste, tighelite la vedere... Patronul restaurantului o întâmpină cu temenele și o conduce spre masa rotundă, drapată în alb... Șampanie, te rog...se apleacă peste masă, spre companionul docil, cu o țigară proptită între buzele țuguiate...degetele descărnate, împodobite cu inele masive, piruetează în jurul paharului fragil, alungit, plin de hohote și bule...nu-l atinge...noaptea nu-i încă stăpână... La mulți ani, dragul meu! În cutiuța de mar

  Veverițo, îmi faci o salată de roșii? Vă fac, dar o aduc acoperită cu o farfurioară, să nu vadă ceilalți, că nu e în meniu... E măruntă, negricioasă, își poartă părul strâns la spate într-un coc mic, se strecoară printre mese ca o zvârlugă, mereu cu zâmbetul pe față...are dinți frumoși...pare să nu obosească niciodată, deși cred că face kilometri pe zi între plita încinsă, bucătăria din capătul opus și mesele răspândite cam pe peste tot... Aduce, cui poftește, lapte și brânză de capră de la ea de-acasă, din sat, ouă de țară, roșii, smochine zemoase... Rămâne uneori, pentru câteva clipe, cu ochii pierduți pe întinderea de apă, gândindu-se la ceva doar de ea știut, după care repornește alergătura, cu viteză îndoită. Se desprinde din făptura ei o melancolie, ca o cunoaștere prea devreme a vieții, sau, poate, e doar reflexul acestei bucăți de pământ alungite în mare, cu ierburi zgârcite și aspre, tărâm ce-și lasă semnele în oamenii puțini ce îl locuiesc.

  Are trupul noduros, parcă împletit din odgoane de vapor, mușchii lungi, fără pic de grăsime, întinși sub pielea arămită de straturi sucesive de soare...umblă de colo-colo cu o roabă, denumită tot de el taxiul, pentru că-i ajută pe oameni să-și care cortul și bagajele dinspre mașini înspre plajă și invers...strânge năvoadele, împinge bărcile la apă, spune poezii scrise de el, cui vrea să-l asculte, și mulțumește frumos când primește o țigară. Se îndeamnă la vorbă...stă tot timpul anului pe grind, iarnă-vară...îl întreb...ce faci tu, Zaieț, cât e ziua de lungă, când totul îngheață și vântul taie cu mii de lame obrazul imprudent al vreunui rătăcit...am o sobiță...un radio...împletesc năvoade, le repar pe cele rupte și destrămate...mă gândesc la ale mele...scriu câte o poezie... În colțul buzelor atârnă un chiștoc stins...surâde ciudat, pe urmă râde brusc, cu toată gura, și întreabă ghiduș...cine-i de vină? Își răspunde singur...Iepurele!

  Ce mâncăm azi? Nu știu încă...ce prind...probabil lufar... Mă uit în ochii aurii, tiviți cu verde crud, ferestre deschise în obrazul ars de mare și vânt...vezi că am adus roșii de grădină, din sat! Viața se simplifică, brusc. E doar marea, caldă, dar, paradoxal, limpede, cerul caleidoscop de culori, nisipul nesfârșit și o mână de oameni fericiți, senini. Tobiță, Pamela și Flocea, cei trei cerberi negri, se împletesc cu ochi cerșetori în picioarele noastre...desprind cu degete flămânde carnea albă și dulce a peștilor proaspăt scoși de pe plită...pescarii se uită cu admirație, ei, care admiră rar și cu greutate, la dexteritatea cu care despic peștele, îi separ coloana vertebrală, capul și coada, care zboară apoi spre boturile flămânde ale câinilor așezați roată... Soarele se culcă roșu de oboseală între ierburile deltei...încep să urle, departe, șacalii,  un iepure de câmp zvâcnește scurt dintre roțile tractorului, în păhăruțele mici cât un degetar se scurge, chihlimbariu, rom...

  Cred că, atunci când nu poți să scrii, singura soluție e să scrii despre cum nu poți scrie... M-am trezit cu o imensă lipsă de chef de orice, Mihail Sebastian se lamentează și el, în Jurnal, că nu poate scrie, deci nu deschid cartea acum, mașina mea de cafea scrâșnește din boabele lucioase, la televizor curg neștiri inepte intercalate de știri demente, medici bătuți în plină stradă și în cimitire, șoferi fără carnet, morți de beți, dau peste copii pe trotuar, reclame la pamperși pentru adulți ce suferă de incontinență urinară, o albină se sinucide, a mia oară, în direct, lăsându-și acul în carnea omului, un polițist s-a împușcat în cap în fața colegilor, Micuțu o confundă pe mă-sa cu Cătălina lui Eminescu, semănând și mai multă ceață în capetele auditoriului... Îmi scrie unu că sunt rea...oi fi...când îl întreb pe ce se bazează, n-are explicație... Un septembrie dulce se prelinge peste case și oameni, pescărușii mei tropăie în pas de gâscă pe acoperiș...feisbuc mă întreabă ce-i în ca

  Era micuță ca o vrabie, mereu cocoțată pe tocuri, cu părul lung, brun, strâns în creștet, cu vestminte vaporoase, țesute din mătăsuri galbene și roze...ceva ce se întâlnește mai rar acum...o femeie femeie, până în ultima fibră a ființei sale...își petrecea dimineața împreună cu bărbatul ei, în baia largă, luminoasă, de pe Hristo Botev, mobilată cu o canapea Louis XV...povesteau, citeau presa, comentau, bârfeau, ea îi făcea manichiura și două ouă ochiuri, moi, el râdea larg, răsfățat... Am petrecut minunat la mare...singure...în casa uriașă suspendată pe faleză...cu neliniștile, bucuriile și vorbele noastre puține...dulci... Povești de București pe care nu vreau să le uit, așa că le prind cu acul aici, în insectarul meu provizoriu și, oricum, virtual... La Paris, locuiam lângă faimosul Le Lapin A. Gill, în apartamentul altor prieteni dispăruți prea devreme, Nottara...am trăit invazia din Golf în direct, la televizorul lat, colorat dar necruțător...și băteam Montmartre, la vânătoare de

  În fiecare noapte, de la fereastra dormitorului meu, peste acoperișuri și coame de frunze, văd o lumină caldă, difuză, mereu la același geam, într-o clădire cu vreo trei etaje...cum nu mai dorm de mult, m-am întrebat, adeseori, cine veghează alături de mine...uneori închipui o fostă soprană, uitată de lume, ce-și derulează iar și iar, pe ecranul televizorului și pe ecranul interior al minții, spectacolele și gloria, încolăcită în jurul trupului cald al unei pisici de fum... Alteori îmi imaginez un bărbat tânăr, suplu ca o mangustă, neliniștit, fragil, trudind asupra unei coli de desen, înaripând construcții îndrăzneț înfipte în cer...destul de rar  mă gândesc la o fată cu obrajii aprinși de oftică, ascunzând sub pat bolul de porțelan lăptos brăzdat de fire subțiri de viață scurse din plămâni...tuberculoza nu mai e la modă în secolul 21... Cred că, într-o bună zi, voi străbate distanța de două străzi din cartierul cu povești și voi suna la ușa ferestrei luminate...asta, dacă, nu cumva