Monica Nistorescu

  Are trupul noduros, parcă împletit din odgoane de vapor, mușchii lungi, fără pic de grăsime, întinși sub pielea arămită de straturi sucesive de soare...umblă de colo-colo cu o roabă, denumită tot de el taxiul, pentru că-i ajută pe oameni să-și care cortul și bagajele dinspre mașini înspre plajă și invers...strânge năvoadele, împinge bărcile la apă, spune poezii scrise de el, cui vrea să-l asculte, și mulțumește frumos când primește o țigară. Se îndeamnă la vorbă...stă tot timpul anului pe grind, iarnă-vară...îl întreb...ce faci tu, Zaieț, cât e ziua de lungă, când totul îngheață și vântul taie cu mii de lame obrazul imprudent al vreunui rătăcit...am o sobiță...un radio...împletesc năvoade, le repar pe cele rupte și destrămate...mă gândesc la ale mele...scriu câte o poezie... În colțul buzelor atârnă un chiștoc stins...surâde ciudat, pe urmă râde brusc, cu toată gura, și întreabă ghiduș...cine-i de vină? Își răspunde singur...Iepurele!

  Ce mâncăm azi? Nu știu încă...ce prind...probabil lufar... Mă uit în ochii aurii, tiviți cu verde crud, ferestre deschise în obrazul ars de mare și vânt...vezi că am adus roșii de grădină, din sat! Viața se simplifică, brusc. E doar marea, caldă, dar, paradoxal, limpede, cerul caleidoscop de culori, nisipul nesfârșit și o mână de oameni fericiți, senini. Tobiță, Pamela și Flocea, cei trei cerberi negri, se împletesc cu ochi cerșetori în picioarele noastre...desprind cu degete flămânde carnea albă și dulce a peștilor proaspăt scoși de pe plită...pescarii se uită cu admirație, ei, care admiră rar și cu greutate, la dexteritatea cu care despic peștele, îi separ coloana vertebrală, capul și coada, care zboară apoi spre boturile flămânde ale câinilor așezați roată... Soarele se culcă roșu de oboseală între ierburile deltei...încep să urle, departe, șacalii,  un iepure de câmp zvâcnește scurt dintre roțile tractorului, în păhăruțele mici cât un degetar se scurge, chihlimbariu, rom...

  Cred că, atunci când nu poți să scrii, singura soluție e să scrii despre cum nu poți scrie... M-am trezit cu o imensă lipsă de chef de orice, Mihail Sebastian se lamentează și el, în Jurnal, că nu poate scrie, deci nu deschid cartea acum, mașina mea de cafea scrâșnește din boabele lucioase, la televizor curg neștiri inepte intercalate de știri demente, medici bătuți în plină stradă și în cimitire, șoferi fără carnet, morți de beți, dau peste copii pe trotuar, reclame la pamperși pentru adulți ce suferă de incontinență urinară, o albină se sinucide, a mia oară, în direct, lăsându-și acul în carnea omului, un polițist s-a împușcat în cap în fața colegilor, Micuțu o confundă pe mă-sa cu Cătălina lui Eminescu, semănând și mai multă ceață în capetele auditoriului... Îmi scrie unu că sunt rea...oi fi...când îl întreb pe ce se bazează, n-are explicație... Un septembrie dulce se prelinge peste case și oameni, pescărușii mei tropăie în pas de gâscă pe acoperiș...feisbuc mă întreabă ce-i în ca

  Era micuță ca o vrabie, mereu cocoțată pe tocuri, cu părul lung, brun, strâns în creștet, cu vestminte vaporoase, țesute din mătăsuri galbene și roze...ceva ce se întâlnește mai rar acum...o femeie femeie, până în ultima fibră a ființei sale...își petrecea dimineața împreună cu bărbatul ei, în baia largă, luminoasă, de pe Hristo Botev, mobilată cu o canapea Louis XV...povesteau, citeau presa, comentau, bârfeau, ea îi făcea manichiura și două ouă ochiuri, moi, el râdea larg, răsfățat... Am petrecut minunat la mare...singure...în casa uriașă suspendată pe faleză...cu neliniștile, bucuriile și vorbele noastre puține...dulci... Povești de București pe care nu vreau să le uit, așa că le prind cu acul aici, în insectarul meu provizoriu și, oricum, virtual... La Paris, locuiam lângă faimosul Le Lapin A. Gill, în apartamentul altor prieteni dispăruți prea devreme, Nottara...am trăit invazia din Golf în direct, la televizorul lat, colorat dar necruțător...și băteam Montmartre, la vânătoare de

  În fiecare noapte, de la fereastra dormitorului meu, peste acoperișuri și coame de frunze, văd o lumină caldă, difuză, mereu la același geam, într-o clădire cu vreo trei etaje...cum nu mai dorm de mult, m-am întrebat, adeseori, cine veghează alături de mine...uneori închipui o fostă soprană, uitată de lume, ce-și derulează iar și iar, pe ecranul televizorului și pe ecranul interior al minții, spectacolele și gloria, încolăcită în jurul trupului cald al unei pisici de fum... Alteori îmi imaginez un bărbat tânăr, suplu ca o mangustă, neliniștit, fragil, trudind asupra unei coli de desen, înaripând construcții îndrăzneț înfipte în cer...destul de rar  mă gândesc la o fată cu obrajii aprinși de oftică, ascunzând sub pat bolul de porțelan lăptos brăzdat de fire subțiri de viață scurse din plămâni...tuberculoza nu mai e la modă în secolul 21... Cred că, într-o bună zi, voi străbate distanța de două străzi din cartierul cu povești și voi suna la ușa ferestrei luminate...asta, dacă, nu cumva

  Era o după amiază dulce, de primăvară...în bar era liniște, o pereche într-un colț și un bărbat singur, la o altă masă. Deodată aerul s-a însuflețit, a intrat un amic însoțit de un bărbat înalt, brun, cu mișcări de felină...ți-l prezint pe prietenul meu...i-am spus că-l aduc în cel mai minunat loc din oraș, la Carioca... Tăcea frumos...a fost mirat că i-am oferit cafea Illy...la vremea aia, cred că nu mai exista pe nicăieri prin București...a rămas până seara, bând cafea după cafea...a doua zi a venit din nou... Pot să te invit la cină? Și am rămas să cinăm împreună...vreo 17 ani...

  După o scurtă perioadă de forțată acalmie indusă de edilii capitalei, cu evacuările din clădirile cu risc mare de prăbușire la cutremur, Centrul vechi al Bucureștilor s-a reînsuflețit și reumplut, parcă mai abitir decât înainte. Lipite una în coasta celeilalte, se înnădesc cârciumi, terase, baruri, lounge, bistrouri, fast-food, saloane de masaj cu mesaj explicit, buticuri cu haine ieftine, colorate, și pantofi de mușama, dughene cu dulciuri lipicioase și băuturi răcoritoare, magazine cu rochii de mireasă îmbrăcând țepene domnișoare Aurica și palizi Dagoberți, restaurante cu oarece pretenții, toate viermuind de lume. Pe turiștii străini îi identifici de la distanță...îmbrăcați lejer, cu sandale romane sau sneakers în picioare, un rucsac în spate, coafuri rasta sau părul în dezordine, călători universali pe care îi găsești în orice capitală a lumii...cu autohtonii se schimbă complet povestea...fetele sunt îmbrăcate "de seară", cu pantofi cu toc cui, cu care n-am să înțeleg ni