Monica Nistorescu

Pe strada Eminescu colț cu Toamnei, în casa în care, altădată, picurau clapele pianului din degetele Cellei Delavrancea, s- deschis de ceva vreme un restaurant chinezesc, Templul Soarelui. Nici rău, nici bun, livrează și acasă, s-a adaptat la nevoile românului de șnițele și cartofi prăjiți, așa că a pus în meniu felurile astea, lipindu-le în coadă cuvântul “chinezesc”, are o grădină de vară ce îmbrățișează clădirea pe două laturi și încearcă să amortizeze zgomotul și praful străzii cu o perdea de gard viu de frunze de plastic. Uneori sun la ei și comand o supă Gao Tang, pe care mă duc să o iau după vreo 20 de minute, pusă frumos în caserolă, fierbinte și iute. Pe colțul de vis-à-vis e biserica Precupeții Vechi, ale cărei trei turle albe îmi împodobesc geamul livingului. Clopotul mă înștiințează când a murit cineva în cartier, când începe slujba de duminică și multe altele, după cum îi e bătaia, în dungă, tărăgănată, sprințară sau gravă. Zilele trecute am sunat la restaurant și am coman...

De ceva vreme, scena politică românească e poluată de o cucoană vadimistă, “olteancă aprigă”, vorba unui site rusesc, motociclistă, mițabiciclistă, care bagă bărbații sub masă la beție... fostă ministreasă la munci, viitoare mireasă de cicisbeu securistoid, băiat de casă, proaspătă apropitară de conac, chirițoaică sudistă cu jacă de piele, cu gură spurcată de chivuță, ten palid, măsliniu, tăiat scurt de coama roșie a hetairelor romane... Numai un neamț domol și așezat ca Iohannis a reușit să rămână surd la farmecele sulfuroase ale duduii, pipăind-o indecent și repețit la CV și (in)competențe, până i s-a văzut tivul descusut... O cheamă, după unii, Vulguța, după alții, Vulgăruța, unele surse mai deocheate o numesc, sugestiv, Vodcuța... Am aflat, cu tristețe, că, de fapt, o cheamă Olguța, și, uite-așa, mi-a mânjit personajul iconic al copilăriei Medelenilor și a oțetit dulceața gavanoaselor ascunse în sobă... Semnează Monica.

Vanda mea, ajutorul meu în casă, pleacă în Spania...să muncească, să trimită bani acasă pentru copii... Am întrebat-o, Vanda, ai nevoie de ceva, haine, încălțăminte, orice...spune-mi, deschid dulapurile și găsim ce-ți face trebuință! Nu, doamnă, mulțumesc, am de toate!... totuși, dacă ați întrebat, îndrăznesc, nu știu dacă se poate... Sigur, Vanda, orice, zi! Am văzut la dumneavoastră o carte... Da...oamenii nu încetează să mă surprindă... Asta-i cartea, o primisem în dar de ziua mea, i-am dat-o, i-am scris câteva cuvinte de încurajare... Ce să mai zic...nu mai zic nimic...dar am rămas mult timp după plecarea ei, tăcută, pe scaunul din bucătărie...

Un text mai vechi, recuperat miraculos...🙂 Așaa...de valentini... V-aţi întrebat vreodată de ce poveştile se termină invariabil, lapidar şi expeditiv cu "...şi au făcut o nuntă mare, la care au poftit pe toţi curtenii, şi au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi, iar dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi..."?  De ce, după ce prinţul a străbătut nouă mări şi nouă ţări, s-a luptat cu balaurul, a înfruntat viscolul, gerul şi răutatea oamenilor pentru a obţine mâna alesei inimii lui şi, în cazuri fericite, jumătate din împărăţie, nu mai ştim nimic despre viaţa de zi cu zi a cuplului nou format? De ce, după ce prinţesa a rupt nouă perechi de conduri dansând până în zori, i-a furnizat poţiuni fermecate care să-l ferească de pericole şi a sărutat drept în bot broscoiul râios, rupând vraja neagră, povestitorul anonim nu ne mai spune nimic despre bucuriile şi dezamăgirile ei de prinţesă măritată?  Păi, probabil pentru ca să nu ia pâinea de la gura unor scriitori precum Huxley sau ...

Am rămas fără cafea...mă îmbrac, cam fără tragere de inimă, să merg până la Mega Image...aleg, pentru variațiune, magazinul de la colțul Moșilor cu Dacia...Nu găsesc cafeaua pe care o căutam, se pare că nu-i în targhetul clienților acestui magazin...la casă, doi muncitori, probabil de la șantierul de peste drum, pun pe bandă două franzele și un pachet cu mezeluri...afară, un milițian fotografiază mașinile parcate alandala, că n-au unde parca, nu de alta... Întoarsă acasă, constat că nu se mai închide ușa de la șofer...rămân prostită lângă mașină, nu pot s-o mut din loc că rup ușa, nu o pot închide, darămite încuia...puțin mai încolo, un om înarmat cu o drujbă feliază în  bucăți egale o creangă groasă de copac căzută în stradă...îmi vâr, fără succes,  degetele în mecanismul de închidere, uns cu o chestie vâscoasă, neagră...îmi dă prin cap să-l sun pe nea Ilie, de la vulcanizarea de pe strada vecină...omului i se face milă de mine și trimite un băiat care apare, agale, cu o cafe...

Niciodată nu am înțeles pe deplin pasiunea românului pentru telenovele...dar acum, în lumina “dezvăluirilor” din familia Vasilicăi, demne de orice soap-opera, și a reacției populare, încep să înțeleg un pic mai bine... Deci mama naturală, pe care bărbatu’ n-a dus-o niciodată la Sfatul Popular, odrăslește pe bandă rulantă pentru tatăl bețiv și afemeiat.  La copilul numărul 8 apare Vasilica, care, din motive pe care telespectatorul ar vrea să le cunoască, propune și obține adopția.  Tatăl natural moare la trei luni după nașterea copilului și habar n-are că fii-su a ajuns să stea în lojă la Ateneu cu Președintele țării și cu primul ministru (adică mă-sa adoptivă) Odrasla își informează, pe facebook, prietenii, că “nare cravată”, ceea ce arată că mama adoptivă s-a ocupat îndeaproape de educația copilului, care se poartă, vorbește și scrie de parcă l-ar fi născut chiar ea!  Din motive de mater semper certa est, telespectatorii nu au cum s-o suspecteze pe Vasilica că ar fi mama...

M-am trezit cu o totală lipsă de chef de nimic, deși afară e soare și marea plină de fețe și șoapte, cum m-a obișnuit... Am plecat la depozitul de lemne, să reînnoiesc rezervele, am vorbit prin semne cu proprietara depozitului, o femeie zdravănă, cu păr de o culoare indefinită, cizme de piele cu carâmbi și un hanorac de culoarea vântului turbat...l-a strigat pe unul din băieții de acolo, unu mic, slab, negricios, care o rupea un pic pe engleză, și astfel m-am întors victorioasă cu un sac de lemne de măslin, mai subțirele, și unul de un soi de fag. Când n-am chef de viață, ca azi, mă apuc să fac supă de ceapă, după rețeta unui chef francez iscusit...de îndată ce efluviile cepei pierdute în untul topit se răspândesc în aer, simt că nu-i chiar așa de negru dracu, îmi torn un pahar din vinul alb sec destinat supei, pescuiesc din bol o măslină violet, uriașă, pe care o ronțăi gânditoare, privind la mare prin peretele de sticlă... Dieta asta mediteraneană, cu vin roșu și ulei de măsline, chi...

El a fost provocat, în fapt, de nutriționiști, care au recomandat consumul unui măr pe zi, pentru a ține boala departe. Paris avea doar un măr și trei vedete olimpiene, Afrodita, Atena și Artemis, care-și doreau să mănânce sănătos! Ca în multe alte situații similare, bărbatul a ales femeia greșită, și de aici a pornit toată beleaua!  Elena, o muritoare frumoasă coz, plictisită de soțul ei un pic mai în etate și lipsit de simțul umorului, ca toți regii, s-a înhăitat cu Paris și a călătorit clandestin, într-un cufăr, pe corveta acestuia, până în Troia. Soțul Menelau, fratele lui, Agamemnon, Ulyse și alți viteji greci , sastisiți de corvoadele casnice zilnice, bătutul covoarelor, dusul gunoiului și cumpărăturile săptămânale la supermarket, s-au hotărât să o recupereze pe Elena, nu neapărat pentru că o plăceau, ci, mai degrabă, din orgoliu și onoare masculină care trebuia reparată! După ce au ucis-o pe fiica lui Agamemnon, Ifigenia, ca să-și atraga grația zeilor, mare lină și victorie ...

Impresia mea tot mai puternică, de aici, din îndepărtata Eladă, e că evenimentul de la Ateneu a fost privit de societatea bucureșteană drept unul monden! De aici belete de favoare și tot felul de fețe și figuri ce n-au nici în clin nici în mânecă cu rostul acestei povești! În aceeași ordine de idei, au lipsit (lăsați pe-afară sau deliberat) mulți din cei ce era normal să fie acolo, și nu mă gândesc nici o secundă la Dragnea cu a sa Daddy Sitter (nume dat de Neculai Constantin Munteanu) A fost un fel de chermeză cu rochii lungi, sclipici, coafeze și vânzătoare reprofilate și reciclate, foști pușcăriași reintegrați în societate, parfumuri arăbești (că-s la modă pentru gustul românesc), strângeri moi de mâini umede și prea puțin control al listei de invitați. Nu știu cine a fost organizatorul, cu atât mai puțin criteriile după care s-au făcut invitațiile. Dar, cu siguranță, țiitoarele de lux au bătut din piciorușul strâns în teaca de mătase a ciorapului și au declarat, ritos, vreau să fiu...

M-am trezit la ora 4...marea se liniștise, oglindă ce abia mai răsufla după chinurile ultimelor trei zile...cafetiera marțian, plină de sunet si culoare, mi-a livrat cu promptitudine drogul dimineții...l-am revăzut, la distanță de 33 de ani,  pe Duckadam, apărând, la Sevilla, poarta românească a fotbalului, și ieri, prin spusele lui Donald Tusk, poarta românească a democrației...am privit minute în șir fotografia lui Dan Grigore împreună cu Mihai Șora la mitingul de ieri din fața Ateneului, ninși, frumoși, izvoditori de speranță...am lăcrimat un pic peste conjugarea verbelor în limba greacă, ermetic încastrate în alfabetul lor, ca o bijuterie veche, neînțeleasă... Cocoșii vestesc dimineața în Agios Vasileios, exact ca la bunica! Am văzut, împreună cu Vasilica, viitorul în față, nu m-am uitat, biblic, mitologic și autobiografic, înapoi, și am pornit în altă dimineață din cele ce-mi mai sunt date... Kalimera!

Cunosc numeroase persoane, simandicoase și cu ighemonicon, care consideră scrisul pe facebook iroseală de sine și vânare de vânt, comparativ cu scrisul la gazetă sau în carte! De ce, doamnelor și domnilor? Unde e diferența? Au nu e toată scriitura destinată citirii de către semeni și împărtășirii de gânduri către aceștia? Nu credeți că o carte, cu ale ei 5000 de exemplare, este comparabilă cu 337 268 de citiri virtuale? (cazul textului de mai la vale) Nu prea e, aveți dreptate, pentru că-i mare diferența...🙂 Rămâne doar sclifoseala criticilor, vanitatea scriitorului, folosul material, foiala editurilor, nostalgia mirosului de literă tipărită și multă și omenească ipocrizie...🙂 https://www.catchy.ro/femeia-desteapta-e-o-pacoste-pe-capul-barbatului/99324

Prinsă în dantelăria podului ce lipește pământuri,  atârnată deasupra mării prea vii, sfâșiată de mizeriile politice bucureștene,  agățată de lucruri neterminate în metropola dâmbovițeană, determinată să urc la Delphi iarna, neruptă (încă) de istoria mea recentă,  cu vraful de cărți netăiate pe noptieră, Cavafy la cap și câteva carnete cu foi albe, neîncepute, hotărâtă să fac multe și invidioasă pe cei ce fac nimic,  tunsă scurt, aproape băiețește, exersând formule facile de conversație în limba zeilor din Olimp, rețete cu miel și mentă, kritharaki și brânze de capră... la vie, quoi...

Sexul nu e despre plăcere, iubire, împreunare sau procreere... Sexul e despre putere, încredere în sine, bani, frumusețe, statut social, frică de decrepitudine, teamă de moarte, de singurătate și neant... Până la urmă, copulația mai lungă sau mai scurtă (după posibilități) dintre două (trei, patru, cinci) ființe, destul de puțin estetică și cu împlinire fizică discutabilă, fulgurantă și de scurtă bătaie nu e altceva decât un strigăt... Și câte nu se pot obține prin sex!  Sexul e o bancă, un bordel, un castel, cea mai de succes companie privată, cel mai bun stilist, cel mai colorat parc de distracții și cea mai copioasă cină... Trebuie să recunosc că n-am înțeles, sau, mă tem, am înțeles prea bine, ce reprezintă sexul pentru oameni... De-a lungul timpului, a migrat dinspre animalică nevoie de a naște prunci înspre nevoia de a te simți viu, elastic, dezirabil și frumos. Sexul e despre miros, chimie, răsfăț, pudoare învinsă (sau nu), curiozitate, experiment, sudoare, expertiză, minciu...

Doar ce a anunțat Cioloș înscrierea noului partid PLUS, și s-au repezit mânjitorii de serviciu să-l umple de bale! Culmea e că cele mai virulente atacuri nu vin din partea PSD-ALDE, ci din partea susținătorilor sau membrilor opoziției!!! USR s-a pozat cu maimuța, PLUS e un nume tâmpit, PNL face jocurile puterii, DEMOS e finanțat de ruși... Dacă mi-a scăpat ceva, adăugați voi! Dragnea doarme liniștit, opoziția e dezbinată și autofagă, nu-i nevoie să miște bolșevicii nici măcar un deget! O doamnă pe care o cunosc și o respect, monarhistă autentică, a distribuit pe pagina ei o mizerie despre Cioloș, a unei fițuici dintr-un fund de lume...alți oameni pe care-i cunosc, nu mulți, e drept, s-au grăbit să o aprobe! Orban se vede premier, deși nu-l susțin pentru această funcție nici măcar animalele de companie ale membrilor PNL! Continuați așa și vom culege cu toții roadele otrăvite ale aberațiilor voastre și ale lipsei elementare de glagorie și intuiție politică! Spălați-vă prostește orgoliile...

După cum, poate, unii dintre voi știți deja, ștampilele nu mai sunt necesare pe actele societăților comerciale...e suficientă semnătura celui îndrituit! O firească aliniere la o Europă în care încă nu ne pricepem sau nu vrem să fim... Asta nu înseamnă că instituțiile publice, de orice soi, ba chiar și unele private, din inerție, nu solicită în continuare, pe acte, această ventuză umedă, colorată divers, cel mai ades albastră sau verzulie, ca o dublare și întărire a iscăliturii și probității semnatarului! Umblu cu ștampila în geantă...uneori se desface din resortul de protecție și-mi pătează conștiincios, instituțional, căptușeala scumpă, de velur...alteori o găsesc rătăcită între creme de plajă, rujuri și parfumuri, transportată absurd în valizele vacanțelor, pentru “cazul în care trebuie aplicată pe ceva” E inutil să-i explici vreunui slujbaș public că-i desuetă, depășită, necerută și deloc necesară, juridic și legal vorbind! Te refuză scurt, trage ghilotina geamlâcului de la ghișeu p...

A sosit Quelques Fleurs Royale, parfumul Reginei Maria...într-un bocal de cristal mat, pudros, de un roz vechi, fanat...am promis că-i fac o recenzie olfactivă, și mă regăsesc, goală de cuvinte, în fața câtorva adjective mai degrabă fără substanță, dar potrivite... E un parfum fin, subtil, delicat, fără a fi lipsit de persistență...sunt violete în el, dar și portocale, trandafiri și lemn...are senzualitatea femeilor cu gleznele descoperite fulgurant la urcarea în trăsură...nimic despre femeia puternică, voluntară...totul despre puterea feminității... În mod ciudat, îmi evocă sertarul mamei, în care își ținea combinezoanele de mătase cu dantelă, bijuterii de lenjerie intimă dispărute, din păcate, din garderoba femeii moderne. E tot ce-mi imaginam și un pic mai mult...mi-ar plăcea să cred că o parte, măcar, din aceste efluvii, au învăluit-o pe Regină în drumul ei... Îl voi folosi...

Vârsta, între 35 și 45 de ani Ceva lecturi din biblioteca părinților, pentru că oamenii, înainte de ‘89, aveau cărți în casă. Nu mai citește acum, își ia informatia exclusiv de pe internet. Credincios sau religios întârziat, de coloratură, fără profunzime, fără înțelesul adânc al credinței, eventual merge cu gașca la biserică de Înviere și de Crăciun, după care bea cu băieții. Uneori ține post, poate mai dă două-trei kile jos din burtă. Își face cruci când trece pe lângă biserici! Naționalist verde, se bate cu pumnul în piept pentru țărișoara sa, nu vrea să fie sclavul Occidentului putred, adeseori regretă vremurile lui Ceaușescu. Ceva în construcția lui îl împiedică să înțeleagă mecanismele cele mai elementare ale democrației și libertătii de expresie. E homofob, rasist, xenofob și misogin...n-are nimic împotriva “poponarilor”, dar să nu se sărute pe stradă ca să nu-i șocheze copilul...nu i-a văzut vreodată în astfel de ipostaze, dar nu se știe niciodată, iar el e vigilent! E familist...

În catedrală nu au avut voie să intre la slujbă decât “cei care au contribuit financiar și invitații”!!!  3000 de aleși! Acum se vor deschide porțile și pentru “resturile” din stradă! Aloo, BOR! TOT POPORUL A CONTRIBUIT FINANCIAR, cu voie sau fără voie! Cu excepția donațiilor de la persoane sau firme private, toți banii provin de la buget, din taxele și impozitele plătite de cei pe care îi țineți afară, în țarcuri! Taxe și impozite de care BOR e scutită, că-i săracă, nu ca amărâții ăia care huzuresc, cu buzele vinete de frig, pe trotuar! La praznicul de la Marriott vor participa 300 de persoane!  Nu cunosc criteriile de selecție! Ceea ce nu pot înțelege defel este de ce nu s-au organizat niște gherete în care să dea măcar o ceașcă de ceai cald și un covrig celor 50 000 de “pelerini”, mulți dintre ei veniți (aduși) cu autobuzele (700 la număr)!

Am mers odată, copil fiind, împreună cu tata, în Poiana Sibiului, în vizită la un cioban putred de bogat, ai cărui copii, o fată și un băiat, erau elevi la școala la care preda tata...avea două rânduri de case semețe, câteva mașini ARO în bătătură...ne-a primit în “casa dinentre”, casa bună, în care nu stătea nimeni...ei locuiau în încăperile micuțe din fundul curții, încălzite și prietenoase, cu pisici ce torceau pe cuptor sau se împleteau în picioarele oamenilor. Nevasta a așternut masa, omul a turnat palincă în pahare...tata nu bea alcool, dar a închinat, din politețe, cu gazdele.  Dom’ profesor, haideți să vă arăt casa! Ne-am dus în casele de la stradă, cu pereți înalți, reci, cu mobile furniruite, cu canapele de piele noi nouțe învelite în folii de plastic, cu candelabre de cristal înfipte geometric în mijlocul tavanelor. După ușa sufrageriei stăteau sul vreo 7-8 covoare “persane”, din lână fină, din cele făcute la Cisnădie... Dom’ profesor...toată munca mea e pentru copii, să...

M-am gândit să vă scriu vreo două vorbe despre mine și interacțiunea cu voi, cât mă mai lasă FB să fiu moralistă de canapea, că pe urmă redevin Monica Nistorescu. Sunt iubitoare de discuții mai mult sau mai puțin serioase, polemici cordiale, trăncăneală sau chiar schimb de rețete culinare.  Mie chiar îmi place Facebook și îl iau drept ceea ce e, un turn Babel în care fiecare vorbește pe limba lui și postează ce-i trăznește prin creier...mâțe, căței, mâncare, flori, poeme mai izbutite sau nu, panseuri, bancuri, cugetări, frustrări, revolte, opinii, apusuri, neliniști, încercări artistice, necrologuri, comemorări, promovare de produse sau servicii, poze de familie...și lista poate continua ad infinitum. Am aproape 5000 de prieteni virtuali, din care cunosc vreo 500 în viața reală, ceea ce cred că-i un scor destul de bun. Am aflat de pe fb cum să dezlipesc folia de protecție de pe tâmplăria de aluminiu, care sunt cele mai noi și mai en vogue filme, unde să-mi curăț hainele de blană, c...

M-am uitat puțin pe pagina lui Mălin Bot, și am înțeles, în sfârșit, despre ce e vorba...deh, ardeleancă, mă prind mai greu! Omul ăsta e pur și simplu fericit că toți colegii lui de breaslă jurnalistică îl bagă, în sfârșit, în seamă!  A intrat și el în gura “lumii bună” a presei, ce-o fi însemnând asta... relatează fudul comentariile despre el ale lui Cristoiu și ale altor “jurnaliști” de la televiziunile așa-zise de știri, care, după propria-i descriere, umblă despletiți prin studiouri, smulgându-și părul din cap, și nu-și întrerupe delirul megaloman decât pentru a da link la postările lui de pe youtube, tot din două în două fraze...traficul e esențial, măcar atâta știe acest “gazetar” de piei de cloșcă! Ce manipulare ordinară! Și ce băiețaș frustrat, care a avut un vis! Să intre în Casa Scânteii pe intrarea principală! Dovadă stă pomelnicul locurilor prin care a lucrat în presă, din statusul de pe fb, un fel de CV de nerefuzat la angajare!  Și, iată, visul i s-a împlinit, cu...

Un concept, se pare, sănătos, care te împinge să ai grijă de tine înaintea celorlalți...poate e ca în avion, în cazul unei depresurizări, puțin probabile, a habitaclului, îți pui întâi tu masca de oxigen, ca să poți să-i ajuți pe ceilalți. Sau poate nu, e doar reflexul ancestral de supraviețuire, care te îndeamnă să-l împingi pe cel de lângă tine ca să-ți faci loc să treci puntea. Cunosc enorm de mulți oameni egoiști...când îi încearcă o tuse, universul se învârte în jurul acestei mărunte “defecțiuni tehnice”, care capătă proporții apocaliptice. Nu știu dacă egoismul e plantat în genele noastre la născare sau e dobândit pe parcursul vieții...mă fascinează fenomenul, îl urmăresc cu mare atenție, mai ales că am extrem de mult material de studiu. Ceea ce e nespus de interesant este că gesturile de generozitate ale egoistului, fiind extrem de rare, devin prețioase precum diamantele...când ești generos tot timpul, cu vorba sau fapta, gesturile se depreciază, sunt lovite de banalitate, oamen...

Am visat azi noapte că mă plimbam prin piața Tertre...eram singură, nimeni în jur, doar șevaletele lăsate în grabă de proprietarii lor, cu pânze neterminate, în culori de miere udă... Catedrala Sacre Coeur era goală, un tort din beton la capătul trenei de scări, cu funicularul atârnat pe o latură a colinei, pandantiv ciudat, mișcător...în Marché Saint Pierre, valurile de pânzeturi ieșiseră la soare, ca niște fete gureșe, și Lapin Agile era încă Lapin à Gill, înfipt în coasta străzii înclinate, cu toate picturile la loc pe pereți și un acordeonist bătrân ce ștergea, fără grabă, cu o cârpă moale, clapele... Pe o masă de lemn, negeluită, o muscă se plimba leneșă pe buza paharului de absinth, uitat de Utrillo la soare... Orașul ăsta îți înmoaie oasele și-ți aprinde visele...ca visul meu de astă noapte...

Citesc zilele astea pe fb dispute încinse despre carosabil ocupat, manifestații, strangularea democrației, întoarcerea în timp. Taberele sunt tot mai radicalizate, hăul neînțelegerii se sapă, tot mai adânc... Ceea ce am constatat este că “orbii” sunt de mai multe feluri. Categoria despre care vreau să vă vorbesc acum este cea a “foștilor”, de fapt, a urmașilor lor. O grămadă de odrasle ale fostei nomenclaturi comuniste, copii de securiști, sau doar copiii celor ce au beneficiat, într-un fel sau altul, de epoca Ceaușescu, aflați acum într-o plajă de vârstă cuprinsă între 40 și 60 de ani, se situează categoric de partea celor ce-și doresc trafic fluid, treceri de pietoni neblocate și, în general, nu înțeleg și nu aprobă manifestațiile de stradă. Pe unii îi cunosc personal, sunt beizadele de miniștri sau de înalți funcționari din perioada ceaușistă, mulți dintre ei deveniți oameni de afaceri prosperi, cărora li s-a inoculat, odată cu laptele supt de la mamă, microbul ideologiei socialismu...

Niște muncitori francezi pe care-i suspectam că-s români lucrează la un șantier de alături...construiesc un imobil, probabil P+5, că mai mult nu-i lasă regimul de înălțime al clădirilor dimprejur. I-am urmărit cu atenție, mai mult ca să știu când să părăsesc strategic zona și când să mă întorc acasă. La 7:59, invariabil, unul din ei urcă scara zigurată a macaralei, după care se instalează în cabina ovaloidă, transparentă, de unde începe să plimbe brațul macaralei peste acoperișurile clădirilor...între 12 și 13, liniște mormântală, pauza de masă, sfântă mai ales la acest neam care și-a făcut din mâncare catedrală! La 16:59, macaragiul coboară tacticos scările macaralei, și liniștea se instalează peste clădirile dantelate... Într-o zi, eram în micul Franprix de peste drum, să-mi cumpăr lămâi...la casă, doi băieți în salopete, vorbeau românește...puseseră pe bandă o conservă de cassoulet, o pâine albă feliată și două beri...te-a sunat Grigore? Când vine? Nu m-a sunat încă, dar vine săptăm...

Mă întreb de mult timp... Oare de ce nu-și pot trăi oamenii credința în intimitatea sufletelor?  De ce au nevoie de toate aceste presupuse manifestări exterioare ale dumnezeirii, inventate de oameni, nu lăsate de Dumnezeu? De ce biserici și odoare scumpe, odăjdii și patrafire muiate în aur, împărtășanii și pupat de moaște, vinuri bisericești și ospețe pantagruelice ale slujitorilor Domnului, ascunse de ochii dreptcredincioșilor sau etalate cu nerușinare din jilțurile moi, îmbrăcate în piele, ale caleștilor moderne cu mulți cai putere? De ce e nevoie de intermediari între om și Dumnezeu?  Bunica mea mergea la biserică de două ori pe an, de Paști și de Crăciun...zicea, nu-i nevoie să merg la biserică să-l găsesc pe Dumnezeu drăguțul (așa-i spunea ea), stau în fiecare seară, aici, pe laviță, și vorbesc cu el, mă spovedesc, îi spun ce-am făcut peste zi, îi cer să mă lumineze să fac bine ce fac.  A trăit 87 de ani, a făcut 6 copii, a îngrijit, spălat, hrănit, vreo 13 nepoți, ș...

Am ajuns după prânz...la Porte Maillot, autocarele se înșiră unele după altele, ca agatele pe șnur...Hyatt Regency, pe care, în continuare, din obișnuință, îl numesc încă Concorde Lafayette, se înfige în cerul albastru de toamnă...aștept autobuzul 43, cap de linie Bagatelle...lângă mine, două cucoane parfumate, cu părul blond, spelb, retezat brusc sub lobul urechii, povestesc de cina la care au participat cu o seară înainte...calcanul era trop cuit, n’est pas? Lângă trotuar trage un microbuz alb, inscripționat Fleurs Monceau, și niște băieți în salopete de culoare incertă descarcă mănunchiuri uriașe de crizanteme ruginii...peste drum, la Le Ballon de Ternes, chelnerii agili pregătesc mesele pentru seară... Mă opresc în drum să cumpăr dim sum cu creveți și coriandru de la Le Lotus Imperial...casa scării mă întâmpină cu mocheta vișinie fixată de barele aurii de alamă.  Da...mi-a fost un dor nespus de acest Paris care mi s-a insinuat în sânge ca o otravă fără antidot...

Cobor cu mașina hula Bradului, înspre Fântânița Haiducului...pe marginea drumului, o tonetă albă, uzată, ce anunță vesel, cu litere portocalii, Hot Dogs&Ice Cream! Pe tejgheaua îngustă, câteva calupuri de brânză de burduf, și mai în spate, atârnate pe-o sfoară, șiraguri de cârnați subțiri, roșcați, toropiți de căldură. În spatele tejghelei, o femeie de vârstă incertă, în haine cenușii, cu ochi palizi înfundați în obrazul bătut de soare...mi-o cumpărat-o băiatu’, din Anglia...acum aștept să treacă microbuzu’, să-i trimit pachet! Niște varză murată, niște slănină, scăricică, telemea...și ulei, doi litri de ulei, că nu-i place uleiu ăla de la engleji! Nu-i ca al nostru...îi ia 20 de lire de-alea de-ale lor, da’ batăr are ce mânca...i-am mai trimis... În Dedeman, foială mare...lumea cumpără var, gresie, ciment, căzi cu hidromasaj, parchet, șuruburi, flori de plastic, farfurii...le cară la casă, după care se opintesc cu ele spre mașini, care gem sub greutate...există și posibilitatea să...

Câinele Tobi a venit de dimineață. Șchioapătă de picioarele din spate, de la o degerătură din iarna trecută. Pe blana neagră-albăstrie se desenează harta incendiului de acum trei ani, ce a mistuit cherhanaua și inima oamenilor ei. Acum știu că a venit toamna, pentru că Tobi caută tovărășia celor rămași pe grindul spulberat de vânt să privească marea ce le pare, puțin, a lor... Cerul are un miez de albastru adânc, feliat. Tobi miroase cârnații uitați pe masă, întoarce capul, își sapă un culcuș în nisip, la picioarele mele, și se încolăcește cu un oftat, ca într-un leagăn...mă privește cu ochi de om... Delfinii, mereu câte doi, își saltă spinările lucioase deasupra valului...am încetat demult să mă minunez, pentru că aici miracole se întâmplă în fiece zi A venit toamna...

Are cei mai albaștri ochi din câți cunosc...nu acel albastru spectaculos, de revistă, ci unul adânc, plin de întrebări, neliniștit...un profil delicat, încadrat de zulufi ca mierea...sub frunte, frământări și soluții pentru universul ei, alcătuit simplu, tripartit, din bărbatul și copiii ei. Muncește cât e ziua de lungă, face miraculoase icre de știucă și cel mai bun borș de pește pe care l-am mâncat vreodată, sau cine știe ce mâncări minunate izvodite din aproape nimic...dac-aș fi fost bărbat, mi-aș fi luat o femeie ca ea...credincioasă, bătăioasă, de plecat cu ea în lume... Seara, când se potolește vânzoleala din restaurant, își desface părul din cocul strâns sever în creștet, îl resfiră pe umeri, lunecă într-o rochie peplum ce se oprește la jumătatea pulpelor, se așează la masa noastră cu un surâs abia agățat de buze, își aprinde o țigară și-și lasă privirea să lunece peste luciul apei ce-i e, deopotrivă, hrană, corvoadă, bucurie și unică viață...

Kaufland Năvodari. Lume multă, bărbați în bermude, femei în pantaloni scurți mulați pe rotunjimi ce ar fi mai indicat să fie ascunse, copii zăluzi zbierând că vor aia sau aialaltă. Gicu, nume generic de turist pe litoral, împinge căruciorul (cu varianta căriciorul) umplut până la refuz cu doze de bere, tăvițe cu mici și ceafă de porc, pâine albă, proaspătă, Cola și napolitane. Consoarta înșfacă de pe raftul de băuturi alcoolice o sticlă mare de Aperol... La raionul de crănțănele, aglomerație mare! Arahide, covrigi de Buzău, sticksuri, grisine, foietaje sărate și dulci, biscuiți sărați, toate completează coșul vacanțierilor... Dacă vrei un moment de liniște în Kaufland, e bine să te duci la legume și fructe...un cuplu vârstnic se chinuie să găsească cartofii din pungă pe display-ul cântarului electronic...salata verde și mov se pitește, feciorelnic, ca o virgină pe care, de fapt, nimeni nu vrea să o defloreze. Un domn cu tricou vărgat alege varză, confesându-se unei angajate a supermark...

Azi bântuiam prin Năvodari în căutarea unui coafor unde o femeie pricepută, cu degete agile, să-mi desțelenească claia de păr încâlcită de valurile și nisipul mării, prilej cu care am aflat că absolut toată România se coafează sâmbăta...că merge la nunți...doar norocul meu chior și indolența unei cucoane care nu s-a ținut de ora la care se programase a făcut să intru în mâinile subțiri dar energice ale Fănicăi, o fată slăbuță, cu față tristă, și să ies din ele cu bucle moi, strălucitoare... Pe trotuar, în fața “salonului de frumusețe Bella”, un om cu mâini bătătorite, arse de soare, sprijinit de o bicicletă, mi-a întins o smochină despicată, din care curgeau semințe aurii...nu vreți să cumpărați niște smochine? Le dau cu 15 lei kilu...mi s-a părut la fel de miraculos ca Fănica...i-am cumpărat tot coșul cu smochine... s-a aplecat și, înainte să-mi dau seama care-i sunt intențiile, mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o...am plecat tulburată spre mașină cu prada mea dulce. Am vizitat-o pe Mar...

Când eram mică, nu-mi plăcea prea mult marea... Părinții noștri ne duceau, pe mine și pe surorile mele, în fiecare vară, la Venus, în camping, cu cortul.  Era aventura anului...plecam dimineața devreme din Sibiu, cu mașina încărcată, cort, saltele, așternuturi, pompă de umflat, scaune și măsuță, vase de gătit, fiert, prăjit, copt, butelie de aragaz, biscuiți, piersici, conserve, cești pentru ceai din plastic, cu pisicuțe, prosoape, halate, lanternă... Ajungeam la mare, căutam un loc pentru cort în campingul uriaș, ne instalam și o luam spre plajă, drum de 10 minute...Întindeam cearșafurile pe nisip și intram în apă...alergam până la Saturn și înapoi, pe plajă...vreo 4 km... uram această alergare, dar nu prea puteam scăpa de gura tatii... Tata cerea o piersică pe care o mânca cu poftă...zeama roză i se prelingea printre degete pe pieptul bronzat...de atunci și până astăzi, piersicile au rămas fructele mele preferate. La prânz mâncam la autoservirea de lângă Poștă...luam din stivă câ...

Georgia trage deoparte șezlongurile linse de valuri, părul lung, jumate blond, jumate șaten, îi învăluie fața, și nu știi câți ani să-i dai...mă ocolește, nu vrea să mă deranjeze...băiatul lung, costeliv, îmi aduce un Mojito...mult mai bun decât cel de alte dăți...mă ridic să văd cine-i la bar...un băiat nou! Vila florentină cu ochi orbi de ferestre privește impasibilă valurile îndrăznețe și frământarea micilor bărci. Mă întreb unde va apune soarele, acum că Varassova, muntele din față, e înfășat în nori... Eleanna și Gill au ajuns acasă cu bine...le oferisem la prânz, curajoasă, o salată grecească, lor, greci până la os... Au mâncat-o politicoși și nu voi ști niciodată dacă era bună au ba! Noaptea vine oricum...

PSD se face vinovat că i-a ținut, cu rea intenție și rea-credință, în ignoranță și neștiință pe cei mulți, ba chiar le-a cultivat aceste două hibe, printr-un sistem de învățământ dezastruos și haotic și prin promovarea unor nulități cu apucături de mahala în fruntea bucatelor (că la asta se rezumă politica, în capul lor!)  Citeam pe pagina unui prieten, mai deunăzi, că așteaptă de la opoziție să-i dea mai mulți bani la salariu, iar atunci ar ieși în stradă!!! Și nu e nici needucat, nici sărac cu duhul!  Când reducem rolul politicii la umplerea individuală a mațului și înlăturăm toate celelalte rosturi ale ei, atunci suntem în plină disoluție morală, socială și ideologică!  PSD are nevoie de oameni proști, îndobitociți de sărăcie și lipsă de carte! E masa lor de manevră și bazinul lor de votanți!   Poporul nu-i place pe ăi’ de știu să vorbească, educați și articulați! Am avut nenumărate exemple în istoria recentă! Cred că Băsescu și-a ocupat definitiv locul în inima r...

Spun ceva ce n-aș fi vrut să spun vreodată... Până acum am crezut că pot avea, și am și avut, relații cordiale, sau măcar civilizate, cu oameni care au optat pentru susținerea PSD-ALDE(membri, candidați sau ocupanți a diverse poziții în partidele respective, votanți sau simpli simpatizanți) De azi înainte, nu mai pot avea NICI UN FEL DE RELAȚIE cu cei ce continuă să susțină aceste partide! Vă rog să treceți pe trotuarul celălalt când mă vedeți, să nu-mi adresați cuvântul căci nu vă voi răspunde, să vă ștergeți numărul meu de telefon din agendă! Nu mai poate fi vorba decât de interes, rea voință și rea credință, cel puțin în ceea ce-i privește pe cei pe care-i cunosc eu, care sunt oameni informați și educați (adică cu carte) M-am născut în comunism. Nu am putut face nimic, la vremea respectivă, pentru ca să schimb orânduirea strâmbă! Dar acum sunt adult, și nu pot asista cu brațele încrucișate la reinstaurarea regimului roșu al minciunii, al fricii, asupririi și umilinței, la călcarea î...

E straniu cum își dau cu părerea și presupusu’, despre manifestațiile din Piață și despre mișcarea #rezist, tocmai cei ce n-au călcat niciodată acolo! Talent românesc binecunoscut, să comentezi doct și cu aer de mafaldă despre lucruri pe care nu le cunoști!  S-a întâmplat același lucru cu Piața Universității, acum 28 de ani!  Am fost în Piața Universității din prima până-n ultima zi a legendarei sale existențe! Veneam acasă și aflam de la televizor sau din ziare că în piață sunt drogați și oameni ai străzii care-și fac nevoile prin boscheți! Se pare că n-am evoluat deloc în acești 28 de ani, care reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, cea mai importantă bucată din unica viață ce ne-a fost dată! Pentru cei ce comentează de pe canapea fenomenul Piața Victoriei și mișcarea #rezist, o rugăminte: veniți pentru câteva minute acolo, umblați printre oameni, uitați-vă la ei și ascultați ce vorbesc...de abia apoi, cu o părere proprie formată, puteți vorbi!  Ochii și propria j...

Cam trist și cam alandala Târgul de carte de anul acesta...la intrarea în Pavilionul B2, în holul larg și răcoros,  un desk deasupra căruia scrie mare INFO...gol... Nici un panou cu dispunerea standurilor...eu căutam o editură anume, și, întrebând din om în om, ba pe storcătorii de citrice de la intrare, ba pe fata care vindea cafea, am aflat că există niște oameni care distribuie foi A4 cu amplasamentul standurilor...am găsit, până la urmă, ceea ce căutam, am luat cărțile comandate și m-am hotărât să dau o tură...La Humanitas, vreo 5 tineri, fete și băieți, îmbrăcați în tricouri bej, mâncau croissanți, sporovăind de-ale lor...le-am spus, caut cărți despre Grecia, contemporană sau veche, istorie, mitologie, turism...unul din băieți m-a privit pe deasupra croissantului și m-a întrebat, Grecia, țara? Da, zic, mai știți și altceva care să se cheme Grecia în afară de țara Grecia? Colegii lui au râs cu gura plină și m-am ales cu o istorie a bazinului Mediteranei...cu un capitol destul d...

Am avut un vis...o casă albă cu piciorul în marea albastră și limpede ca un potir de cleștar...o farfurie cât luna, în care să înoate pești mici, roșii, ulei de măsline și o felie ovală de pâine de secară...un apus între coarnele unor eoliene uriașe de pe muntele de peste apa cea mare...un drum chenăruit de leandri zmeurii...o șopârlă sfioasă zigurând peretele de cretă...un cer răsturnat în oglinda lichidă...un cal negru pentru războaie, o barcă pentru cutreierări și o ramură de măslin pentru mâine...

Era încălțat cu niște ghete “de oraș”, din piele fină, cu talpă lucioasă, deloc potrivite pentru o plimbare prin zăpadă, darămite pe lacul înghețat. Era întotdeauna bine îmbrăcat, hainele cădeau firesc pe trupul subțire, cumva imaterial...La el am mâncat prima oară pelmeni și șalău în șubă. Era rus cu toate ale rușilor.  După un prânz copios la gura șemineului, udat de votcă în pahare mici, brumate, scoase pe rând din congelator, ne-am dus să ne plimbăm pe Snagovul înghețat...noi, ăștialalți, cu încălțări groase, de iarnă, el cu ghetele lui de malagambist...făcea giumbușlucuri, luneca pe gheață, cădea și se ridica râzând...lumea ne aparținea, cel puțin lumea acelei după amieze geroase cu soare roșu ce cobora prea iute în noapte. I-am admirat, odată, la încheietura mâinii, un ceas dreptunghiular, îngust...l-a scos în grabă și mi l-a întins...ți-l dau ție! N-a fost chip să-l refuz! Așa era Andrei Gheorghe, generos, ascuțit ca un brici, inteligent, spumos, plictisit, morocănos, invent...

The Shape of Water citit în altă cheie,  sau Un fel de cronică Câștigătorul Oscarului nonagenar, The Shape of Water, e un film fațetat, șlefuit, în care fiecare vede ce vrea (și ce poate), de aceea și-a meritat statueta! Activiștii corectitudinii politice, de care se vorbește atât de mult, au primit un tort uriaș cu de toate (sau o shaorma cu de toate)! Omul alb, rău, misogin, rasist, xenofob, asuprind ce are de asuprit, hărțuirea sexuală a unei angajate de către chiar șeful ei, fata mută (handicap) care încearcă să-și croiască drum în lumea celor feriți de așa năpastă, femeia de culoare, isteață și cu bună cunoaștere a vieții, inimoasă, sufletistă și loială, abuzul conjugal și violența în familie, cu un soț abrutizat de băutură ce frământă fotoliul și telecomanda, în așteptarea nevestei ce pune pâinea zilnică pe masă. Adversarii corectitudinii politice le-au văzut tot pe astea, dar exact pe dos, drept tot atâtea viclene tertipuri regizoralo-scenaristice de a juca cartea câștigătoa...

Nu știu alții cum sunt, dar eu îmi cumpăr haine, încălțări, mănuși, pălării sau genți pentru a le purta undeva anume! Așa au poposit în dulap, cu gândul la plaja nesfârșită a Vadului, rochia albastră de in, cizmele de cauciuc kaki pentru livada cu ierburi înalte de la Bradu, mitenele de vulpe argintie pentru vacanța de schi la Megève... Când am văzut poșeta asta, am știut că o voi cumpăra pentru Unico Vero, restaurantul nostru favorit, cantina, cum îi mai zicem...și m-a lovit un dor de vara coaptă pe terasa pitită între vrejii de iederă și glicină, de cerul turcoaz decupat net de ziduri, de paharul de rosé înfrățit cu măslinele și focaccia cu rozmarin, de parfumul mânătărcilor trase în unt, de zâmbetul lui Sam unduind printre mese, cu brațele încărcate de farfurii, de clinchetul de castagnete al tacâmurilor, de râsul ațâțat al blondei din colț... Nu e pizzerie, dar se mănâncă cea mai bună pizza siciliană din oraș, nu are specific pescăresc dar face o zuppa di pesce e frutti di mare de ...

 În parcarea din fața Pieței Gemeni își face veacul un bătrânel cu aer de lup de mare relocat pe continent...e subțire ca o coardă, bărbos, sfătos...dă indicații elaborate șoferilor ce se parchează, cu o voce ascuțită, categorică...IA STÂNGA TOTAL! MERGE, MERGE, MERGE, MERGE! DREAAAAPTAAAA!  Când vede că șoferul nu-l ascultă, își ițește capul cu păr vâlvoi în dreptul geamului neisprăvitului conducător auto și îl ceartă cu clăbuci în colțurile gurii. N-am înțeles niciodată această românească dorință a bărbaților nației de a-și dirija semenii prin parcări, curți, refugii, deși am văzut adeseori fenomenul...șoferul e redus la statutul de handicapat, începe să încurce stânga cu dreapta, răsucește neconvingător volanul sub ochii mustrători și ușor disprețuitori ai specialistului pedestru... Eu am făcut o înțelegere cu bătrânelul...primește 5 lei dacă tace mâlc, se ține la distanță și nu interferează în nici un fel cu manevrele mele automobilistice...ne ținem amândoi de cuvânt, și t...

Știu că vă bag în ceață, dar am găsit, într-o conversație privată, un text dintre anii 2013-2014, și m-am gândit să-l pun aici, să nu se piardă...:) 2013 să se ducă unde a înțărcat mutu iapa! Am uns tartinele cu foie gras și le-am pus câte un moț de dulceață de ceapă...am îngrămădit mușuroaie de icre negre pe feliile subțiri de pâine...nu ca la ultima petrecere la care am fost, unde erau două, trei bobițe înotând într-o mare de unt, ca să nu zică oamenii că n-au servit caviar....icrele de Manciuria au vârfuit un bol micuț de cristal, după ce am mancat jumătate de borcan...ce vreți, sunt preferatele mele.... Am răsucit jambon de Serrano pe grisine, am desfăcut brânzeturile din hârtiile lor foșnitoare, să le las să odihnească o oră în penumbra răcoroasă a cămării...am rânduit cu dragoste paharele svelte de cristal pe tava de argint, în așteptarea spumoasă și foșnitoare a șampaniei... Am aruncat o privire mustrătoare plebeelor sarmale ce se rumenesc în cuptor....m-am întreț...

Am aterizat la București, vă mulțumim că ați zburat cu Air France...vocea stewardesei mlădiază cuvintele, întâi armonios, în franceză, pe urmă poticnit și aproape neinteligibil, în engleză...avionul rulează pe pistă în taxi mood, suntem încă departe de cordonul ombilical ce ne va scoate în aerogară...oamenii își desfac centurile, se ridică în picioare, încep să deschidă compartimentele pentru bagaje...cam ca în RATA de Slobozia...seat down! SEAT DOWN AND KEEP YOUR SEATBELTS FASTENED! Stewardesa își pierde dulceața din glas, cuvintele sună metalic, își părăsește microfonul și începe să alerge pe culoarul dintre scaune, punând oamenii la loc și închizând cu zgomot sec capacele de deasupra capetelor lor...în sfârșit, avionul se oprește de tot. Toți pasageri se ridică în picioare, se îngrămădesc unii peste alții pe coridorul strâmt, un bărbat cu un tatuaj elaborat pe antebrațul stâng îi scapă în cap o sacoșă cu cumpărături din aeroport unui domn cărunt din fața lui, un copil mic ...

Aranjam un raft în bucătărie...printre lucruri, un bol cilindric de ceramică albă, lăptoasă, cu capac, pe care scrie Biscuiți...mi-am adus aminte de tata...proaspăt student la Filologie la Cluj, venit de la țară, intrase într-o cofetărie și, în grabă, tulburat și emoționat în fața galantarelor pline de confeturi cu nume complicate, din care nu gustase niciodată, a citit pe o cutie roză Discuții cu gem, în loc de Biscuiți cu gem...A ieșit din cofetărie răsucind în minte, în fel și chip, întrebarea, oare cum o fi aia, discuții cu gem? De discuții auzise și citise...de biscuiți niciodată! 

  În perioada posturilor, nu prea merg la restaurant...de ce? Pentru că eu merg, îndeobște, la restaurante la prieteni sau cunoscuți, și mi-e jenă de jena lor...meniurile conțin diverse mâncăruri cu specificația, în paranteză, de post, ba chiar, unii, mai temerari, au pagini separate cu "preparate" nepăcătoase.  Ideea de a ține post nu se referă la a mânca șnițele care nu-s șnițele, chiftele care n-au carne, vin fără alcool și sex virtual pe internet, că nu-i cu penetrare fizică! Postul înseamnă cu totul și cu totul altceva, și varianta lui modernă, adaptată vremurilor, e de un caraghioslâc fără frontiere, o imitație de vinilin ieftin, ridicolă și patetică, neputincioasă și obraznică, ca orice imitație! Unii țin post ca să slăbească, deși reușesc să se îngrașe, alții țin post în speranța că le vor fi iertate micile sau marile mizerii cu care își asezonează, zilnic, existența, unii își verifică anduranța, alții se bucură că nu mai trebuie să presteze conjugal, noaptea, pe alta...

  Dragi băieți!  M-am gândit să vă dau o mână de ajutor în demersurile pe care unii dintre voi le fac de a-și găsi prietene, with benefits sau nu, jumătatea sau doar romantice întâlniri în spațiul virtual. Pașii sunt destul de simpli și ușor de urmat, e aproape ca o rețetă de găluști cu prune! Cei care nu se simt vizați, e bine să nu continue lectura, nu văd la ce le-ar folosi! 1. Puneți-vă la profil o fotografie reală, recentă și care să vă reprezinte. 2. Numele adevărat e mult mai atrăgător decât diverse combinații cu dublarea consoanelor, terminațiile în y, porecle fatale (Haiducu, Strălucitu, Milion etc) 3. Dacă vă decideți să abordați o gingașă domniță pe messenger, faceți un efort să scrieți cuvintele întregi...bn, cf? nu e cel mai inspirat debut de conversație! 4. Nu trimiteți flori virtuale, turturele, pahare de șampanie brumate, BMW-uri tunate și apusuri din Maldive! 5. Nu fiți brutali, violenți sau, și mai rău, nu trimiteți fotografii cu organe genitale masculine (in...

  Prima...fiul bunei mele prietene, trăitor pe alte meleaguri, venea, când era mic, de Paști, la bunici, în România...auzea, de fiecare dată urarea Hristos a înviat și răspunsul Adevărat, a înviat! Revenit în anul următor, tot de sărbătoarea pascală, își amintea că s-a întâmplat ceva bun și minunat cu fiul lui Dumnezeu, care a înviat, dar nu mai știa exact formula de răspuns, așa că a replicat, la urarea creștinească Hristos a înviat, serios și pătruns...Bine a făcut! A doua...la mama în sat, la Bradu, ca în multe alte sate transilvănene, singura biserică, în lipsa mai multor lăcașe de cult, găzduia, pe rând, slujbele diferitelor confesiuni...așa se face că slujba de înviere se ținea pentru catolici de la 8 la 12, și mai apoi pentru ortodocși...oamenii din "primul tur" se întâlneau, ieșind de la slujbă, cu cei ce urcau dealul pentru "turul doi", și le vesteau Hristos a înviat! Ortodocșii, pe bună dreptate, răspundeau Al nostru încă nu! 😊

  E o specie destul de des întâlnită în spațiul virtual! De fapt, acest spațiu i-a deschis ușa spre locul în care, după părerea lui, ar fi trebuit să fie de la bun început! E foarte cultivat, foarte școlit, riguros în viața personală și exigent cu familia, educat, adeseori talentat, are parchet natural de stejar blond în casă, călătorește mult, se informează despre tot și toate, citește, se pricepe la politică, răsaduri, artă bizantină, conspirații planetare...cred că și gătește...ce mai, un fel de geniu! Viața, pârdalnica, l-a azvârlit, pe nedrept, din nenoroc sau lipsă de intersecții favorabile, într-un colț uitat de țară (și de lume)...l-a marginalizat, carevasăzică...suferă deopotrivă de sindromul de superioritate și de cel de inferioritate, e convins (cel mai adesea pe bună dreptate) că ar fi făcut mai bine cutare sau cutare lucru decât cei puși în poziții publice să o facă, se bate pe burtă, virtual, gros și jovial, cu Pleșu și Liiceanu, care, timorați sau plecați de acasă, o...

Mama de prunc Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare. Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din f...

Ipohondra Am prins-o la o cafea, (ea, ceai de mușețel) între două programări la doctor. Venea de la un centru medical, unde-și făcuse analize amănunțite de sânge, urină, coprocultură, EKG, radiografie pulmonară și ecografie abdominală. Părea abătută...am întrebat-o, ești bine, cum ți-au ieșit analizele? Aaaa, analizele sunt perfecte, în parametri, mi-a spus doctorul că sunt sănătoasă tun! Mă bucur, zic eu! Da, dar ceva nu e în regulă...simt eu...uneori mă doare capul, așa, înspre ceafă...surd și neplăcut...îmi amintesc iar de tata, care zicea dacă te doare capul înseamnă că ai!...:) Nu reușesc să-i smulg nici un firav surâs cu gluma mea...se însuflețește brusc și îmi spune că, peste o oră, are programare la un cabinet pentru un test alergologic...păi nu ți-ai făcut testul ăsta și acum trei săptămâni? Ba da, dar nu cred că mi l-a interpretat bine doctorul, mă duc la altul, am auzit că-i foarte bun! Știi, cancerul, ciroza, astea nu dor, te trezești cu ele, habar n-ai că s-au cuibărit în ...

Cucoanele din viața mea Episodul lll și (nu neapărat) ultimul Bigota Nu prea cunosc multe, pentru că asta cu credința le vine unora mai târziu, spre bătrânețe, când simt că li se apropie funia de par. Totuși... Cucoanele în cauză au înțeles din credința în Dumnezeu doar coaja. Își fac cruci largi când trec pe lângă biserici, sau mărunte, în capul pieptului, care cum...țin toate posturile, cu quinoa, alge cu susan, fructe de goji, lapte de soia și orez brun, se cântăresc în fiecare dimineață, minunându-se de efectul benefic al credinței asupra siluetei, anunță, glorios, la sfârșitul dietei (pardon, postului) că au slăbit 5 kilograme...au fost cel puțin o dată la Prislop...au un duhovnic, cu care se sfătuiesc în toate cele...există chiar un abate Mugnier pe model românesc, un fel de duhovnic la modă, un must have al snobismului ecumenic. Îl cunosc și eu, e un om remarcabil, extrem de inteligent, pasionat de cărți rare, pe care cu greu îl poți face să vorbească despre Dumnezeu. Cucoanele ...