Un fel de profesiune de credință...chinuită

Să scrii o carte, în timpurile astea în care oamenii au impresia că pot scrie cărți așa cum se spală pe dinți sau își schimbă chiloții, a devenit o misiune aproape imposibilă...

Nu încetez să mă minunez de amestecul de tupeu, impostură, heirupism, vulgaritate crudă, neprelucrată, semidocție și suficiență...

Eu am o relație aproape religioasă cu cuvântul tipărit, și am impresia că am fost târâtă în piața publică, despuiată de vestminte și pusă să beau, din pahare năclăite, licori dubioase, verzui...

N-am vehemență, nici pretenții de turn de fildeș, ci doar o imensă tristețe...o muscă verzuie, uriașă, se plimbă pe carcasa picurând de grăsime a unei vite sacrificate acum două zile...nu a mai avut loc în camera frigorifică și a rămas să atârne, stingheră, în aerul înserării...

Să scrii...să-i bucuri, întristezi, exciți, îmbolnăvești, înseninezi, înnegurezi, avânți pe semenii tăi îmi pare cel mai greu și mai frumos lucru din lume!...

Și văd că și asta a căzut în deriziune...acum fiecare scrie orice, oricum, oricând, oricât, din orice poziție...ca un joc de paint-ball...cu convingerea groasă, ca un fard pe obrazul unei biete târfe ofilite, că au TALENT, HAR, sau, dacă nu, măcar susținere și 5000 de euro cu care să-și finanțeze apariția unei cărți...

Îmi inventariez din ochi biblioteca, scot câte un volum ce mi-a însoțit o bucățică de viață, îl răsfoiesc și-l pun cu grijă la loc, ca pe un odor prețios ce s-ar putea sparge...

Mă gândesc la prieteni buni ce și-au desființat bibliotecile din casă, considerându-le inutile, vetuste, adunătoare de praf și inutile buchete de iluzii...

Să scrii în ziua de azi? Ăsta, da, curaj!