Monica Nistorescu

Autoare Victorita Mărginean, aka mama Mi-aduc aminte ca eram copil mic, de vreo 4-5 anișori, și muma ne scula cu noaptea in cap, ca să putem ajunge pana se făcea ziuă la grădina cu pruni, care era la vreo 10 km de casa. Ne îmbrăcăm gros,  pentru ca afara era destul de frig și chiar brumă căzută, pentru că toată aceasta tărășenie se petrecea pe la sfârșitul lui brumărel.  După un drum lung, în căruță, hurducănați prin ogășii, gropile apărute in urma ploilor și urmelor lăsate de copitele animalelor in glodu vârtos și lipicios, într-un un final ajungem la livada cu pruni încărcați cu prune brumarii și zbarcite de coapte ce erau, care așteptau sa fie scuturate. Ne apucam de treaba.  Frații noștri mai mari se urcau in pruni, ii scuturau și-i bateau cu lețe lungi  pana nu mai rămânea urma de pruna, iar noi fetițele, patru la număr, le adunam de pe jos, ca furnicuțele și le goleam intr-un butoi care era pus in căruță! După ce era gata tot și căruță pregătită de plecare, tre...

Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună și-mi spun că au terminat și costă 45 de lei. Cobor. Patru băieți jigăriți, cu...

De mult mă țin să scriu despre această duduie Bilic, care amestecă mere cu pere și cu prune când vine vorba de nutriție, recomandă călduros franzela albă și salata de cartofi, junk food și parizerul. Doamna în cauză e un produs tipic al rețelelor de socializare, vinde cărți, e invitată pe la tot felul de televiziuni mai mult sau mai puțin online, dă sfaturi și împarte povești. Și câștigă bani buni din toate astea! Doamna Bilic e un remarcabil comunicator, e frumușică, subțirică, are carismă și lipici la audiență, dar cam aici se oprește povestea! După ce-și îndeamnă prozeliții să mănânce cartofi prăjiți, shaorma cu de toate și mezeluri, se duce acasă și mănâncă o foaie de salată cu o bucată mică de pui la grătar, bea un pahar mare de apă și concoctează ce miraje să mai vândă a doua zi. Eu sunt filolog, nu nutriționist, dar n-aș pune nici doi bani ruginiți pe sfaturile cucoanei! E extrem de periculos să dai sfaturi de nutriție online și pe televizoare, cu consecințe uneori devastatoare ...

Șoseaua încolăcea muntele, cădea din când în când înspre mare doar ca să se cațere din nou, sinuoasă, prin grohotișul fragmentat de piatră roșcată, într-o logică doar de ea înțeleasă, și poate de constructorii ei.  Nikos îmi spusese că piatra aia brună se numește în grecește lithos, pronunțat cu vârful limbii proptit între dinții din față, încercam să pronunț corect, nu reușisem după cinci ani de bântuit prin Grecia să învăț limba, mă înciuda lucrul ăsta, trebuie să-ți iei un iubit grec, așa vei învăța limba, mi-a zis Mariana, deocamdată nu aveam chef de un iubit grec, mi se păreau prea bruni și uneori repeziți, misogini în cea mai mare parte a timpului. Conduceam atent, ferindu-mă de soarele ce-mi intra în ochi, în dreapta mea Radu clipea des din ochii care-i deveniseră verzi de la munții îmblăniți dimprejur, își rătăcise, ca de obicei, ochelarii de soare prin vreunul din rucsacuri. Pornisem spre cel mai sudic loc al peninsulei, Porto Kagio, voiam neapărat să-i arăt casele-fortăre...

Mergem până la cazemată? Mergem! Niciodată nu ne-am putut pune de acord câți kilometri sunt până acolo! După unii, ar fi 3,5, după alții 1,7, oricum aici timpul și spațiul se dilată sau se contractă după bunul lui plac, fără să țină seama de debilele noastre măsurători de pământeni nevolnici căzuți în scorbura altei lumi. Valurile au purtat la mal un televizor, o ușă de placaj presat și mai multe resturi cărora nu li se mai poate desluși întrebuințarea inițială. Cerul e mărunțit de elitrele elicopterelor, libelule uriașe care se duc și vin doar ele știu unde, Tunde trudește harnică, ne-a promis un gulaș la ceaun, cade seara, ne strângem la masa noastră, Sandu poartă un tricou portocaliu stins, care-i scoate în evidență bronzul, Jana e mereu îmbrăcată în alb sau negru, e atâta culoare în sufletele noastre, Zoli expiră și inspiră adânc, cum i-a zis o cucoană ce a încercat să-l hipnotizeze fără să reușească, Ionuț trece din când în când, cu zâmbetul larg cât un cer, secondat de Lulu, câin...

Ieri a trecut sfânta Mărie pe la Vadu Pescarilor, s-a uitat la oamenii strânși la cherhana, stăteau veseli într-un fel senin pe scaunele înalte de lemn și lăudau pastrama de oaie făcută din carne marmorată, ținută în baiț preț de mai multe zile, Ioana a zis să vezi ce bună era de dimineață, crudă, tăiată subțire și pusă pe o felie de pâine neagră, eu eram înciudată că n-am gustat, pe urmă au venit midiile, impudic despicate dar mândre de carnea lor portocalie, erau și vinuri și romuri și licori ținute în baric de stejar, afumate și catifelate, Maria Raducanu susura, în surdină, despre părul frumos al unei fete, Daniela a adus un vin rosé, făcut în casă, Victor a făcut cafea la ibric, fără zahăr, eram toți ai noștri împreună, i-am spus lui Ionut, ce mult mi-a plăcut anul ăsta de Sfânta Mărie, a surâs un pic trist și a zis da, probabil îmbătrânim și petrecem mai potolit… A mai trecut o vară peste noi

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar...

M-ați făcut, cu comentariile voastre, să mă uit la băiețelul ăla tras pe ață care zbiera din toți bojocii că să nu ne vindem țara și că a vorbit el cu Dumnezeu într-o după-amiază ploioasă despre cum stau lucrurile pe pământ! O prostioară naționalisto-patriotardă patetică și penibilă aplaudată la scenă deschisă și votată de boborul buget! În felul ăsta se va duce de râpă, repejor, toată bruma de cultură, bun simț, calitate a unui presupus act artistic, că despre calitatea emisiunii în care a evoluat nu am nici un chef să vorbesc! Ne americanizăm vioi cu subcultură propagată de televiziuni, în care singurele repere rămân o credință blegoasă și umedă, o lipsă totală de grijă reală pentru sufletele și mințile fragede și o vulgară goană după audiență! Spectacol deplorabil, eu aș fi sunat la protecția copilului dacă l-aș fi urmărit în direct! Oricum, acest gen de emisiuni foarte prizate de public sunt extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea armonioasă a creierului uman, cu alte cuvinte contr...

Despre psihologia butonului "like" sau ce spune utilizarea lui despre personalitatea fiecăruia și felul în care oamenii interacționează între ei, despre socializare, caracter, frustrare, mărinimie, generozitate, critică pe FB. Unii nu-l folosesc NICIODATĂ! Și când zic niciodată, se cheamă că au apăsat de două sau trei ori butonul, în situații cu totul și cu totul excepționale. Acest tip de oameni folosesc FB cumva contre-coeur, li se pare stupid, futil, sunt critici cu toți și cu toate, dezabuzați, cinici, iar opțiunea cu pricina le pare o slăbiciune, o concesie inadmisibilă față de semeni. Alții economisesc likurile ca pe un capital prețios. Le oferă rar, cu parcimonie, atunci când, cu adevărat, un cuvânt, o imagine sau un gând mișcă ceva în ei. Există o categorie care dă like unor anume persoane, indiferent de ceea ce slobozesc pe pagină. E o aprobare necondiționată a persoanei respective, nu a conținutului postării sale. Aceeași categorie, din aceleași motive, dar exact pe...

Depresia la români e chestiune simplă tare, și anume nu există! Un domn de pe Facebook, pre numele lui de scenă Savastie Bastovoi, care cochetează cu religia, pictează, scrie cărți, moderează show-uri TV dar și vinde, la prețuri faruminoase, diverse farfelușuri de piele cucoanelor slabe de înger, definește depresia drept pură lene! Alții îndeamnă voios la învingerea ei prin ieșiri la iarbă verde, beuturi alcoolice și chermeze populare, spre înveselire și alungarea “gândurilor negre” Sunt și unii, mai spăimoși, care trec pe partea cealaltă a drumului, de teamă să nu fie molipsiți de virusul ăsta ticălos, import capitalist menit să submineze sănătoasă concepție despre lume și viață a românului verde! Luați în tărbacă sunt și psihologii, psihiatrii și alții ca ei, ce meserie o fi și asta să te ocupi de ceva ce nu vezi și pe care nu poți pune mâna? În țara asta, boală e piciorul rupt, racul, deochiul, oftica și gălbinarea, pentru care există tot felul de leacuri băbești, mult mai eficiente...

CE AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN S-au creat tabere, ca de obicei, unii buni samariteni, că omul e supus greșelii, că de-aia-i om, că și-a pus cenușă în cap public și greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, că cine sunteți voi să ridicați piatra șamd, alții vindicativi și revoltați, aruncând acuze, insulte sau doar pilde moralizatoare, pe care cum îl duce vorba, mintea și condeiul. CE N-AM OBSERVAT ZILELE ASTEA ÎN SCANDALUL ANA MORODAN, DAR MI-AȘ FI DORIT SĂ VĂD O analiză profundă, serioasă, pertinentă, a acestei noi ocupații de influencer, nu vorbesc aici despre oamenii cu notorietate dobândită din alte părți, notorietate pe care și-o folosesc uneori pentru a recomanda sau critica, ci despre cei ce n-au și n-au avut în viața lor altă ocupație decât asta de influencer. Ana Morodan declara la un moment dat la nu știu ce post de televiziune că are câștiguri de 17 000€ lunar din endorsing products, pe românește promovare de produse, și că-și completează această sumă...

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră au venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva locuri minunate din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să vorbim și așa am aflat eu mai multe despre această nouă ocupație, influence...

Cât de ridicole pot fi aceste povești cu închirieri de avioane de către Administrația Prezidențială pentru deplasări în străinătate pentru vizite oficiale! În primul rând, în România nu există un avion Air Force One, pentru uzul președintelui în funcție, așa cum ar fi normal să fie!  Un astfel de avion, cu dotările necesare, costă undeva la 100 milioane dolari, plus costurile de operare, întreținere etc, nu spun eu ci cei care se pricep la asta și se ocupă cu așa ceva! Tot din presa pe care m-am și plictisit să o numesc presă, pentru că nu-i decât o babă știrbă ce colportează bârfe la colț de stradă, am aflat că, în actualul mandat, președintele Iohannis a avut 24 deplasări, de fiecare dată folosind avioane închiriate. Presa ne mai informează că deplasarea în Japonia a costat 350 000€.  Dacă folosim această cifră ca unitate de măsură pentru toate zborurile prezidențiale (deși multe au fost mult mai scurte, deci mai ieftine), rezultă că Administrația Prezidențială a cheltuit un...

La mulți ani suratelor mele! Femeia deșteaptă e o pacoste pe capul bărbatului! În primul rând citește, ocupație vetustă și mâncătoare de timp. E curioasă, agilă, vivace, carevasăzică obositoare, pe urmă are păreri, pe care le susține și argumentează cu indecentă limpezime, cel mai adesea nu gătește, deși uneori o face, iar când o face, o face bine. De multe ori bea, fumează și înjură ca un birjar (ocupații exclusiv masculine), nu prea vrea copii, din varii motive, ba chiar îndrăznește uneori să spună că nu-i plac copiii. Detestă nunțile, botezurile și înmormântările, e adeseori agnostică, nu face cruci largi pe piept, nu se înduioșează ușor, e independentă, are nevoie de spațiul ei, nu prea atârnă de nimeni și de nimic, e îndeobște atentă și exigentă în pat și în viață. Vorbește clar, te privește în ochi, nu se smiorcăie, e ironică, cinică, luptătoare și indiferentă deopotrivă. Femeile cu adevărat deștepte s-au prins că cel mai bine e să fie mai puțin deștepte, că altfel rămân singure ...

Oamenii, când n-au de lucru, își fac! Acum au necaz pe casele automate din supermarketuri, politicienii s-au bulucit, care pro, care contra, cum le dictează linia partidului, facebooku fierbe, televizuinele defulează (unii zic refulează) și lumea, LUMEA merge mai departe. Că românul e rezistent la nou, schimbare și drăcie electronică e deja lucru știut! El vrea să rămână totul așa cum a fost, după care se repede să-și cumpere ultimul model de Apple Watch pe care nu-l știe folosi dar îl poartă fălos la încheietura mâinii! Vai, săracii casieri demobilizați, vai, ticăloasă Ikea cu inițiativele ei putred capitaliste, vai țărișoara noastră ajunsă pe mâna hulpavului Occident! Un alt mult zgomot pentru nimic, pentru că la friptura de miel nu se pune ulei de măsline, maică, că-i strică gustul! Se pune ulei “normal”, orice o fi însemnând ulei normal pentru românul verde!

Un sătuc fabricat peste noapte de un billionaire arab, devenit Mecca mitocănimii aurite a planetei. False căsuțe de pescari, false podețe din ostrețe, false ulicioare, totul împănat cu magazine ce comercializează brandurile de lux ale planetei. O piațetă cu cafenele, restaurante, fast-food, în port, iahturi făloase, petreceri scăldate în șampanie, fete cu picioare lungi, aurii, coborând în echilibru precar punțile vaselor, când se crapă de ziuă, și urcând în micile lor mașini modeste, parcate în apropiere, fete mai bogate cu câteva mii de euro în urma producției nocturne. Nici o plajă, nici un pescăruș, nici o urmă de firesc. Un loc trist...eu mi-am cumpărat de acolo niște halate dintr-un in gofrat, splendide! Dacă aș fi ținut banii, îmi cumpăram o garsonieră în Berceni cu ei!🙂

Un BMW negru, cu număr de Ilfov, frânează brusc, proptindu-și botul în poarta albă a mănăstirii Căldărușani.  Din dosul volanului iese o femeie blondă, cu un batic de mătase liliachie pe cap, se uită în sus și bate câteva cruci largi.  De pe scaunul din dreapta, un domn voinic, cu un cojocel cu guler mărunt de miel, îi strigă, mă duc după lumânări! Dreptcredincioșii se strecoară cu greu înspre arcada ce dă în curtea bisericii, ștergându-și pulpanele hainelor de portierele lucioase ale automobilului.  Pe aleea asfaltată ce leagă drumul de mănăstire curg mașini... Range Rover, BMW, Mercedes și iar BMW... câte un Renault rătăcit în alai. Domnul rotofei se întoarce gâfăind, cu un mănunchi de lumânări în mâna stângă, face o cruce grăbită, își ia consoarta de braț și intră în lumânărar. Din difuzoare se preling înspre cerul proaspăt măturat cuvintele moi, cântate, ale preotului. O femeie aplecată peste o oală înflorită cheamă lumea la ghiocei. O alta, mai încolo, vinde murături...

O poveste de acum 7 ani, de pe vremea când găseai zăpadă pe toate drumurile Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit, ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună ș...

Am spus că vremurile pe care le trăim sunt vremuri pentru oameni cu mari rezerve de resurse interioare. Oameni care se pot refugia în cărți, oameni care se pot rătăci voluntar într-o pădure sau un parc, oameni care se pot apuca de gătit năstrușnicii, pot asculta muzică, pot încerca să-și aplice gene false fir cu fir sau scrie. Oameni ce se pot minuna de o picătură de apă atârnată în echilibru fragil de ácele parfumate ale unei crenguțe de brad, de sfârâitul feliilor de șuncă îmbrățișate de globurile portocalii ale ouălor ochiuri, de crusta aurie a pâinii prăjite lustruită gros cu unt sărat. Oamenii pentru care singurătatea a fost mereu o opțiune și un deliciu, chiar înconjurați de semeni, și care au acum șansa de a-și pune în practică îndelung exersata solitudine în comunitate. Pentru mine fericirea e o casă confortabilă, cu lumini subtile, răspândite de lămpi joase sau lumânări albe de ceară curată, pledul de blană moale, parfumurile ce lunecă insidios în fiecare crevasă a ființei mel...

August 1989 Venisem în București de puțin timp, și nu cunoșteam orașul deloc. Reperele mele de provincială se opreau la ceasul de la Universitate, Calea Victoriei, Bulevardul Magheru și Intercontinental. Locuiam în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, într-un apartament de două camere, la etajul 7 dintr-un bloc interminabil, și schimbam trei mijloace de transport până dincolo de Udriște, eram profesoară de cenaclu literar la Casa Pionierilor Sector 3, pe strada Maximilian Popper. N-am ținut niciodată nici o oră de cenaclu literar, nimeni, de fapt, nu ținea nici o oră de nimic! Ne adunam în încăparea destinată cercului de croitorie și madam Burbon, da, chiar așa o chema, directoarea Casei Pionierilor, nevastă de securist și securistă la rândul ei, prezida un fel de paranghelie zilnică, în care se bea, mânca, fuma și purtau vorbe. Fiecare aducea de acasă ba cârnați, ba palincă sau vișinată, salate de boeuf, merdenele, prăjituri, se întindea o masă printre șabloanele de croitorie și întăritur...

18 Decembrie 1989 În apartamentul micuț, de două camere, de la etajul 7 al blocului din Drumul Taberei, exista o deschidere luminoasă în perete, un tablou cu un lan de grâu mărginit de o pădure tânără și o căsuță îndepărtată ca un vis neîmplinit. Ascultam Europa Liberă și radioul, pus pe spătarul canapelei ca să prindă mai bine postul, îmi luneca din când în când în brațe, pierdeam semnalul, îl reașezam înciudată în echilibru fragil, restabileam unda... La Timișoara se murea. Eram singură, bărbatul mi-era plecat de vreo două luni pe niște coclauri asiatice să scrie despre românii care munceau acolo, nu știam nimic de el. Venisem de puțin timp în București, nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția unei familii de medici psihiatri, prieteni de-ai soțului meu, cu care, mai apoi, am închegat o mare și bună prietenie. Vorbeam din când în când la telefon cu ai mei la Sibiu, ascultau și ei, nu înțelegeau nici ei. Nu mi-era frică. M-am întors spre peretele familiar de cărți și casete video, am scos...

Am avut șansa unei profesoare legendare de limba română. Eram la liceu, la Goga, boboci de clasa a noua, urma ora de română, în clasă a intrat o femeie scundă și destul de corpolentă, cu părul acaju, îmbrăcată ca o toamnă. Mai târziu, când aveam să o cunosc mai bine, să o îndrăgesc și să o admir peste poate, aveam să știu că toate hainele ei aveau culori  de vară mocnită, pe sfârșit, dar mai ales de toamnă ruginită, verde stins, ocru, cărămiziu, uneori oranj sau galben portocaliu, de apus. Se farda cu grijă și minuție, mereu cu un ruj roșu copt pe buze care-i colora, când vorbea, un dinte din față care nu era al ei, era învăluită într-un parfum de mirodenii, purta în poșetă mici flacoane de cristal misterioase, cilindrice, cu miresme grele, orientale, de culoarea și consistența mierii, cu care își umezea din când în când încheietura mâinilor și tâmplele. Știam că acasă e un soț, un copil care nu mai era chiar copil și un șoricar iubit, cu blană lucioasă de culoarea scorțișoarei. Un...

Campionatul ăsta mondial de fotbal din Qatar pare a fi expresia cea mai elocventă a degringoladei și deranjului planetar în care a intrat omenirea! Nu mă pricep la fotbal, dar mă pricep un pic să judec ce se petrece în jurul lui.  Până acum mă resemnasem, două cete de câte 11 pitecantropi alergau de nebuni pe o pajiște verde cu dungi și cercuri, urmărind o chestie rotundă de piele (sau cauciuc), foarte furioși pe ea, lovind-o cu piciorul, pieptul, capul și orice altă extremitate cu excepția mâinilor (până și eu știu că asta-i henț!) și încercând să o aresteze într-un cadru de lemn sau materiale mai sofisticate, numit poartă. În timpul ăsta, zeci, sute de milioane sau mai mulți se uitau la ei, zbierând, roșii la față de emoție și bere, unii în pragul apoplexiei sau al AVC-ului. Deci stăteam liniștită, asta era situația. Campionatul ăsta din Qatar a schimbat complet regulile jocului și nu mai înțeleg nimic, de unde nu înțelegeam prea mare lucru. 🙃

Am vrut de mult să scriu despre acest subiect, dar, nefiind o militantă feministă, nici măcar o feministă oarecare, m-am tot sucit și învârtit de unde să-l apuc și cum să-l tratez ca să nu-l ratez și să mă fac înțeleasă. Recentele transformări din fizicul Loredanei Groza precum și declarațiile Deliei (cu care sunt perfect de acord), intens dezbătute prin toate locurile, au acționat ca o hârtie de turnesol, ajutându-mă să cristalizez câteva gânduri. Între femei nu există solidaritate de gen, așa cum există între bărbați! Dacă un bărbat se exprimă ireverențios la adresa unei femei (mă refer acum la rețelele de socializare), se găsesc 10 femei care să-l aprobe, aplaude, să-i cânte în strună sau chiar să adauge paie pe foc... grija mea nu e musai la ele, ci la celelalte, mii, care nu reacționează în nici un fel, care citesc, tac și trec mai departe, lăsând ca o surată de-a lor să fie bălăcărită în fel și chip. Eu iubesc femeile, începând cu mama, bunica și surorile mele, continuând cu puți...

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare.  Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea....

Alaltăieri am comandat la cherhana un chefal pe plită, cu legume, era mărișor, vreo 400g, n-am putut mânca decât jumătate din el, pe restul i-am rugat pe băieți să-l pună la pachet (aka doggie bag) Am comandat o sticlă de vin alb sec, am băut două pahare, l-am rugat pe barman să-i pună dopul, să scrie numele meu pe ea și s-o pună bine. A doua zi am mâncat restul de chefal cu legume și am băut vin din cel etichetat. Ce voiam să zic, nu vă mai luați după toate pestrițele, bahmuțencele și budenele, că-s fete amărâte, urcate-n copac numai ele știu cu ce preț, needucate și cu pretenții de neam prost! E absolut firesc să rogi, la restaurant, să ți se pună la pachet ceea ce nu ai reușit să mănânci, restaurantele sunt pregătite pentru astfel de cereri, nu e deloc lipsit de ștaif sau de eleganță, astea-s prostii și fumuri de țațe mediatizate de o presă la fel de țață! #vedețivădetreabă

Această postare nu e despre salam, nici despre Salam, ci despre situația deplorabilă în care a ajuns presa din România! Aseară încă îi mai acordam (presei) un grăunte de credibilitate și, mai ales, profesionalism, spulberate repede de comunicatul PRO TV! Într-o țară manelistă și manelizată, să anunți moartea regelui lor fără să verifici informația e sinucidere profesională!  Până în ultimul minut am fost convinsă că cei de la Pro tv dețin informația corectă, că un asfel de post de televiziune nu-și poate permite chifle de așa amploare, și totuși… un băiat (că nu-i pot spune jurnalist) a venit și a spus că a murit salam, nimeni n-a verificat, știrea a fost lansată în eter, a fost preluată de tot restul mediei, a fost dezmințită de familie, scăldată de avocat, pe urmă a apărut chiar regele subculturii să zică că-i viu, circ în toată regula! Până ieri seară am avut încă o firavă speranță că presa (cel puțin o parte a ei) din România, chiar dacă nu-i de bună credință, e măcar profesion...

Doi tăuni grași și pufoși se lovesc de plasa hubloului rulotei... Simt miros de om, precum căpcăunul din poveste, și ar vrea să se înfrupte! De jur împrejur, în noaptea umedă de catifea, aerul e gros de țânțari famelici, supți la față, flămânzi... Cerul e cumva transparent, indigo, țintuit deasupra capului cu piuneze de stele. Foarte aproape, un șacal scâncește neconvins, dar insistent, ca un copil care știe că, până la urmă, mama nu va rezista și-l va ridica în brațe din pătuț. Verific a suta oară închiderile geamurilor și ale ușii, elasticitatea plasei pe care joacă șotron tăunii, aprind un bețișor parfumat Nag Champa, îmi torn un pahar de vin roșu și mă întorc la Bucureștiul interbelic al Ioanei Pârvulescu. Marea face gălăgie ritmică, simțind că poate, pentru moment, nu mai deține rolul principal.

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se umflă și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se așt...

De undeva, de departe, se aude chemarea muezinului la rugăciune, mă frec intrigată la ochi, oi fi în Marrakesh și nu mi-am dat seama, nu, sunt tot în Peloponezul Greciei ortodoxe, caut pe internet, sunt trei moschei în Kalamata, una la aeroport, muezinul plasmodiază nazal și incongruent în context, golden retrieverul vecinilor, Mako, urmărește atent un câine vagabond roșcat ce urcă nonșalant scările de piatră, la vila de mai jos proprietarii au uitat luminile din piscină aprinse, or fi băut mai mult, ca de sâmbătă seara, marea e calmă și măslinul nu mișcă defel, încremenit în încrengătura lui argintie, am decis să nu mișcăm nici noi azi, pe la prânz vom sorbi, visătoare, o supă-cremă de castraveți cu gheață, eu poate (doar poate) scriu un pic, dacă nu continui să recitesc (oare a câta oară?) jurnalul lui Mihail Sebastian, l-au asasinat pe Duca, m-am dus cu mama la ferma de capre de deasupra casei noastre, nici copită de capră, lanțul greu închis cu lacăt încolăcit pe poarta de fier, le...

Urmăresc pe Netflix un documentar despre muntele Athos.  La debarcaderul micuț acostează bacul, și din el se preling pe țărm Mercedesuri G și alte mașini pricopsite.  Acum, ori sunt ale călugărilor, cărora le merge bine (de tot), ori a devenit trendy să mergi la muntele Athos, și mulți (bărbați, că femei nu-i voie) înlesniți fac acest pelerinaj, cu G-urile din dotare cu tot! Am mai văzut puzderie de bodyguarzi cu pulane, umbrele-baldachin pentru ca să nu-i bată soarele în cap pe preasfinți și tot felul de alte lucruri interesante, dacă știi la ce să te uiți. Odoarele bisericești sunt din argint masiv și argint aurit, veștmintele preoților ce slujesc sunt țintuite de briliante și alte pietre prețioase.  Unul din călugării care bat toaca are un ceas care pare a fi Apple Watch… Documentarul nu precizează, dar e un aer de bunăstare (lumească) pe muntele ăla, departe de spiritualitate și de desculțul și modestul Christ!

N-am scris niciodată despre rolul și poziția femeii în societatea actuală, dar acum simt nevoia să o fac. Până nu de mult, frecventam un cerc de oameni care se strângeau laolaltă la sindrofii, petreceri felurite, aniversări, sărbători.  Oameni înlesniți financiar, sau chiar mai mult de-atât, îmbrăcați cu haine “de firmă”, case și mașini scumpe, vacanțe mai mult sau mai puțin exotice și tot tacâmul. Pe mulți îi cunosc din adolescență, pe alții, mai de curând, pe măsură ce au parcurs trepte sociale care i-au adus acolo. Dar postarea mea nu este despre “reușita” unor oameni, ci despre mentalitate și mentalități. Am observat la aceste sindrofii, altfel cu ștaif, că femeile se strâng ciotcă într-o parte a mesei, lăsând bărbaților cealaltă latură. “Fetele” au povești despre copii, vacanțe, femeile de menaj, bijuteriile primite sau cumpărate, cea mai bună manichiuristă din oraș sau ultimele bârfe ale urbei. Bărbații discută lucruri “serioase”, pun la cale afaceri, gesticulând larg, între ...

Eu văd în continuare FB ca pe o imensă agora în care tot omul de pe stradă vine să-și spună oful, părerea, bucuria sau tristețea, împlinirile, dezamăgirile, experiențele de viață, trăirile în fața morții, a bolii, a obstacolelor de tot soiul, a cumpenelor, a deciziilor. Se spun destule prostii și blestemății, dar important e faptul că, analizat și citit în cheie corectă, fenomenul Facebook e o frescă a societății la un moment dat în evoluția ei, gradul de cultură, educație, informare, mentalitățile, gusturile, tendințele, fricile, eresurile, poziționarea față de politică și politici, război, religie, molimi, actul medical, industria divertismentului și multe alte subiecte de interes general. Mai e și un bun revelator al naturii umane, cu frumusețea și mizeriile ei, pentru că omul din spatele tastaturii reacționează mai prompt și mai sincer decât în viața reală, uneori își “ia vorbele înapoi” pentru că, tehnic, poate să o facă, aproape întotdeauna are o părere despre un subiect, pe care...

Criticăm înainte să judecăm, tăiem înainte să măsurăm, suntem mereu nemulțumiți, cârcotași, supărați pe tot, toți și toate, știm mereu mai bine  decât restul lumii ce ar fi de făcut, interpretăm original libertatea și libertățile, ne-a bușit brusc democrația după ce am acceptat, cu capul plecat, toate umilințele pământului, ne dăm cu părerea, doct și imuabil, despre orice, nu ne place masca, politica, dacă-s deschise restaurantele nu-i bine că-i malversațiune a guvernului să nu plătească banii promiși restauratorilor, dacă-s închise restaurantele nu-i bine că de ce-s închise, totul e o conspirațiune universală de care noi ne-am prins și la care nu punem botu’, vorba lui Dominic ot Timișoara, mâncăm și bem prost și mult sau mergem la restaurante care ne oferă, aberant, la prețuri prohibitive, înghețată de popcorn, mereu nu ne aplecăm să ridicăm o hârtie căzută pe stradă pentru că, în fond, nu noi am aruncat-o și nu-i treaba noastră, scriem pe fb, mai mult sau mai puțin inspirat, toa...

Am zis că să nu zic nimic despre ulei, mălai, făină și iod și pe urmă tot eu am zis că totuși să zic, în urma aventurării mele matinale în cartierul Militari. Scopul principal era să duc o sacoșă cu portocale și lămâi,  culese direct din pom, mamei Gabrielei, cea care gătește fabulos la taverna mea de suflet, Petralona, în Kalamata. Mi-am mai zis să merg duminica dimineața, că nu-i trafic, și așa a și fost, adică n-a fost! Am ajuns, am predat coletul parfumat și am decis să mă opresc alături, la Lidl, ca să-mi cumpăr niște legume și una-alta, am lipsit o lună jumate de-acasă și nu aveam de niciunele. Înăuntru vânzoleală mare, lume peste lume, cărucioarele (ălea mari) vârfuite cu de toate, la loc de cinste ulei, un mălai pe care scria că-i nobil, făină, crenvurști, cârnați de tot soiul. Pe la raionul de legume era mai mult ca la muzeu, oamenii treceau, se uitau, comentau revoltați, dragă, s-a făcut kilu’ de praz 6 lei, după care înhățau o caserolă cu ceafă de porc (cu 29 lei) de ală...

Văd o grămadă de postări despre faptul că a dispărut covid odată cu declanșarea războiului în Ucraina. Bine, oamenii pot fi exact atât de proști și de obtuzi pe cât sunt, și nimeni și nimic nu-i poate deștepta, prostia e boală fără leac! Ieri l-au dus la groapă pe un om din sat de la mama, soț și tată de copii, sănătos și verde ca bradul, avea 48 ani, un om bun și blând, gospodar, priceput la toate, îi plăcea tare cafeaua și plăcinta cu brânză făcută de mama. O ajuta cu toate, îi ascuțea cuțitele mașinii de tuns iarba, i-a asamblat mobila de bucătărie de la Ikea și Jysk (știți voi despre ce vorbesc) și candelabrul violet din sticlă de Murano, îi “gâdilea” mașina dacă nu mai pornea de prea mult stat pe loc, desfunda scurgerile misterios înfundate, primăvara toaletá arbuștii decorativi din grădină, mereu cu o vorbă mucalită și zâmbetul pe buze. N-a vrut să se vaccineze, vorbeam astă-vară cu el sub nuc, zicea, doamna Monica, nu mă vaccinez, nu există covid, dumneavoastră îi mai credeți pe...

Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar cu apă la bătrânețe. Unii ...

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare și dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Pentru amatorii de senzații tari și muuultă adrenalină, recomand o călătorie automobilistică la ceas de seară pe Valea Oltului! Pentru mine a fost cea mai exactă radiografie a acestui popor smintit, bramburit, necugetat, grăbit prostește și cocoș fără cauză! Deși am peste 1 milion de km de condus, a fost pentru prima oară în viață când n-am fost sigură că voi ieși întreagă din această poveste, dar n-aveam încotro, mama era în dreapta mea și trebuia să o aduc acasă întreagă! Șoseaua era udă, beznă de să-ți bagi deștele-n ochi, șiruri de tiruri intercalate de mașini mici de-o parte și alta și, totuși, unii care decideau să depășească, împotriva logicii elementare și a instinctului primordial de supraviețuire. Au existat două situații în care m-am aflat față în față cu un tir care depășea alt tir, aproape am oprit, făcea semnale disperate cu farurile să încetinesc pentru a-i permite să reintre pe banda de mers, am analizat rapid situația, aproape am oprit, tirul din spatele meu a frânat s...

O sufragerie mică, de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă "bun", din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare. Urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în stânga farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie Gabriela o asistă pe mama la desăvârșirea salatei boeuf și a glazurii de ciocolată a prăjiturii de sărbătoare, mai precis culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu ochi de piper și ciocuri gure...

Zilele trecute, Klaus Iohannis, aflat la Pianu de Jos, unde există unicul teren de 18 cupe din România cu un traseu total de 6 km, i-a îndemnat pe români să joace golf, cu câteva argumente, se poate juca la orice vârstă, e bun pentru mobilitatea corpului și petrecerea timpului liber în natură, la aer curat. Nația a sărit de cur încă o dată, ofuscată de asemenea nepotrivite îndemnuri. Cum adică, să renunțăm să ne petrecem sâmbăta și duminica, prețioasele noastre zile libere, la mall, îndopându-ne cu burgeri, cartofi prăjiți și melci cu scorțișoară în restaurantele fast food? Să renunțăm la incursiunile la supermarket, unde ne burdușim cărucioarele până la limita refuzului cu sticksuri, covrigei, toortițe, fleici, cârnați, bere și vodkă? Să renunțăm la minunatele noastre momente petrecute în natură, în fumul micilor sfârâind pe grătar, golind bere după bere și râgâind sănătos și sonor după fiecare înghițitură? Să umblăm de nebuni pe pajiști și coclauri naiba știe câți kilometri după o mi...

Relația cu năbădăi a poporului român cu papionul Ion Rațiu, primul purtător posdecembrist de papion aflat în ochiul public a fost ironizat în fel și chip pentru fluturele de mătase de la gât (asta după ce a fost interogat ritos despre salamul cu soia și vinderea țării) Tăriceanu, și el purtător de papion, a fost luat în tărbacă de Băsescu și catalogat, în zeflemea, “față de european sadea cu papion” tocmai pentru acest accesoriu vestimentar, când, în fapt, erau multe altele de amendat! A venit rândul președintelui Iohannis să primească roșii în cap de la bobor exact pentru același motiv, papionul! Presupun că pe viitor, în folclor va circula vorba “Spune-mi dacă porți papion ca să-ți spun cine ești!” Românului nu-i plac papioanele și basta, care (papioane) e drept, nu merg cu tricoul cu burtă la vedere, nici cu bermudele și șlapii de gumă, ținuta de vară uzuală a patriotului naționale, indiferent de eveniment!

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi ...

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper...

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște...

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar...

Există un loc în care marea se îmbină cu soarele, nisipul și cerul. Pe plajele pustii poți să-ți plimbi trupul gol sau doar privirea, fără obstacole, fără ființe...  Dimineața devreme te repezi la barca pescarilor să-ți vezi prânzul și cina, încă vii, lucioase, sulițe mici argintii ce vor fi aruncate pe plita încinsă. Un capăt de planetă de o frumusețe nepământeană, din care, parcă, ți-e frică să nu cazi. Timpul curge altfel, coioții deltei te anunță că s-a înserat, vălătucii groși de ceață gonesc dinspre uscat și înghit luna, pe farfurie stau doi pești, lângă carafa aburită, cu vin alb, sec, de la gheață. Un fel de început de lume. Un paradis făcut exact din materialul corect. La doi pași, în încâlceala de ierburi sărate, berzele, cocostârcii, șerpii, vulpile, insectele, te lasă să împarți cu ei acest bout du monde...