Monica Nistorescu

Pentru amatorii de senzații tari și muuultă adrenalină, recomand o călătorie automobilistică la ceas de seară pe Valea Oltului! Pentru mine a fost cea mai exactă radiografie a acestui popor smintit, bramburit, necugetat, grăbit prostește și cocoș fără cauză! Deși am peste 1 milion de km de condus, a fost pentru prima oară în viață când n-am fost sigură că voi ieși întreagă din această poveste, dar n-aveam încotro, mama era în dreapta mea și trebuia să o aduc acasă întreagă! Șoseaua era udă, beznă de să-ți bagi deștele-n ochi, șiruri de tiruri intercalate de mașini mici de-o parte și alta și, totuși, unii care decideau să depășească, împotriva logicii elementare și a instinctului primordial de supraviețuire. Au existat două situații în care m-am aflat față în față cu un tir care depășea alt tir, aproape am oprit, făcea semnale disperate cu farurile să încetinesc pentru a-i permite să reintre pe banda de mers, am analizat rapid situația, aproape am oprit, tirul din spatele meu a frânat s...

O sufragerie mică, de bloc, ce îndeplinește și rolul de cameră de zi și de dormitor.  E una din acele rare dăți din an când masa dreptunghiulară de furnir lăcuit de culoarea cireșului își dublează lungimea, cu ajutorul extensiei rabatabile din mijloc. Eu sunt responsabilă cu aranjarea mesei. Întâi fața de masă imaculată, spălată, călcată și apretată de data trecută încă, apoi serviciul de masă "bun", din porțelan translucid cu ghirlande mov de floare. Urmează paharele de cristal cu picior, scoase unul câte unul din vitrină, șterse și potrivite în stânga farfuriei. Aveam mare grijă de ele, știu că mama s-ar fi amărât nespus dacă, din nebăgare de seamă, aș fi spart vreunul. În bucătărie Gabriela o asistă pe mama la desăvârșirea salatei boeuf și a glazurii de ciocolată a prăjiturii de sărbătoare, mai precis culege cu o limbuță roză, pofticioasă, urmele de cremă dulce de pe castron și lingura de lemn. În cămară stau pitiți puișorii de ouă umplute, cu ochi de piper și ciocuri gure...

Zilele trecute, Klaus Iohannis, aflat la Pianu de Jos, unde există unicul teren de 18 cupe din România cu un traseu total de 6 km, i-a îndemnat pe români să joace golf, cu câteva argumente, se poate juca la orice vârstă, e bun pentru mobilitatea corpului și petrecerea timpului liber în natură, la aer curat. Nația a sărit de cur încă o dată, ofuscată de asemenea nepotrivite îndemnuri. Cum adică, să renunțăm să ne petrecem sâmbăta și duminica, prețioasele noastre zile libere, la mall, îndopându-ne cu burgeri, cartofi prăjiți și melci cu scorțișoară în restaurantele fast food? Să renunțăm la incursiunile la supermarket, unde ne burdușim cărucioarele până la limita refuzului cu sticksuri, covrigei, toortițe, fleici, cârnați, bere și vodkă? Să renunțăm la minunatele noastre momente petrecute în natură, în fumul micilor sfârâind pe grătar, golind bere după bere și râgâind sănătos și sonor după fiecare înghițitură? Să umblăm de nebuni pe pajiști și coclauri naiba știe câți kilometri după o mi...

Relația cu năbădăi a poporului român cu papionul Ion Rațiu, primul purtător posdecembrist de papion aflat în ochiul public a fost ironizat în fel și chip pentru fluturele de mătase de la gât (asta după ce a fost interogat ritos despre salamul cu soia și vinderea țării) Tăriceanu, și el purtător de papion, a fost luat în tărbacă de Băsescu și catalogat, în zeflemea, “față de european sadea cu papion” tocmai pentru acest accesoriu vestimentar, când, în fapt, erau multe altele de amendat! A venit rândul președintelui Iohannis să primească roșii în cap de la bobor exact pentru același motiv, papionul! Presupun că pe viitor, în folclor va circula vorba “Spune-mi dacă porți papion ca să-ți spun cine ești!” Românului nu-i plac papioanele și basta, care (papioane) e drept, nu merg cu tricoul cu burtă la vedere, nici cu bermudele și șlapii de gumă, ținuta de vară uzuală a patriotului naționale, indiferent de eveniment!

Ora 6 dimineața. Ciurda satului a pornit spre pășune, mânată de ciurdari și de câini. La doi pași DN 1, cu șirurile lui nesfârșite de tiruri și de automobile nervoase. Câte un tirist mai șmecher taie bucla de drum național intrând prin sat. Casele săsești, vechi de sute de ani, tremură spăimoase ca niște fete mari, tirul merge vijelios pe uliță ca să înțepe din nou deneul și să câștige un minut de drum. Apare ciurda. Față în față se confruntă două povești din două timpuri diferite, mașinăria uriașă oprită, neputincioasă, în mijlocul drumului, și vitele pline de glod ce se freacă de ea, aparent nepăsătoare dar cumva, pline de resentiment. Șoferul clacsonează ascuțit, vitele privesc placide, oamenii ies pe la ferești cu părul încâlcit de somn, biserica evanghelică, veche de 900 ani, privește, fără să reacționeze în vreun, fel tot acest spectacol, mama mea matinală, cu părul strâns ștrengărește la ceafă, udă muscatele și păzește florile de buzele late, roze, hulpave ale dobitoacelor. Azi ...

Tocmai ce-am plecat și mi s-a făcut iar dor… Pentru Maria Antoniadi și ΑΝΤΩΝΙΑΔΗΣ ΝΙΚΟΣ Tavernele înșirate de-a lungul cheiului spălat de valuri au în meniu cam aceleași mâncăruri... eu iau mereu, cu mici sincope, horta, o iarbă sălbatică opărită, cu ulei de măsline și lămâie deasupra, și sardine sau halloumi la grătar... vinul casei e mai întotdeauna bun când e alb, și destul de capricios când vrei roșu. Pâinea e galbenă, cu coaja crocantă, sigur are mălai în ea, bună prăjită pe plită, când ceri o salată verde primești una cu de toate, brânză rasă, crutoane, roșii confiate și reducție de aceto balsamico, m-am învățat minte și cer doar salată grecească fără feta! Proprietarul tavernei Drum de vis, în traducere proprie, un bărbat la vreo 65-70 de ani, cu o cămașă roz, proaspăt călcată, și mustață albă retezată net deasupra buzelor cărnoase, afabil, zâmbitor, ne ia comanda. Valurile urcă pe piatra veche și încearcă să ne lingă picioarele... o pisică tărcată, curată dar cu o privire imper...

Trag peste cap, cu mișcări repezi, djellabaua de in albă, în care am locuit pentru aproximativ o oră. Para dușului răspândește pe piele șuvițe sfichiuitoare, aproape reci, prea puține pentru trupul topit de căldură. În dulap așteaptă cuminți, stivuite pe raft, hlamide răcoroase, largi, mă felicit că mi-am luat vreo douăzeci, apuc una din teanc, la întâmplare, lunecă parfumată și mă învăluie într-o temporară și iluzorie stare de bine. Soarele cenușiu mă privește cu unicul ochi rău, arzător, dintr-un cer galben de nebunie. Perdelele se zbat și agață în cale ceasul rotund, îl zdrobesc de pardoseala lucioasă, acele zboară, carcasa azurie zace ca o morsă eșuată, de-acum nu vom mai ști cât e timpul, rămâne doar vipia atotstăpânitoare. Nu mai gândesc de ceva vreme, cuburile de gheață se topesc neputincioase în paharul gros, vântul e și mai fierbinte și mai nebun, seara se lasă ca o pâslă densă, sufocantă. Marea se zbate și-ar vrea să plece parcă undeva la munte, la răcoare, renunță și se aște...

A avea sau a nu avea copii Poporul român, “tolerant” cum îl știm, mai are din când în când câte o intoleranță, cum ar fi, de exemplu, intoleranța la oamenii care, din varii motive, nu au copii. Aceștia din urmă ar fi, în opinia generală, lipsiți de empatie, egoiști, seci, goi pe dinăuntru și fără rost în viață. Cum, nu ai copii? De ce? Întrebarea e pusă brutal, ca o acuză, sau fals empatic, cu o voce înmuiată de milă, vai, săraca/săracu, n-are copii, cu priviri furișate spre trupul interlocutoarei, în căutare de defecte fizice mai mult sau mai puțin vizibile care să explice absența progeniturilor. Alții, mai diplomați, aleg zicători populare ca să depășească momentul, gen “cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”,  ascunzând în portofel pozele odraslelor personale cu care erau porniți să se mândrească. Mai există și genul geriatric, cei ce-și confundă urmașii cu dispenserele de apă La Fântâna din holurile băncilor sau ale companiilor, să aibă, maică, cine-ți da un pahar...

Există un loc în care marea se îmbină cu soarele, nisipul și cerul. Pe plajele pustii poți să-ți plimbi trupul gol sau doar privirea, fără obstacole, fără ființe...  Dimineața devreme te repezi la barca pescarilor să-ți vezi prânzul și cina, încă vii, lucioase, sulițe mici argintii ce vor fi aruncate pe plita încinsă. Un capăt de planetă de o frumusețe nepământeană, din care, parcă, ți-e frică să nu cazi. Timpul curge altfel, coioții deltei te anunță că s-a înserat, vălătucii groși de ceață gonesc dinspre uscat și înghit luna, pe farfurie stau doi pești, lângă carafa aburită, cu vin alb, sec, de la gheață. Un fel de început de lume. Un paradis făcut exact din materialul corect. La doi pași, în încâlceala de ierburi sărate, berzele, cocostârcii, șerpii, vulpile, insectele, te lasă să împarți cu ei acest bout du monde...

E aproape 5:30  Afară e încă întuneric. N-am somn. Mi-am făcut o cafea și stau și mă uit pe pereți... la propriu. Din această dimineață nimic nu va mai fi la fel. La ora 8, o armată de oameni vor forfoti prin casă, împachetând, desfăcând, înfășurând, lipind, stivuind, deșurubând, depozitând, transportând ultimii 18 ani din viața mea... nimic nu va mai fi la fel, vorba Liei. Am pornit de la ideea unei cosmetizări a spațiilor și m-am trezit demontând lambriurile tavanelor și pereților, amenajând podul, refăcând integral instalația electrică a casei. Izolări fonice între etaje, termoizolație exterioară, faimoasa anvelopare. Refacerea băilor și a bucătăriei, un dressing nou nouț cu uși glisante acoperite de oglinzi ce vor luneca tăcut pe șinele lor marca Komandor, într-o nouă orânduire a hainelor și-a mersului lucrurilor, tavanele albe vor fi inundate de miriade de leduri ce vor desena spirale în sufragerie, o Cale Lactee în living și geometrie nemțească în birou... sauna va respira el...

În mijlocul Munchenului, într-o fabrică veche, dezafectată, transformată briliant în studio, atelier foto și casă, prin încăperile vaste, înalte, podite cu lemn blond, piruetează o fată brună cu plete dense, subțire ca o nuia, zveltă și frumoasă într-un fel aparte, cu ochi adânci, clocotind de râs și viață și parcă totuși tristă. Monica, hai să bem o șampanie, diseară mergem la niște prieteni artiști la masă, au o casă grozavă, o să-ți placă, el e cam ciudat dar ea e dulce, ce vrei să facem mâine, poimâine ne duce Thomas la o ședință foto pentru Vogue, ai văzut ce poze mi-a făcut la castel? Așa a fost prima mea întâlnire cu Catalina, urmată de seri lungi la București, la Carioca, de nesfârșite povești, de telefoane în miez de noapte care sfârșeau când începea să se albăstrească cerul spre răsărit... O fată frumoasă, cu o eleganță aparte în linia trupului, care a ars de viață și s-a bucurat. Inimoasă și prietenă bună! Imi va lipsi, cu siguranță. https://youtu.be/wZ9t_bVeY_M

Acum ceva timp am găsit într-un magazin de antichități un set de pahare Baccarat, un pic atipice. Atipice pentru că au un model regulat, spre deosebire de celelalte, cu model șui, încolăcind sticla subțire ca o pânză de paianjen. Un prieten bun a spart un pahar din set, pe marginea piscinei, într-o zi cu soare de dolce farniente. N-a fost vina lui ci a mea, căci le iubeam atât de mult încât le doream mereu lângă mine, chiar și în locuri în care delicatețea și fragilitatea lor era pusă la încercare. Așa facem și cu oamenii... Îi ducem uneori în locuri prea grele pentru ei și se sparg, nu toți suntem făcuți pentru asta, unii sunt gândiți pentru seri aurii, parfumate, fără griji. Nu știu cum și de ce am sentimentul că paharele mele Baccarat vor supraviețui furtunii, ca să ne bucure iar și iar în seri catifelate și înmiresmate, în această aventură deopotrivă comună și individuală numită viață.

Necazul cel mai mare cu “revoltele” astea e că protestatarii nu prea au împotriva cui demonstra!  Nu se știe unde locuiește SARS COV 2, ca să demonstreze în fața casei, să-i dea cu ouă clocite în geamuri și să-i scrie măscări pe gard, și-atunci se supără ca văcarul pe sat, dau foc la măști, înjură guvernul, încălzirea globală, E-urile din alimente și, bineînțeles, pe Bill Gates! Ăștia-s ăi mulți, debusolați, dezinformați, naivi, speriați. Mai sunt unii, mai puțini, pescuitori în ape tulburi, jurnaliști de piei de cloșcă, influensări de coloratură sau doar anarhiști de vocație care văd în nerăbdarea și necazul oamenilor prilej de a ațâța spiritele și de a-și împlini obiectivele trasate de șefii lor, de la care-și primesc simbria. Aceștia din urmă, șoșoace, lazaruși, nostalgici oteviști, vadimiști, ceaușiști și alți iști, zurbagii de profesie, animale roșii cu dinți mărunți de rozătoare, ies din cotloanele lor fetide că-i rost de circ și de învrăjbit lumea. E timpul vindecătoarelor, ...

Bag de seamă că înțelegerea noțiunii de democrație în condiții de pandemie e complicată, nu doar în România, ci cam peste tot! În lupta cu acest dușman pervers, microscopic dar încoronat, guvernele sunt nevoite să ia măsuri nepopulare, la care boborul răspunde rățoit “pentru ce să dăm cu var?” Dincolo de teoria conspirației, pare că nici cei mai raționali dintre noi nu mai au răbdare, își vor “viețile de dinainte înapoi”, de parcă o clică de oameni răi li le-ar fi arestat, sine die, din motive obscure ce scapă pentru moment înțelegerii. Această situație mie-mi spune un singur lucru. Trăitorul în secolul 21 e un individ răsfățat, superficial, deloc dispus la sacrificiu personal, foarte puțin înclinat să pună umărul pentru construcție comunitară, individualist, egoist și egolatru, ușor manipulabil, dezinformat, leneș și degrabă zurbagiu, mai degrabă needucat, nerăbdător, lacom și abrutizat, confundând viața spirituală cu mormăielile nazale ale popilor de varii culte, cu horoscopul sau cu...

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, dup...

Un prunc născut prematur are zile și i le ia popa, părinții și societatea, înțepenită în practicile barbare ale unui Ev Mediu nicicând depășit! Grozavă sminteală de minte, să scufunzi complet în apă, iarna, într-o biserică înghețată, un pui de om născut înainte de vreme, și să-l ții acolo suficient încât să moară! La pușcărie, toți, popi zăluzi ucigași de copii, ce îndemnați populația în plină pandemie să pupe moaște și icoane, și voi, părinți iresponsabili ce vă duceți copilul la moarte de bunăvoie și nesiliți de nimeni! Bravos națiune, halal să vă fie, dar mai degrabă nu v-ar mai răbda pământul de inepți!

Mizeria asta cu Iohannis la schi se înscrie perfect în ipocrizia românească! De-aia îi iubesc românii pe pesediști, că sunt populiști, pupă moaște la care intră peste rând, deplâng necazurile și lipsurile obiditului popor pentru care n-au făcut străzi, școli și spitale, aprind lumânări la biserici și-și fac cruci largi la televizor, în timp ce-și îndeasă buzunarele, fură, mint, își angajează secretare sprințare sub ochii plecați ai nevestelor și tot restul! Klaus Iohannis și-a permis, ce infamie, să petreacă câteva ore, la sfârșit de săptămână, pe pârtia de la Păltiniș, ca oricare alt om din această țară, anonim, bucuros de mișcare și de aerul proaspăt. Nu e bine! Trebuia să ce? Băsescu s-a înfipt într-un morman de zăpadă cu ATV-ul și s-a dat cu roțile-n sus, filmat cu intenție, a plâns “dragă Stolo” în direct la toate televiziunile, dragă Stolo e bine mersi, bronzat și sănătos tun, bucurându-se de proprietățile de la munte, mare și alte locuri. Pe Băsescu oamenii l-au iubit pentru că ...

Brutală și violentă reîntoarcere într-un trecut niciodată depășit, vaccinarea “pe sub mână” m-a umplut de silă și, pe undeva, de deznădejde. Am o mamă ce “merge pe 82”,  de care m-am bucurat că s-a vaccinat, două surori pe care nu le-am văzut de peste un an, prinse în restricțiile severe din două țări europene, mulți prieteni care s-or întreba, la ora la care scriu, cât de lung mi-a crescut părul, prieteni pe care, tot așa, am ales să nu-i întâlnesc până când mama nu-și face a doua doză de vaccin, cel mai bun prieten țintuit în casă, cu covid, sub tratament, și tovarășa mea de peregrinări elene și pan-europene blocată în țara ei mică și aproape perfectă, închipuind la telefon voiaje azurii sau doar întâlniri la buza mării sau pe străzile Bucureștiului, întâlniri cu care atât de tare ne-am obișnuit și de care e dor nespus. Am respectat toate restricțiile impuse, m-am întâlnit, totuși, aproape pe ascuns, cu doi-trei oameni pe care-i știu grijulii și responsabili, cu care am împărțit ...