Monica Nistorescu

Ieri am reușit să depun carnetul de conducere în mâinile vigilentei Poliții Române! Am ajuns la sediul de pe Fabrica de glucoză în jurul prânzului...o intrare sordidă prin spatele unor clădiri de beton, cu trotuarul spart și invadat de buruieni vesele...afară, în jurul unui tomberon, polițaii funcționari, cu cafele în pahare de carton în mâini și țigări între degete râdeau cu niște fete obosite, niște roșcate vopsite prost și cu dinți lipsă. Înăuntru, pe culoarul îngust acoperit cu linoleum slinos, câteva gemulețe vopsite aiurea, năclăit, în crem, închise toate. Pe unul din ele, o notiță fugară care ne informa că-i pauză de masă între 12-12:30.  Am așteptat. Colac peste pupăză, eram toată îmbrăcată în alb, cu o pălărie uriașă, că veneam de la o întâlnire cu ambasadorii la reședința Ambasadorului Italiei. Cei de afară și-au strivit țigările de capacul tomberonului, au frânt în pumni paharele fragile de carton din care-și băuseră cafeaua și s-au întors la datorie, au mai stat vreo 10...

Eu vreau să mi-l amintesc pe Dorin râzând cu gura până la urechi! Când l-am cunoscut eram studenți toți la Cluj, băieții frumoși ai orașului în ultimul an, eu începătoare, prin anul doi, cred… Mergeam la mare cu gașca, vara, la Olimp, într-unul din hotelurile înalte, rotunde, Dorin zicea hai să bem o bere, Ioana se supăra dar pe urmă-i trecea, eram tineri și nepăsători de lumea asta, râdeam mai tot timpul, mergeam iarna la schi în Poiană, seara în restaurant, la Alpin, cu mese încheiate invariabil cu papanași cu dulceață, la Mărișelu la gura șemineului, un pic sfioși în prezența părinților lui, și-n câte alte locuri, eram tot timpul împreună, la chefuri până târziu în noapte, de Revelion, de Crăciun și de Paște, la Casa Albă, unde ne strângeam pe terasa linsă de lună și împrejmuită de brazi vechi și înțelepți, la nunțile noastre, pe rând, și credeam că viața va curge mereu așa și nimic nu ne va despărți vreodată! Viața ne-a demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu-i așa, și ...