Monica Nistorescu

Am citit cam ce scrie lumea în acest Hyde Park virtual despre decizia de anulare a alegerilor. Că a fost o greșeală, că CCR va tot anula după bunul plac până iese “cine trebuie”, că statul nu dă doi bani pe votul românilor și așa mai departe. M-a mirat, deși nu prea mult, lipsa de educație politică a multora din semenii mei, umorile și furiile. Am înțeles frustrarea oamenilor, am înțeles frustrarea USR și a Elenei Lasconi, m-am gândit că n-aș fi vrut să fiu în pielea ei aseară, dar, mai mult decât orice, am înțeles cât de aproape am fost de un lucru rău, foarte rău! Nu cred că ceea ce s-a întâmplat ieri ține de calcule ale politicii dâmbovițene, ci cred că România e jucată la masa verde de actorii mari ai scenei internaționale, Rusia și SUA! Trump a zis că va opri războiul din Ucraina și, foarte probabil, una din prăzile de război dispus să le cedeze rușilor era (și poate încă este) România! Putin a dat din coadă la ideea să-și întindă pecinginea roșie peste noi, Dughin a spus răspicat...

O toamnă învăluită în argint...săptămâna trecută mi-am scos din burta șifonierelor toate hainele în culori de tutun și pământ, chandail-uri străvezii ca pânza de paiajen, pulovere din cașmir mătăsos, piei netede de ciute tinere, roșcate, șaluri nesfârșite brodate cu închipuite păsări și frunze veștede, jupe fluide, grej sau gris souris, bluze subțiri, în culoarea pielii neatinse de soare, ce învăluie umerii delicat, mănuși fine, necăptușite și pălării năstrușnice, în nuanțe de pudră, cu pene prelungi de fazan și pamblici multicolore... Locul parfumurilor prospete, de citrice și agrume, a fost ocupat cu aroganță de parfumurile grele, de ambră și tabac, roze de Ispahan și uleiuri orientale... Mă pregătesc pentru o toamnă înmuiată în argint...

După episodul de la Vadu sarmale în varză murată, acum facem sarmale din varză dulce!  La Bradu! Aventură cu totul și cu totul inedită pentru mine! Stau cuminte pe un scaun din bucătărie, în timp ce mama opărește varza întreagă și scoate, pe rând, foi translucide, străbătute de nervúri sinuoase, groase înspre cotor și diafane spre capătul elipsoidal al frunzelor... Sarcina mea, să “potrivesc” de sare și condimente umplutura, dar m-am aventurat să și înfășor câteva... Fascinația lucrurilor deloc simple, varza care se transformă în fâșii înguste, cât firul de ață, sub degetele experte ale mamei, ierburile ce foșnesc greu și umplu aerul de arome de câmp copt în soare... Piper proaspăt măcinat, foi victorioase de laur, cimbru iute și mărar indispensabil... cer voie să torn în oală un pahar de vin alb, sec, primesc aprobare. Acum oala uriașa, așezată pe câteva țigle, bolborosește pe plita de fontă, în bucătăria de vară. Avem musafiri.

Mereu am considerat că românii își încălzesc excesiv locuințele, a spus-o Martha Bibescu în Izvor, țara sălciilor, o spun eu de totdeauna, deși, în contextul anotimpului rece care se apropie ar putea părea militant. Eu trăiesc (dacă pot), iarnă-vară, la 20 grade în casă, în spațiile de zi, și la 18 grade în dormitor. Orice grad peste această temperatură îmi dă disconfort fizic și nu numai, dar trebuie să recunosc că ”temperatura de croazieră” a românului e undeva la 25-26 grade. Probabil criza energetică generată de război, prețurile urcate în pod și toate necazurile ce vin cu astea îi vor face pe oameni ”să pună o haină în plus” sau să-și retragă degetul de pe telecomanda aerului condiționat. Ceea ce voiam să zic e, de fapt, că eu, cel puțin, gândesc și funcționez mai bine și mai eficient la 19-20 grade decât altminteri, nu că asta ar interesa pe cineva! Bineînțeles, temperatura la care funcționează optim omul e o chestiune foarte subiectivă!

Azi, pentru că-s vreo 37 grade afară și un vânt de nebunie, ne-am ascuns în casă și am decis o după-amiază administrativă. La prânz am făcut paste mare e monti, vă povestesc altă dată, după care am purces la igienizarea țevilor de scurgere de la băi și bucătărie. Cumpărasem, din prevedere, niște pliculețe pe care era desenată o țeavă îndoită grațios, ca un gât de lebădă, unele portocalii, altele albastre, și, pe baza desenului și a locului în care le-am găsit pe raftul supermarketului, printre detergenți și produse de curățat, am dedus că-s verișoare primare cu Mr Muscolo.  Nu prea pot cumpăra altfel decât pe baza desenelor și a deducțiilor, pentru că nu există nici un cuvințel în altă limbă decât cea greacă, pe care, din păcate, nu numai că nu o stăpânesc, dar mă tem că nu voi ajunge să o vorbesc vreodată. Știam de la mama că unele din prafurile astea de desfundat țevi trebuie înecate cu apă rece, altele cu apă caldă, și tot printr-un proces de deducție logică cromatică, am zis că...

Ieri am reușit să depun carnetul de conducere în mâinile vigilentei Poliții Române! Am ajuns la sediul de pe Fabrica de glucoză în jurul prânzului...o intrare sordidă prin spatele unor clădiri de beton, cu trotuarul spart și invadat de buruieni vesele...afară, în jurul unui tomberon, polițaii funcționari, cu cafele în pahare de carton în mâini și țigări între degete râdeau cu niște fete obosite, niște roșcate vopsite prost și cu dinți lipsă. Înăuntru, pe culoarul îngust acoperit cu linoleum slinos, câteva gemulețe vopsite aiurea, năclăit, în crem, închise toate. Pe unul din ele, o notiță fugară care ne informa că-i pauză de masă între 12-12:30.  Am așteptat. Colac peste pupăză, eram toată îmbrăcată în alb, cu o pălărie uriașă, că veneam de la o întâlnire cu ambasadorii la reședința Ambasadorului Italiei. Cei de afară și-au strivit țigările de capacul tomberonului, au frânt în pumni paharele fragile de carton din care-și băuseră cafeaua și s-au întors la datorie, au mai stat vreo 10...

Eu vreau să mi-l amintesc pe Dorin râzând cu gura până la urechi! Când l-am cunoscut eram studenți toți la Cluj, băieții frumoși ai orașului în ultimul an, eu începătoare, prin anul doi, cred… Mergeam la mare cu gașca, vara, la Olimp, într-unul din hotelurile înalte, rotunde, Dorin zicea hai să bem o bere, Ioana se supăra dar pe urmă-i trecea, eram tineri și nepăsători de lumea asta, râdeam mai tot timpul, mergeam iarna la schi în Poiană, seara în restaurant, la Alpin, cu mese încheiate invariabil cu papanași cu dulceață, la Mărișelu la gura șemineului, un pic sfioși în prezența părinților lui, și-n câte alte locuri, eram tot timpul împreună, la chefuri până târziu în noapte, de Revelion, de Crăciun și de Paște, la Casa Albă, unde ne strângeam pe terasa linsă de lună și împrejmuită de brazi vechi și înțelepți, la nunțile noastre, pe rând, și credeam că viața va curge mereu așa și nimic nu ne va despărți vreodată! Viața ne-a demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu-i așa, și ...

Aerul căpătase o consistență și o densitate aparte și trupurile se mișcau ritmic, lunecând unul într-altul, fără să caute vreun capăt, ca un perpetuum mobile de găsire miraculoasă și uimită. Limbile încleștate în încercuirea buzelor pecetluite unele peste altele se împungeau cu nesaț, mâinile se căutau și se împreunau pe pielea umedă a spinărilor arcuite ale unui animal fantast cu două capete, respirând sacadat, ca o toacă. Afară începuse ziua, pe ecranul albăstrui al televizorului, un Alain Delon indecent de frumos și de tânăr evolua în Plein Soleil, învăluit în franceza iubirilor și trădărilor, melodioasă și insidioasă ca o cantilenă. Filă de carte

Câteva cuvinte despre fericire pe care nu le-am putut spune aseară pentru că era prea năvalnic zgomotul râului ce curge sub balcon. Nu-l crede pe Harari, face și zice și el ce poate, ca noi toți pe lumea asta, faptul că te obișnuiești cu fericirea nu înseamnă că ea nu mai există, ci doar că face parte din viața ta! Cel mai greu e, de fapt, acest proces, obișnuirea și familiarizarea cu fericirea, dacă ai șansa să dea peste tine, ceea ce nu prea li se întâmplă multor oameni. Dacă câștigi la loto, ești fericit când ai câștigat dar ești mult mai fericit în timp, pentru că poți să te gândești pe îndelete ce să faci cu câștigul tău, banii sunt tot acolo, în cont, și poți reitera la nesfârșit, în fiecare zi, fericirea că i-ai câștigat! Asta nu prea înțeleg oamenii, de aceea nu se mai bucură, pentru că nu-și spun în fiecare zi o litanie simplă, ca o rugăciune de dimineață sau de seară, în care să enumere toate lucrurile care îi fac fericiți! Se spune că doar proștii sunt fericiți, pentru că nu...

Să scriu și eu câteva vorbe despre aceste noi “meserii”, influencer și vlogger, deși poate nu-i cazul… Acum câțiva ani eram la restaurantul unui prieten, un loc pricopsit și scump din miezul capitalei, și la masa noastră a venit un “băiat de băiat”, amic de-al prietenului meu și client fidel al restaurantului, însoțit de o fată frumoasă, înaltă, cu bucle blonde ce-i încolăceau gâtul și umerii. Conversația se târâia, prostește, în jurul unui hotel de lux din Sudul Franței de unde cuplul tocmai se întorsese, mă uitam tristă la ei, nu catadicsiseră să viziteze câteva minunății din apropierea lor, Valauris, cu ceramica de poveste, Biot, Saint Paul de Vence și Fondation Maeght, străjuită de oamenii aerați ai lui Giacometti, probabil habar n-aveau că aceste locuri există, povesteau de plajă, șampanie, nisipul fin negru dintr-un club din port… Plictisită și cu nevoie de aer, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Fata m-a urmat, s-a așezat pe scaunul alb, împletit, din fața mea, am început să ...

Mă întorc acasă din peregrinări prelungi, găsesc pe fotoliul din baie gjalabaua mea favorită și papucii pufoși de casă, flori din grădină răspândite prin dormitoare, așternuturi și prosoape proaspete și înmiresmate, casa curată și caldă și pe doamna Nuți în prag, bine ați venit, doamnă! E rumenă și rotundă ca o piersică, măruntă, timidă, tăcută dar sigură de rolul ei în casa mea, loială cum n-am întâlnit alt om pe pământ, destoinică, atentă la tot ce-i explic și arăt, prezentă fără să o simt, discretă, cu un simț al umorului special, molcom, blândă… M-a slujit cu credință nedezmințită timp de aproape 20 ani, mi-a fost, uneori, adeseori, cea mai apropiată ființă, mi-a cerut și mi-a dat sfaturi, m-a descântat de deochi și s-a bucurat de bucuriile mele, la fel cum s-a întristat de necazurile mele. A învățat să facă boeuf bourguignon, coq au vin, osso bucco, era faimoasă printre musafirii mei pentru clătitele dantelate, subțiri să le rupi cu vârful limbii, și pentru chiftelele marinate pen...

În dimineața asta am avut un fel de revelație! Mi-am petrecut un an de zile, de când cu coronavirusu’,  într-o bluză de trening veche, ruptă pe ici pe colo din fabricație, că e de fițe, și zdrențuită ulterior de spălările dese. Și cu două perechi de pantaloni moi de bumbac. Și trei-patru djellabale de in peste vară. M-am dus așa la magazin, la piață, am stat în casă, am ieșit la plimbare, cu o haină sau un șal aruncate deasupra, ochelari mari de soare ce acoperă jumătatea superioară a feței și mască pentru restul figurii. M-am jucat prin casă cu bijuteriile dar de purtat nu le-am purtat, m-am îmbrăcat, în rarele ocazii când am avut întâlniri de afaceri sau doar cu prietenii, cu hainele din dulap, redescoperite și cumva nefamiliare, m-am fardat foarte rar, ba, de câteva ori, din nebăgare de seamă, m-am și rujat, n-am renunțat la manichiură, pedichiură, coafor și cosmetică doar pentru că simțeam că astfel mă agăț de o rutină care mă ajută să nu mă pierd de tot. Cred că va trebui, dup...

Dormi pe spate, cu capul într-o parte, cu un surâs ușor înflorit pe buze, cu pleoapele tresărind când și când, visezi de bunăseamă, aș vrea să știu ce și parcă nu, dacă nu sunt eu în visele tale cu zâmbete? În casă e liniște, umblu cu pași moi pe podeaua de lemn, evitând scândurile care știu că trosnesc, baletez printre paharele și farfuriile nopții, încercând să aduc un pic de ordine și rigoare în începutul de zi, afară bate un vânt nebun, șuierând șerpește printre brazii înalți ai grădinii, mai vreau să-mi fac o cafea dar ezit, cu gândul la zgomot, scopul e să nu te tulbur, poate mă apuc într-o bună zi să-mi fac cafea turcească la ibric, mai știi? Nu mai e noapte de mult, dar transperantele opace ale ferestrelor împiedică lumina crudă să intre în casă, mă gândesc la filmele de epocă în care majordomul sau camerista dau la o parte draperiile grele de catifea, bună dimineața, domnule, afară e vânt, soare cu nori, temperatura aerului 7-8 grade și se anunță o zi frumoasă. Somnul tău mi-e...

Motanul roșcat, uriaș, miorlăie că vrea în casă, îi deschid ușa, trece imperial și nepăsător pe lângă picioarele mele înfiorate de vântul răzleț și se repede la bolul cu mâncare.  Ronțăie neconvins dar temeinic, și-ar dori o felie de șuncă din cele adăpostite special pentru el în frigider, dar decid să amân acest răsfăț. Mașina de cafea îmi trage cu unicul ochi, roșu intermitent și apoi verde continuu, apăs pe buton și încăperea se umple de parfum fierbinte, n-am nimic în program, poate puțină lectură din cartea lui Harari, o plimbare pe drumul desfundat la ultimul dezgheț, încolăcind neglijent dealurile îmblănite cu pădure tânără, spre seară un film sau două de-ale lui Kim Ki Duk, am înțeles că a murit când cu pandemia și l-am plâns acum, mai tărziu, când am aflat, de parcă ar fi plecat ieri. Motanul se încolăcește pe scaunul roșu din bucătărie, privește cu jind spre scaunul meu, care e preferatul lui, după care, resemnat, își culcă capul grațios și mult mai mic decât restul trupu...

Autoare Victorita Mărginean, aka mama Mi-aduc aminte ca eram copil mic, de vreo 4-5 anișori, și muma ne scula cu noaptea in cap, ca să putem ajunge pana se făcea ziuă la grădina cu pruni, care era la vreo 10 km de casa. Ne îmbrăcăm gros,  pentru ca afara era destul de frig și chiar brumă căzută, pentru că toată aceasta tărășenie se petrecea pe la sfârșitul lui brumărel.  După un drum lung, în căruță, hurducănați prin ogășii, gropile apărute in urma ploilor și urmelor lăsate de copitele animalelor in glodu vârtos și lipicios, într-un un final ajungem la livada cu pruni încărcați cu prune brumarii și zbarcite de coapte ce erau, care așteptau sa fie scuturate. Ne apucam de treaba.  Frații noștri mai mari se urcau in pruni, ii scuturau și-i bateau cu lețe lungi  pana nu mai rămânea urma de pruna, iar noi fetițele, patru la număr, le adunam de pe jos, ca furnicuțele și le goleam intr-un butoi care era pus in căruță! După ce era gata tot și căruță pregătită de plecare, tre...

Vara, la bunicii din partea mamei, la Chesler, comuna Micăsasa, ne strângeam toți verișorii. Părinții noștri respectivi ne debarcau și plecau în ale lor, erau încă tineri, bunica rămânea cu o liotă de draci de varii vârse, să-i hrănească, spele, îmbrace, adoarmă, ostoiască, împace, certe. Nu prea înțeleg la momentul la care vă scriu cum reușea asta, deși bunica e eroina absolută a vieții mele, my role model pe stil nou. Din când în când, treceau țiganii pe la casele oamenilor, cu oale, tingiri, crătiți, vailinge, căldări și alte asemenea. Le dădeau pe haine, făină, mălai, zahăr, bunica îi știa pe nume, îi întreba de copii, le mai dădea un dărab de pită și unul de slănină peste cât ceruseră, la sfârșit ei tot mai cereau ceva. Adineauri sună la interfon...niște țigănuși care întrebau dacă vreau să-mi curețe zăpada de pe trotuar. Îi întreb cât costă, ei zic 10 lei, le zic, bine! Curățați! După cinci minute sună și-mi spun că au terminat și costă 45 de lei. Cobor. Patru băieți jigăriți, cu...