Monica Nistorescu

Am vrut de mult să scriu despre acest subiect, dar, nefiind o militantă feministă, nici măcar o feministă oarecare, m-am tot sucit și învârtit de unde să-l apuc și cum să-l tratez ca să nu-l ratez și să mă fac înțeleasă. Recentele transformări din fizicul Loredanei Groza precum și declarațiile Deliei (cu care sunt perfect de acord), intens dezbătute prin toate locurile, au acționat ca o hârtie de turnesol, ajutându-mă să cristalizez câteva gânduri. Între femei nu există solidaritate de gen, așa cum există între bărbați! Dacă un bărbat se exprimă ireverențios la adresa unei femei (mă refer acum la rețelele de socializare), se găsesc 10 femei care să-l aprobe, aplaude, să-i cânte în strună sau chiar să adauge paie pe foc... grija mea nu e musai la ele, ci la celelalte, mii, care nu reacționează în nici un fel, care citesc, tac și trec mai departe, lăsând ca o surată de-a lor să fie bălăcărită în fel și chip. Eu iubesc femeile, începând cu mama, bunica și surorile mele, continuând cu puți...

Știu că nu voi deveni foarte populară abordând acest subiect, mai ales că eu nu am copii, că n-am vrut, nu că n-am putut, dar nu popularitate caut eu. Există unele femei (nu toate, dar multe), care, odată cu maternitatea, par să piardă contactul cu realitatea înconjurătoare.  Nu vorbesc de benignul obicei de a umbla cu fotografiile odraslei în poșetă, sau, mai nou, pe screen saveru' telefonului, și de a le arăta, cu îndreptățită mândrie, interlocutorilor, nici de cele incapabile să poarte o conversație pe alt subiect decât cel al colicilor, supremația unui tip de pamperși asupra altora, Milumil și formulele lui alambicate sau ruptura de stoc de Bepanthen de la farmacia din colț! Vreau să vorbesc despre felul în care unele mame se raportează la societate și interacționează cu ea.  Acum ceva vreme, la un spectacol de teatru, am reușit să nu urmăresc cam trei sferturi din ceea ce se întâmpla pe scenă, confiscată fiind, fără voia mea, de ceea ce se întâmpla pe rândul din fața mea....